miercuri, 28 octombrie 2009

Informaţii de la mine

Despre peunde-am mai fost şi peunde-o să mai fiu. Zilele astea.

- vinerea trecută, a doua întâlnire a clubului de carte; cu poze. Sunt mândră că i-am arestat Oanei, cu voia ei, Detectiv fără voie a lui George Arion, integrala, de 57.906.432.689 pagini la care am început chiar să citesc cu spor, am ajuns la pagina 5 ! Am făcut aşa ceva din simplul motiv că m-am distrat enorm cu Atac în bibliotecă, regăsind, mi-a părut mie, şi umorul lui Tudor Muşatescu, şi suspansul Aghatei Christie şi pe motanul Melaniei.

- o piesă de teatru demenţială, văzută lunea tocmai trecută, Blocaţi în dormitor. În regia lui Dan Tudor, cu Emil Hossu, Valentin Teodosiu, Dan Tudor şi Luminiţa Erga. Pe departe cel mai plin de umor mi-a părut Dan Tudor, în rolul unui electrician obligat să se prefacă a o hărţui pe doamna Konnely. A meritat toată aventura de a mă strecura în teatru fără bilet, dar asta e secret. Dacă apare şi la voi în sat, v-o recomand cu ochii în lacrimi de râs.

- mâine seară la Filarmonică, muzică de film. Cine vrea să împrumute o anumită carte de la mine, mă găseşte în rândul unu, că eu sunt mai fudulă de privire şi dacă nu văd muzica, nu pricep ce ascult.

- vineri la orele 17:30, concert caritabil susţinut de Gheorghe Zamfir la Casa de Cultură a Sindicatelor, împreună cu Orchestra Filarmonicii Piteşti. Scopul proiectului umanitar, intitulat "Salvaţi inima unui copil", este ca un număr de 5 copii cu malformaţii cardiace congenitale, din România, să fie operaţi şi să-şi recapete sănătatea într-o clinică de specialitate din Israel.

- dupa Gheorghe Zamfir trebuie musai fugit la Teatrul Davila unde nu ştiam că va concerta Iris, dar aşa am aflat. La ora 7, adica 19:00. Vineri. După Iris, week-end.

- sâmbătă, 31, la 18:00, O tragedie furtunoasă la Davila, iar duminică, 1 noiembrie, tot la 18:00, O scrisoare pierdută. Deşi nu o să rămân la teatru între piese, mă mai duc şi acasă.

- vineri, pe 6 noiembrie, ar trebui dar nu o să fiu la a treia întâlnire a bloggerilor piteşteni şi cititori (later precizare: aici e vorba de bloggerii piteşteni care mai sunt şi cititori pe deasupra, dar eu cu exprimarea mea săracă...). Nu o să fiu din motive atât obiective cât şi pentru că nu am cum. Dragi copii, dar să nu vă închipuiţi că scăpaţi cu tema nefăcută, uite vă dau aici cartea ca să nu veniţi cu scuze inventate, şi vedeţi că o să am grijă să pun pe cineva să vă asculte din ea. Pe sărite!

- după aia o să mai stau şi pe-acasă; dar o să am musafiri.

- am ajuns pe 6 decembrie când vine Moş Nicolae, deci o să am grijă să fiu la Trâgovişte în perioada aia, am auzit că moşul aduce cadourile acasă la părinţi;

- între timp nu o să prea am timp pentru că o să fiu ocupată tot cu din astea, plus că se pare că trebuie să merg şi la serviciu!

- Crăciunul, pe 25. O să ningă. Apoi de Revelion, o să revelionizăm.

- 1, 2, 3, 4 ianuarie ne revenim, până pe 7 când e Sfântul Ion. Vreau un caleidoscop. Atât deocamdată. Deja am vorbit să-mi trimită poze să îmi aleg, deci vă ţin eu la curent.

- mai facem noi ceva până pe 21 când iar e ziua mea. O să vreau un curcubeu şi un copăcel ca al lui Bad Pitsi. Pentru că încerc să încep să mă responsabilizez.

