Hmmm...

Într-o clădire de birouri, aşa ca aceasta în care lucrez eu, spre exemplu, oarecum total singură la ora trei jumate vineri... ce ar putea să însemne câteva bipăituri pe un panou şi apoi mesajele:
LEVEL 1 ARMED
LEVEL 2 ARMED
LEVEL 3 ARMED
LEVEL 4 ARMED
LEVEL 5 ARMED

???

Cine era Păpu

      Toni povesteşte mirobolant de mortal.
Nu mai reţii despre cine zice, cine zice că a zis şi, de multe ori, nici ce anume zice, pentru că are atâta haz încât nu îţi mai aminteşti decât că ai murit de râs. E un fel de live & instinctive copyright.
      Sunt mai mult de doi ani de când aud poveşti nemuritoare cu Teo (nepotul Lăcrămioarei), Elena (în al cărei Black&Blues puteţi servi "jazz pe pâine"), sau Păpu, de la care ştia bancul cu calul şi de fapt despre care am auzit cele mai multe trăznăi.
      Daar, de bine ce le povesteşte, cauţi doar să-l asculţi povestind, nici nu-ţi dă prin cap să vrei să îi cunoşti pe povestiţi.
   Well, şi ieri găsesc la Mishu Alexandrescu lucruri geniale despre bucatarieurbana.ro şi mă gândesc... dar de fapt nici nu prea îmi dădea prin minte, pentru că Mishu scrie Papu, deşi în rest sunt diacritice.
     Aşa, cam 10% mă gândeam, însă părea prea tânar, iar Toni nu a dat niciodată indicii despre... de fapt nici nu l-am întrebat. Eu de la Toni rămân în minte cu un mare şi sănătos hohot de râs, indiferent ce zice. Cred că mâine dacă mi-ar spune secretul Universului... deci e posibil să mi-l fi spus deja.
      Şi pe acest fond de suspiciune mă întâlnesc cu Lăcrămioara şi întreb "Mă, pe amicul ăla al vostru, Păpu, îl cheamă cumva Cristi Păpuşoiu?". Ea nu are nicio tangenţă cu internetul, deci practic ar fi trebuit să dezvolte acelaşi fond de suspiciuni, însă nu, îmi arată senină cum a apărut Păpu în ziar, cu borşul perscăresc de miercuri şi pune mâna pe telefon (...ul meu, după ce am format numărul) şi zice "Alo, Păpu, Lăcrămioara sunt din cauză că te sun de la o prietenă că eu nu mai am minute (aiurea). Păpu, ai apărut în toate ziarele, şi în cele de mâine, am o plasă întreagă după mine, uite sunt lângă bibliotecă, nu vii să le iei?"
      Şi Păpu vine şi după mai bine de doi ani reuşesc să îl cunosc, deşi totul s-a întâmplat atât de repede încât nu a avut timp să doară. Şi întreabă el "Ia, ce ziare?" şi Lăcrămioara îi dă nevinovată un teanc de Adevărul de Seară Gratis (numai) şi el se uită lung şi zice: "Păi şi cele de mâine?"

Şi a fost luni

      Şi dacă tot trăiam cu impresia că e 19 mai, cu piesa aia anulată, alu' Mălăele, am dat după Lăcrămioara. Lăcră s-a gândit că ar fi mult mai bine să mergem la teatru în ziua următoare, când chiar e 19 şi chiar se joacă, iar până una alta să mă uit de un ceai, o cafea, o atenţie, că trece ea cu Toni pe la mine să-mi aducă un calendar.
      Drept pentru care am pescuit la repezeală ce am reuşit să-mi amintesc, deoarece ajunge orice se găseşte pentru reţeta Săru'mâna pentru masă, care eram precisă că se va întâmpla, dar oricând ar mai fi nevoie de ceva. Luni lipseau un ou şi o lămâie.

Setadir, se face aşa:

Se ia rechinul de la mama de-acasă (săru'mâna mama lu ioana), după ce a fost alergat în prealabil prin curte, ca să se frăgezească:

Se dă prin mălai doar, că nu ai ou, dar nu te speria, este comestibil, apoi se trânteşte în uleiul de măsline fără alte preludii sau incertitudini.

Până te mai gândeşti, mai serveşti o alună, o cafea, iar pe Toni îl serveşti cu ulei şi sare...

... şi cu usturoi, de preferat fără coji, şi îl laşi în pace să se descurce.

Şi Toni se descurcă după timpul pe care îl are la dispoziţie, iar din când în când îl mai verifici...

...şi ai grijă să îi aduci castravetele curcubitaceu, răzuit şi stors cât te lasă pe tine inima, şi smântâna (sau surogatul care este mai perfect, dacă e să mă-ntrebi pe mine):

Între timp, Lăcrămioara va pune rechinul la prăjit... şi cam atât, dar se numeşte că a muncit mult.

Bine, ea va trăi tot timpul cu senzaţia că e vorba despre delfin, dar n-are nimica, e simpatică.

Va arăta oarecum aşa, iar tzatziki (căci despre el este vorba) va arăta de asemenea foarte mişto, dar îţi promit că nu vei mai sta să îi faci poze.

ŞI

Marele secret, treacă de la mine, o să îl divulg, este să ai la îndemână un specialist care să taie cartofii în cubuleţe aproximative şi să le pună la fiert.
Îţi zic, numai un maestru poate face aşa ceva (numai asta poate face), nu îi dau numele pentru că este o persoană modestă. Nu din alte motive...

La sfârşit, la piece de rezistenţă, îngheţata la care ai copt toată noaptea si imaginea extaziată a publicului participant.

Aici Lăcrămioara nu voia ilustraţie şi a pus un prosop pe cap în ideea că nu iese.

      Asta e reţeta Săru'mâna pentru masă şi toate sunt posibile cu un minim de efort (din partea gazdei), însă trei ingrediente sunt musai esenţiale şi fără ele n-ai făcut nicio treabă: Toni, Lăcrămioara şi Ioana.

Hai, bon appétit.

Sentimente

eu (5/21/2009 1:23:11 am): noapte buna somn usor
alina (5/21/2009 1:23:12 am): du-te la culcare naibii

De vorbă cu Adriana, doi

Ideea este că nu mai ştiam cum are Adriana balconul. Mă aşteptam să fi sărit ăla, să fi aruncat cu ceva, nah, nu poţi să fii întreg la minte să stai să te uiţi aşa în casă la om, ba te uiţi şi la el cum se uită la tine, şi la două noaptea, şi pe lună plină, mai ales.
Între timp, pe Adriana o sunase Anca, iar ea râdea relaxată, ziceai că îmi povestise poveşti, dar nu m-am mirat, e puţin dusă... e profesoară şi îi place. Mă gândeam şi îmi făceam calcule cam de când o urmărise, fiindcă ştiam eu dintr-un film cu Poirot (da, deci nu gândind logic) că de afară se vede în casă, noaptea, atunci când e lumina aprinsă, dar invers nu, şi deodată o aud:

-Fată, şi uitându-mă aşa, îl văd pe ăsta cum îşi flutură mâna la cap şi îmi zice pe un ton şocat: "Ce-ai cucoană, eşti nebună, tu nu vezi că sunt cu câinele!?"

Mna, am râs vreo cinci minute, râdea şi Adriana de cum râdeam eu, după care trag concluzia:
- Bă, da' tu nu eşti normală, mi-ai povestit dinadins în felul ăsta, ca să cred că ăla e nebun. Dar tu ai ajuns să te iei de oameni că sunt nevoiţi să-şi scoată câinele afară. Ce vrei, s-a uitat şi el la tine cum te-ai uitat şi tu la el!"

-Fată, m-am uitat foarte bine, zice Adriana tot râzând, n-avea niciun câine.

OK...

Asta e ceva obişnuit?

Easy like Sunday morning

Today's mood

specificare retardă: unii se laudă că merge şi cu winamp, nu numai în quick time... până mă deştept eu şi văd cum se poate să meargă la sigur, cântaţi-vă şi voi în cap alta de la willard grant conspiracy, ca, par egzampl, distant shore:

De vorbă cu Adriana

Care e un super geniu genial şi neînţeles complect, dacă a fost ea în stare să-şi aleagă pentru sesiunea de comunicări de la Master altceva decât disertaţia deşi era în criză de timp:

- Mă enervează prietenul soră-mii când vine la ea că trece pe lângă geam (Adriana stă la parter, ca orice geniu) şi îmi bate mereu dinadins şi mă sperie. Mă cert cu el rău de fiecare dată şi nu vrea să-nţeleagă...

- Hai mă, ce-ai, şi mie mi se mai întâmplă să bată cineva aiurea (şi eu stau la parter...)