- apoi la vară în Gecia, la Atena, în cadrul proiectului "Bloggerii s-au hotărât să emigreze", iar mai la toamna anului viitor, la Constanţa, că aşa a comandat Laura. Mergem să o ajutăm să se mărite.

- după aia o să plec în Africa împreună cu câteva prietene, să salvăm hipopotamii şi copiii africanezi, am mai zis asta, dar încă n-am plecat. Ştiu, vă închipuiţi că glumesc.

Deci după câte se vede am o perioadă destul de încărcată, aşa că la treabă, abia a început ziua de muncă.

luni, 26 octombrie 2009

Sunt un visător

      Băi, nu ştiu ce faceţi voi noaptea, dar eu visez. Deci încerc să explic cât mai realist. Visez de parcă am stat nevisată 25 de ani. De parcă aş fi de-acolo. Din vise. Visez di tăti, oameni pe care-i ştiu dar care nu-s ca ei, sau poate ca de-abia acum sunt, şi alţii pe care nu-i ştiu şi sunt în toate felurile, apoi biciclete, animale, pisici, sentimente, senzaţii, întâmplări, locuri o groază, anotimpuri, toate se leagă fără sens, deşi au sensul lor, cumva. Şi apoi mă urmăresc senzaţiile zile intregi, până uit. Dar nu mă ajută cu nimic să uit, pentru că visez în fiecare noapte, fără să sar vreuna. Uneori ca să mă rătutească mai rău, mi se întorc locurile din vis, şi deşi sunt aceleaşi, sunt altele, plus că sunt locuri pe care le ştiu dar visate într-un altfel de mod care nu-i nici fantezist, nici realist din realitatea care este.
      Şi deci visând, ştiu că nu sunt trează, dar nici un vis nu mi se pare că e, deci e ca şi cum aş trăi pur şi simplu, fără să pot să-i influenţez mersul, doar stau (şi visez) privindu-mă cum fac chestii în vis. Aşa că nu ai ce să interpretezi; aveam momente demultdetot când visam clar şi la obiect, ţac-pac, purcelu, câinele, mama, papagalu, bunica, pisica, ştiam ce povesteam şi povesteam ce ştiam. Dar acuma gata, nu mai e simplu de povestit, cum, dar n-am cum să povestesc pentru că e impovestibil. Partea grea e că nu stau locului şi că practic nimeni nu stă degeaba în visele mele, sunt deci nişte vise harnice şi lungi şi multe. S-o fi spunând că astea durează doar câteva secunde, dar e degeaba daca eu aşa am impresia, că le visez câte o căruţă pe noapte, iar dimineaţa mă scol mai obosită decât m-am culcat.
      Şi ca să nu dorm, n-am cum şi nici ca să nu visez n-am cum pentru că nu le zic eu la vise ce să facă şi deci trebuie ca să mă înţelegeţi că de-aia nu prea mai scriu pe blog, din cauza că mă ocup cu visele astea...

luni, 19 octombrie 2009

Să vă zic, azi e luni

Lunea, toată lumea anunţă că e luni. Deci aşa vă informăm noi, e bine, e şi asta o ştire. Cam cum de Crăciun anunţăm că e Crăciunul şi plus impresii, idem de Paşte, de marţi 13 şi de joi 22. Apoi se susţine o teză conform căreia lunea treburile stau în principiu nasol. Nu că aş fi eu Gicu-contra, însă e absurd. Luni te descurci cel mai bine, după ce te-ai odihnit două zile. Abia eşti cu capul normal. Chiar aş decreta şi miercurea zi de stat degeaba, pentru randamentul de joi şi vineri. Asta pentru cine vrea să muncească, noi, restul, nu avem nevoie de randament. Apoi impresiile generale mai spun că lunea ori e prea cald, ori prea devreme, ori prea ploaie, mai ales toamna. Iarăşi ciudat. Din moment ce ai timp să vorbesti despre asta înseamnă că eşti relaxat, fie acasă (deci lunea, acasă, asta e egal sau puţin mai mic decât un paradis), fie la serviciu, într-un birou oarecum confortabil, din care priveşti cum nu ajunge la tine ploaia. De ce e asta rău? Nu pricep, mie mi-e bine lunea şi marţea. De miercurea nu-mi mai place. Miercurea cam pe la prânz, aşa, mi se termină resursa de inteligenţă pe săptămâna care este. Dacă stai de vorbă cu mine vinerea sau joia, zici că-s aproape cu capul. Sâmbăta şi duminica mă feresc eu să mai stau de vorbă. În restul timpului mă prefac.

Bun, apoi nu ştiu dacă aţi observat cât de repede trece timpul. Mie cel puţin aşa îmi trece, dar asta probabil din cauză că fac numai lucruri plăcute. Când eram mică şi nu voiam să mă duc la şcoală, trecea neserios de încet. V-am mai zis că nu mi-a plăcut să învăţ, obicei care persistă. Puteaţi deduce asta şi singuri din faptul că am blog. Deci astea.

Alt lucru important din viaţa mea în perioada de toamnă e că am terminat cele cinci sezoane din Stargate Altantis. Nu vă fie teamă că o să mă apuc de numărat banii, pentru că am descoperit Stargate Universe. Cu Robert Carlyle şi Lou Diamond Philips care de fapt nu ar juca în serial dacă Anticii nu ar fi inventat pietrele de comunicare. Nişte chestii importante, bă, dar chiar plouă. Şi deci am văzut deja 4 episoade din cele 4 care au apărut. Încă mai sper să fie un serial bun, speranţa moare ultima, dar am înţeles că moare şi ea.

Alte încă două chestii şi vă las: un prieten m-a rugat să pun pe blog linkul lui către eRepublik. I-am zis, măi copile, cine crezi tu că intră să se înscrie ezact de pe blogul meu? În fine, l-am pus şi am promis că mă informez să şi scriu ceva, chestie pe care normal că nu am făcut-o. Dar înţeleg din auzitelea că e un fel de Second Life, cică poţi fi orice de la măturător, la Băsescu. Eu dacă ar fi să aleg, aş vrea să fiu Nemaimâncător de Dulciuri, pot să fiu asta şi în viaţa reală, dar nu sunt exact pentru că ştiu că pot oricând să fiu, mă înţelegeţi. Dacă e să fim realişti, aş vrea să fiu un leneş, iar dacă e să fim absurzi, aş vrea să fiu bucătăreasă. Fiecare cu vrăbiuţele lui. În tot cazul, nu pricep de ce să nu încercăm măcar să fim ceea ce vrem în viaţa reală... Probabil din cauza corupţiei. Dacă nu ar fi corupţia, mi s-ar împlini visul de a fi un om care nu mănâncă dulciuri. Cam aşa. Deci dacă vreţi să fiţi faraoni, extratereştri, sau depanatori, vă rog să vă înregistraţi pe linkul din stânga, cum vă uitaţi la ecran.

Şi ultima pe ziua de azi, luni, este că acum o săptămână a avut loc Întâlnirea Clubului de bloggeri cititori. Da, am fost un intrus din toate punctele de vedere. Nu am povestit încă despre asta ca să las timpul să treacă, să pară aşa, o poveste de demult. Acum că a trecut, tot ce pot spune e că au povestit alţii deja, într-un mod mult mai coerent. Partea plăcută a fost că întâlnirea a avut loc la Librăria Mea, iar gazda, dl. Alexandru Ştirbu, ne-a promis că dacă vom organiza concursuri, ne va pune la dispoziţie cărţi drept premii. (fraza asta am copiat-o întocmai de pe blogul Ralucăi, să fie clar că nu spuneam eu ceva aşa logic). Apoi am constatat că Dumis e mai simpatic decât rămăsesem cu preconcepţiile, că Geocer poate să povestească uneori şi într-un mod plictisitor, iar cât priveşte pe restul, nu că nu vreau să le pun linkuri, dar nu ştiu cum să îi introduc în propoziţie. Până data viitoare, adică vinerea asta, avem temă să citim o carte, recomandată de Oana. Asta e partea neplăcută, că trebuie practic să o citesc.