- Da, mă, dar e pe psihic. Hai să-ţi spun ce mi s-a întâmplat într-o noapte (Adriana zici că e cel puţin Big Fish, are mereu câte o povestire/păţanie/întâmplare aventuroasă, şi te întrebi când i s-au întâmplat toate astea, ori de ce nu ţi le-a spus până acum). Şi zice ea:
Era pe la ora două, într-o noapte cu lună plină (şi mare cât o roată mare de cascaval, că ei iî plac brânzele ăstea interzise, cu mucegai şi licheni). Ieşisem de la duş şi m-am dus pe balcon să întind prosopul. Şi era lumină ca ziua, se vedea tot şi îl văd pe unu cum stătea afară şi se uita la mine (în capul meu se auzea melodia asta... pe care n-o găsesc). Fată, am paralizat pur şi simplu, deci stăteam şi mă uitam la el şi el la mine. Nu mai puteam să reacţionez, cred că vreo treizeci de secunde am stat amândoi aşa. (şi inima Ioanei bătea, individul se transformase într-un maniaco-psihopato-depresiv, scosese un cuţit plin de sânge şi...). Şi mi-am revenit la un moment dat şi l-am întrebat "Da' pot să vă ajut cu ceva? De ce vă uitaţi aşa? (deci Adriana e politicoasă foarte... la naiba, să nu vă supărati domnu' Lecter, să vă alunece mâna şi să îmi decupaţi din greşeală ochiul stâng în loc de dreptul, cum aţi fi avut intenţia... vi se tulbură karma). La care el îmi răspunde şi face şi un gest aşa:

More to come, stay tune...

Aventuri

      Primisem un plic de la şeful meu, cu multe hârtii de 500 lei şi una de 100 euro. Am schimbat la bar o hârtie de 500 în cinci de 100 lei. Lăcrămioara (a cărei fetiţă se adresează lui Dumnezeu cu "dumneavoastră") îmi zisese că nu are bani şi i-am băgat una de 100 în geantă. Oli îmi zisese că mai are 50 lei, deşi cu câteva momente în urmă mânca dintr-o piţă, şi i-am dat altă hârtie de 100. O aşteptam pe Alina să îi dau şi ei una şi între timp a apărut o fetiţă de care trebuia să am grijă; se pare că era o fetiţă importantă pentru că îmi era teamă să nu păţească ceva.

      Bunica trebuia să plece la ţară (deşi casa de acolo a vândut-o acum 2-3 ani) iar eu trebuia să mă duc la ea să... mă îmbrac. M-am suit în maşină (nu am carnet), într-un halat pe care îl lăsasem desfăcut (!), am ajuns la bunica, am urcat, şi, când mi-am dat seama că am uitat acasă cheia de la apartamentul ei, mi-am încheiat halatul (!) şi am bătut la vecina care era cu mama dumneaei (doamna Mimi, mama dumneavoastră e bine pe-acolo, cam obosită şi puţin adusă se spate) şi a apărut din sufragerie şi bunica, drept pentru care am ajuns undeva la munte şi urcam în fugă nişte scări largi.

      Acolo trebuia să mă ocup de nunta... fetei şefului meu (care are doi băieţi). În trei zile trebuia să fie totul gata iar Bogdan (cu care nu am mai stat de vorbă de cam 2 ani), avea multe de făcut şi după două zile încă nu se ocupase de nimic. M-am enervat pe el şi am sunat "mireasa" ca să îl pârăsc; era foarte speriată pentru că ştia cât o să se supere pe mine tatăl ei (şeful meu care are doar 2 băieţi, deci). Eu am hotărât să ne urcăm în maşină (n-am carnet, da?) şi să mergem... la ţară (care nu mai există) şi am ajuns chiar să intrăm pe poartă.

      Apoi pe munte era zăpadă şi brusc devenisem (aş vrea eu) Elle Driver şi aveam o targă, pusesem cadavrul care era pe-acolo sub targă, învelit într-un sac de plastic, îmi inchipuiam că nu o să îl observe nimeni şi plecasem să...

      Cam pe-aici m-am trezit. Deci ce credeţi că o fi pus mama în clătitele alea?

Discuţie la masă

Tata: Ce mi-ai pus mie gâtleju? Ştii că nu-mi place.
Mama: Da' ce vrei dragă, ce-are? Dă farfuria-ncoace să-ţi pun altceva.
Tata: Lasă că l-am mâncat acuma, da' altă dată mie să nu-mi mai pui gâtlej.
Mama: Păi de ce, ce-o să faci dacă îţi mai pun?
Tata: O să te refuz.