marți, 13 octombrie 2009

Criptochestii

Aşa cum cred că nu v-aţi obişnuit, dar vă spun eu, concursul de criptograme al lui Geocer a ajuns la ediţia a doua, atât datorită succesului răsunător pe care l-a avut prima parte, cât şi din cauza faptului că probabil, între timp, îi scăzuse traficul.
Deoarece eu şi Cosmin (Cominashu, pentru amici) am fost vitejii câştigători ai unui loz necâstigător ai primului concurs, ne-am simţit datori să participăm şi la cea de-a doua parte, nu pentru premii, dar pur şi simplu ne-am obişnuit să fim cei mai buni...
Ca şi data trecută, ne-am dovedit geniali (deşi modeşti) încă de la prima rundă. Acum mai mult eu, dar cu totul întâmplător. Aşa că vă invit să urmăriţi în continuare, că să nu pierdem tradiţia, firul, caracteristic şi atipic, al strategiei prin care reuşim mereu să le rezolvăm pe toate.
Totul stă în lipsa de logică. Aparentă.


cosmin: la prima e bisectoare
ioana: nu-mi dăduse prin cap
ioana: mă gândeam mai degrabă la ssegalant
ioana: un nou cuvânt...
cosmin: la a doua e mai ciudăţel
cosmin: nu le are deloc la desen
ioana: o să îi atrag atenţia
cosmin: zici că e o lamă prinsă în şurub stea
cosmin: o fi semnul de la ori?
ioana: nu, cred că este un simbol
ioana: mă concentrez şi eu
ioana: nu ştiu de ce mă gândesc la o secure
cosmin: dacă-n ochi m-ai privit şi ţi-ai zis "Ăsta-i tâmpit", nu greşesc să-ţi spun că mă gândesc
ioana: deci poate fi orice
ioana: dacă a început să se ia după trilema, e clar
cosmin: suntem pierduţi
cosmin: eu tot zic că ala e semnul de la ori
ioana: este o dilemă
ioana: o trilemă
cosmin: o dilemă că suntem doi
ioana: şi cu criptograma, trei
cosmin: ea e mai presus de noi
cosmin: ne sfidează
ioana: ne priveşte în ochi
cosmin: ne îndeamnă să o învingem numai pentru a ne batjocori când epuizaţi vom ceda
ioana: nu are sens ce spui
cosmin: ca să vezi cât de epuizat sunt
ioana: da, confunzi cuvintele
ioana: acum am dubii chiar şi la prima criptogramă
ioana: şi am şi scris soluţia
cosmin: e bun scris
cosmin: ăla sigur e aşa
cosmin: eram odihnit la aia
ioana: nu m-am prins că nu eşti în apele tale
cosmin: aşa arăt eu
ioana: câteodată mai reuşeşti să maschezi
ioana: nu ştiam cine mi-a furat trusa de farduri
cosmin: vroiam să fiu artistă pân-la 20 de ani
cosmin: ăla e un colţ
cosmin: un dinte
ioana: te prefaci bine de obicei, dar prietene, iată că adevărul reiese la suprafaţă
cosmin: ca mărarul în ciorbă?
ioana: eu nu sunt o gospodină dar mi-e clar că mărarul nu are ce căuta în ciorbă
ioana: poate în mâncare
cosmin: ciorba e tot mâncare
ioana: pătrunjelul e ăla din ciorbă
ioana: e altă mâncare de peşte
cosmin: nu, e de pui
ioana: dinţat
ioana: dar e prea trasă de păr
ioana: şi peştele e un pui
ioana: un pui al mărilor
cosmin: deci e ceva cu ori, un dinte şi at
ioana: colgate
cosmin: =))
cosmin: o fi o coasă
ioana: am zis deja secure
ioana: nu m-ai băgat în seamă
cosmin: nu e tot aia
cosmin: moartea nu vine cu securea
cosmin: după cum nu poţi îngropa coasa războiului
ioana: moartea nu bate la uşă
cosmin: nici postaşul
cosmin: el sună de 2 ori
ioana: postaşul pune acuma în cutiile poştale
cosmin: antrax
ioana: nici poşta nu mai e ce-a fost
cosmin: de acord
cosmin: e totul impersonal
ioana: abstract
ioana: trăim intr-o lume fără suflet
cosmin: plină de forme fără fund
ioana: coasat?
cosmin: şi ori unde e?
ioana: e abstract
ioana: e cu h mut
cosmin: =))
ioana: înstelat?
cosmin: nu cred că e asta
ioana: ţineai neapărat la semnul ăla, am zis să-ţi fac pe plac
cosmin: e o parte din mine
cosmin: fără el nu sunt complet
ioana: corn
ioana: cu un corn seamănă
cosmin: aşa e
ioana: încornorat
cosmin: aia e
cosmin: you're a genius
cosmin: îl facem de un DVD-eu
ioana: noi soluţionăm imposibilul
cosmin: noi controlăm verticala şi orizontala
ioana: pe alfa şi pe omega
ioana: pe mama şi pe tata lor

Deci aţi înţeles, da?

vineri, 9 octombrie 2009

Dirijor, mai adă o halbă

      Când mai apuc să citesc pe la Arhi&comp despre cât de cretini sunt românii, am tendinţa să strâmb din nas; nu înţeleg de ce este nevoie să ne uităm musai în grădina altuia şi să ne plângem de nesimţirea lui în loc să ne vedem de treabă, oricum nu am reuşi să îl educăm.
      Băi, dar am greşit grav. Dacă nu eşti la rândul tău un mare nesimţit, nu ai cum să ignori. Românul este animalul lipsit de cel mai elementar bun simţ şi acest lucru ar trebui să-i stea scris în frunte. Îmi trecuse revolta, dar mi-am revenit când am citit la Raluca despre publicul select de la Filarmonică.
      Filarmonica din Piteşti are concerte superbe, atât sub bagheta dirijorului Tiberiu Oprea, cât şi sub cea a lui Alexandru Ganea. Cel puţin aseară, când s-a interpretat Beethoven, Concertul pentru vioară în Re major şi Simfonia nr. 1, vorba Ralucăi, am simţit că vreau să zbor.
N-am zburat, pentru că românul NU este nici pe departe o companie selectă, nici măcar plăcută şi cu atât mai puţin un om cu vreo infimă umbră de respect pentru cel de lângă el.
      Poate am fost eu mai obosită decât de obicei şi mi-a fost imposibil să mai ignor publicul, insă fără mari eforturi observi oricând că spectatorii au spectacolul lor separat. Din partea mea omul poate să fie oricât de nesimţit vrea, fac tot posibilul să îl evit şi să-l las în legea lui. Dar când te aduni de bunăvoie la un eveniment la care treaba ta principală este să nu te manifeşti, faci, băi frate, tot posibilul să te abţii, măcar de jenă atunci când vezi că restul stau liniştiţi. Asta e o utopie. Dacă tuşeşte unul, imediat îi dau replica douăzeci, că o fi liber la tuşit, ori din spirit de solidaritate; dacă bate unul tactul cu pantoful, jumate din sală îi ţine isonul, fiecare după capul lui. Acestea nu mai sunt demult întâmplări întâmplătoare, au devenit obisnuinţe şi, din contră, anormalilor li s-ar părea anormal să fie linişte deplină în timpul unui spectacol, să nu se foiască, sughită, bâţâie, ori să-şi dreagă vocea.
      Aseară, în spatele meu două cucoane îsi făceau aer cu programul; ar fi fost ok dacă nu aveau câte o tonă de zdrăngănele la mână. M-am uitat urât, nu le-am impresionat. Un "domn" a venit cu o plasă. De nailon! La Filarmonică. Şi o fâşâia, normal, că nu avea stare, cretinul. Lângă el era un scaun liber, dar al dracu dacă a lăsat-o din mână sau dacă l-au deranjat zgomotele. Iarăşi în spate, mai la stânga, alt nene era permanent entuziasmat, musai să îi spună amicului cât de fenomenală e orchestra, solistul, dirijorul, Beethoven şi trei vrăbii pe o sârmă. În rest se agitau programe, copiii mâncau bomboane şi pe ici pe colo se discuta cu voce joasă, ca să nu deranjeze.