Ca-n filme

Ştiţi cum e în filme când sună ceasul la 6 şi actorul principal îl opreşte înjurând printre dinţi, adoarme la loc, se trezeşte după o oră şi îşi dă seama că în cinci minute trebuie să fie la serviciu, trage pantalonii pe cap, îşi bea cafeaua în timp ce se spală pe dinţi, e buimac, disperat, are impresia că va uita ceva foarte important acasă, dar deja ar fi trebuit să urce scările firmei de vreo 10 minute, pleacă, se rujează în taxi (dacă are oglindă şi, opţional, dacă e actriţă), taximetristul e profesionist, nu ştie adresa, nu pricepe indicaţiile, se face roşu exact când ajung în intersecţie şi se vede maşina directorului cum are prioritate, se uită cum se duce, ăla din faţă e începător, i se opreşte motorul când se face galben, verde, verde, şoferul accelerează, mai mult, încetineşte că ştie că e radar fix, în faţă se vede maşina nemernică, actorul se ţine cu mâinile de spătarul scaunului, se concentrează, viteza creşte, directorul e depăşit, se vede clădirea, taximetristul se bagă pe interzis, noroc că directorii respectă legea şi trebuie ocolit ditamai rondul, actorul aruncă o hârtie de 100, cheia-n broască, liftu’, uşa, deschide computeru directorului, porneşte filtrul de cafea şi şi şi…
Ei bine, lucrurile astea nu se întâmplă numai în filme, dar numai în filme actorul principal nu uită acasă cheile de la birou şi, în principiu, de la întreaga clădire.
Şi am aruncat o hârtie de 10.

***

      „Peeepeni, hai la Peeepeni băă... să vă dăm peeepeni!”
      O găină respiră astmatic. Are pene vişinii şi e grasă. Pe urmele ei se leagănă o liotă de pui negricioşi, din aceia care-ţi ciugulesc degetele dacă-i prinzi. Întotdeauna lipseşte unul... „dacă-l mănâncă pisica găsi-o-ar boala”, se necăjeşte naşa mea.
      Un gândac de Colorado s-a rătăcit printre narcise, iar mâţa se duce iarăşi după cotoi în straturile cu roşii galbene. Miaună languros la vecina handicapată: „Ncenfanci?”, „Bine Laura, uite, ascult Tezaur Folcloric.”
      „Et l’oiseau chante, et l’enfant chante avec elle. Un et un font deux. Deux et deux font quatre”; mais une poire eu une prune qu’est-ce qu’elles font? „Gem de fructe” răspunde conştiinţa mea deja diabetică. Un borcan întreg, zaharisit care şade în magazie lângă lada cu cartofi vechi şi ultima damigeană cu vin roşu.
      „Hai să-ţi dau un purcel de strugure, vrei?” „Nu naşă, că nu s-au copt, e iunie, ce naiba! Mai bine adă-mi un codru de pâine”; şi naşa mea aleargă senină în cuinioară, afurisind purcelul care nu se mai satură şi cocoşul care a sărit iarăşi în grădina cu flori.
      Şi îmi e dor de un cer senin. Plouă atât de cald peste frunze încât aş sta toată ziua într-un pântec şi aş refuza să mă nasc.