      Pe rândul din faţă, două scaune mai încolo, un animal de cucoană care m-a scos din răbdări mai rău decât oricine altcineva vreodată. A început cu o tuse uşoară cu care a considerat de cuviinţă să ne bucure la fiecare 2-3 minute, din ce în ce mai zgomotos. Nu că să te abţii, nu că să ieşi afară, ce dracu spun eu aici, chiar cred că o deranja orchestra. N-a fost capăt de lume, mai erau vreo doi ca ea. Între timp se scarpină în cap. Încerci să nu dai atenţie la astfel de lucruri când te lauzi ca mine că îţi vezi de treabă. Când a început să se scarpine în ureche, am zis că mi se pare. Prima dată. Că eu nu văd bine. După câteva reprize m-am convins că nu visez. Treacă-meargă scărpinatul în păr, alternat cu cel în ureche şi asezonat cu tusea expectorantă. Dar când o vezi cum începe să se scobească în nas, îţi vine să-i dai în cap. Nu-i dai, cum dracu să-i dai şi tocmai de-aia ea se scobeşte în continuare. În nas. Şi în ureche şi iarăşi mai tuseşte. Alea din spate zdrăngăneau brăţările ca să-şi facă aeriseală, ăla în stânga fâşâia sacoşa, vaca din faţă începuse să se caute în geantă. Discret pe naiba, trea' să se audă că ea are fermoare. Am menţionat că stăteam pe al doilea rând? Adică ea era în primul rând, la câţiva metri de orchestră?
      N-a mai făcut nimic în afară de astea pe care le făcea tot timpul, decât într-un singur moment a început să dea din cap oligofrenic, în stânga şi-n dreapta, dar apoi a fost nevoie să-şi dreagă vocea şi a pierdut ritmul, pesemne. Vrăjit de muzică? Înmărmurit de plăcere? Pentru românul nesimţit astea-s tâmpenii.
      Nu mai ştiu cât a durat prima parte. Deşi oamenii ăia cântau divin la viorile lor şi la toate câte mai erau, nu nu-mi doream decât să se termine să mă car de-acolo. Nu m-am cărat, ocazie cu care am văzut că în pauză nu a mai avut nevoie să tuşească. Şi femeia nu era o handicapată, doamne fereşte. Era ceea ce numim noi, fraierii, un om normal, o femeie matură căreia i-ai datora respect. Şi ca ea sunt mai mult de jumate din oamenii lângă care ar trebui să te bucuri de un concert simfonic. Retardaţi.
      Îmi pare rău Raluca, nu le place Filarmonica, nici ăstora de-aici de la noi, nici altora, le place să plece de-acasă. La piaţă, la mici cu bere sau la Filarmonică, tot aia. Au avut nevoie de doi ani să înveţe să-şi închidă mobilele. Un sfert din sala aceea, da, este compania cea mai selectă. Ce e mai plăcut decât să suferi într-o companie selectă.

luni, 5 octombrie 2009

Noaptea, toate pisicile sunt la parter

Astă noapte. Noapte. Ora 10 şi cam asa ceva. La mine întuneric, doar eu cu nasul în plapumă, cu laptopul în braţe şi cufundată în neatenţia care mă caracterizează la tot ce se întâmplă în jur. Eram preocupată cu episodul 11 din Stargate Atlantis, sezonul 4, apoi mai am pe 5 şi gata, trec la chestii serioase, pentru că, de exemplu, nu am terminat de văzut Pinguinii din Madagascar.

Mno, şi prinsă fiind în diversele evenimente şi probleme cu naniţii, neutronii, salt în hiperspaţiu, teleportare, oamenii care se aliaseră cu wraithii, construiseră un replicant şi toată lumea se bătea cu toată lumea, ridic nasul şi văd pironiţi asupra mea doi ochi ca doi felinari. Aici trec peste momentul de pauză-suspans şi vă clarific din prima că am reperat şi catalogat felinarii ca aparţinând unei mâţe. Doar că drama era alta.

De când mi s-a întâmplat să exist, eu tot am obiceiul să locuiesc în mai multe părţi şi să mă mut de colo-colo şi înapoi, nu pentru că n-aş avea unde să stau, ci tocmai pentru că sunt atât de simpatică încât trebuie să-mi bucur cu prezenţa toate rudele: bunicii 1, bunicii 2, la ţară, acasă, Câmpina, Târgovişte, Piteşti.
Acuma, nu ştiu despre voi, dar când mă trezesc noaptea şi nu mă aflu unde îmi închipuiam eu că ar trebui să fiu, când patul e în altă direcţie şi uşa pe care ar trebui să ies spre toaletă este de fapt geamul de la etajul 2, ei bine, nu pot să spun decât că e nasol. Chiar şi dacă scap neaccidentată, secundele alea până mă dumiresc, orientez în spaţiu şi repoziţionez geografic tot nasoale sunt.

Cam aşa şi-aseară, când, după săptămânile de concediu, trăiam cu impresia că sunt la Târgovişte şi că mă uit la Stargate (de data asta sezonul 3) şi îmi trăiam drama încercând să înţeleg cum a ajuns pisica la etajul doi, cade? moare? s-a teleportat? e un extraterestru? de ce are curcubeul doar 7 culori? oare mi-am luat pastilele de memorie? sau o fi de fapt un pisoi? O serie de întrebări primordiale care m-au ajutat să realizez că nu dom'ne, sunt la Piteşti, la parter, iar mâţa este probabil curioasă că de ce am lăsat geamul deschis. În fine, până să pun mâna pe ea să o adopt şi să îi pun numele Pătrăţel, a şters-o pisiceşte.

În concluzie, dragii mei, daca ştiţi că nu staţi bine în ceea ce priveşte orientarea, aveţi grijă cu mutatul, eu îmi permit să îi spun mamei "mai bunico", treacă-meargă, dar dumneavoastră nu ştiu cum vă pică să îi spuneţi lui Costel "Dorele", sau, mai rău, Maricicăi "dragă Costel".

P.S. dragă Cristian, atunci în seara aia când ţi-am spus "Alina, dă-te de pe mine", nu a fost, se-nţelege, decât o problemă de orientare...

joi, 1 octombrie 2009

Când am n-am


Treburile în viaţa mea sunt complicate: e simplu, dacă n-am chef, apăi n-am chef nici măcar să spun că n-am chef. În mod normal nu ar fi o tragedie, numai că aveam în minte un text foarte amuzant, ori cel puţin aşa părea azi-noapte când îl visam. Ei, dar când am încercat să-l scriu azi, n-a mai vrut, am încercat să scriu despre cum nu e bine să laşi pe mâine ce poţi scrie azi, adică azi-noapte, ar fi fost un text foarte mişto, dar n-a vrut nici el; am hotărât apoi să scriu despre cum n-am chef să scriu despre cum aş fi vrut să scriu dar n-am chef, oricum până la urmă am reuşit să încarc poza asta numai ca să vă ameninţ că o să scriu, deci să nu credeţi că n-o să scriu, unde scriu este un mesaj subliminal.
Doar că mai bine acum m-aş duce la deschiderea stagiunii, cred că e cel mai indicat lucru. Fără diacritice pentru că oricum n-am spus nimic şi o poză sugestivă în ton de la Jeana.