Circ şi mai ales pâine în numele credinţei

Sâmbătă, 02.05.2009

Ziua a început "fabulos". M-am trezit la 7.20 pentru că nu ştiu care dobitoc a uitat să nu mai pună ceasul să sune.
"Nu-i nimic", am încercat eu să mă consolez, "cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge".
După o tentativă lăudabilă de a-mi face patul, am decis că cel mai bine ar fi să fac întâi un duş. Zis şi aproape făcut. E oprită apa. "Asta e", zic, "poţi să mai leneveşti un pic".
Pornesc PC-ul, pun un film şi încerc să mă relaxez. Deodată încep nişte bătăi în uşă, de parcă era incendiu şi eu eram singurul posesor de extinctor de pe scară (furat de la servici, dar asta e altă poveste).
Buimac şi seminud mă duc să deschid uşa. N-am apucat nici să zic "ptiu drace" că un membru al echipei adverse mi-a aplicat un busuioc umed direct între ochi şi o cruce pe gură. Vă rog să mă credeţi că m-am simţit ca-n "Exorcistul". Până să mă dumiresc, Batman intrase deja pe uşă, urmat de 2 Robini şi începuse să behăie ceva despre învierea lui Iisus.
Încerc să îl opresc:
- sunt catolic
el nimic. Greşeala mea, trebuia să specific de care catolic.
- sunt romano-catolic
pauză. Stă un pic să se gândească, după care, cu un zâmbet larg îmi declară:
- Dumnezeu vă iubeşte şi pe voi
Ei, da. M-am simţit mult mai uşurat. După o scurtă consfătuire cu Dumnezeul meu am răspuns:
- Same here
Am vrut să îl întreb pe cine iubeşte dumnezeul mă-sii, dar nu am mai apucat, că a continuat recitalul. Superb, a amintit de moarte, de închinări, de iertare veşnică, ce mai, ceva gen o manea de dragoste neîmpărtăşită.
După ce termină, zice:
- Trebuie să sfinţim casa
- De ce?
A mormăit ceva de nişte reguli creştine, obiceiuri, bla-bla.
Ideea e că mi-a luat casa la rând. A sfinţit baia, apoi a folosit-o. Sincer, preferam să tragă apa decât să dea cu busuioc. A sfinţit bucătăria, balconul, sufrageria, culcuşul câinelui, câinele, ce mai, "the works".
Când a intrat în dormitor s-a oprit brusc şi a strâmbat din nas. 3 motive puteau cauza asta:
- mirosul de bere adus cu mine din Fiord
- Craniul de pe monitor
- pachetul de prezervative de pe birou (nu le folosesc, dar să zică ăia de vin pe la mine că sunt activ sexual (are you sexually active? No, I'm just laying there)
A trecut peste toate şi a dat cu apă sfinţită PE MONITOR ŞI PE UNITATEA CENTRALĂ. Dacă se ardea ceva cred că repetam reclama sus amintită.
După ce s-a terminat toată mişcarea de forţe şi am reuşit să şterg unitatea, zice: fiule, plecăm.
Deci nu numai că m-a acceptat, dar m-a şi înfiat. Emoţionat, abia am putut să murmur:
- the sooner, the better
La uşă, iese prelatul, iese unul dintre diaconi, sau ce dracu erau ăia, iar ultimul se opreşte în uşă.
Mă gândesc că s-a rătăcit şi încerc să-l ajut:
- Mai repede că se face curent
El:
- 20 de lei pentru biserică
Avea dreptate Carlin: Dumnezeu e atotputernic, ne iubeşte pe toţi, dar are nevoie de bani.
Întrebarea mea este: la ce bun atâta circ, apă "sfinţită", cântece despre gloria lui Dumnezeu etc, dacă ideea de bază e să strângi câte 20 de lei de la fiecare familie. Nu era mai simplu să îi ceară de la început? Sau mi-a cântat ceva ca să ştiu pe ce dau banii? În cazul ăsta, o primi şi dedicaţii?

Nu-s prost, da' cu ce mă ajută?

      Articol la Mihai Alexandrescu. Spune despre românul prost, teoretic nimic nou, dar ceva cam rar când nu se mai vorbeşte direct despre imbecilitate, cu exemple şi explicaţii concrete. În general, majoritatea abordărilor sunt ironice şi subtile, cine se prinde bine, cine nu, ura şi la gară.

     Printre altele, zice Mişu de românii care ies în stradă pentru Becali, dar nu pentru a cere să se predea în şcoli anumite tipuri de educaţii: civică, sanitară, rutieră, sexuală, urbană.
Eu îmi amintesc vag, din generală, de câteva cursuri eşuate de educaţie civică sau rutieră, însă îmi amintesc mult mai limpede discuţia avută cu profesorii examinatori, la susţinerea disertaţiei pentru Master.
      Bucureşti, Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Filosofie şi Jurnalism, Master în Mass-media şi comunicare, înscriere 60 lei, trei taxe de câte 600 lei, înscrierea la examen, cu taxe, 600 lei. Teoria "Doi lei dai de doi lei iei" se aplică perfect şi în învăţământ, astfel:
      Tema lucrării "Societatea de consum". Înaintea mea, fiind câte 5 într-o sală: o domnişoară e bolnavă, s-a trecut repede peste ea, o domnişoara are pe directorul şcolii la care predă, dom' Vasile, amic bun cu unul din examinatori, alta are lucrarea "Iisus Hristos, primul PR Manager", iar alta are cadou câteva reviste, drept material didactic. Dar se vede că e bine documentată, parcă a zis că vrea să scoată o carte pe tema respectivă care este, revista fiind despre femei, bărbaţi, relaţii, modă, ce prezervative se mai poartă în sezonul ăsta, cu striaţii, sau cu buline pe fond albastru.
     Ea chiar vorbeşte şi explică despre câteva sondaje făcute în America în legătură cu părerea bărbaţilor despre femei, sondaje care au dus la un bestseller al unui domn, reacţia constând în sondaje legate de părerea femeilor despre bărbaţi, care au dus şi astea la un bestseller al unei doamne şi ăstea au dus la un alt bestseller şi mii de cumpărători şi păreri şi, mă rog, profesorii erau încântaţi şi mega extaziaţi.
      Îmi vine rândul şi mă leg de sondajele inventate pentru a manipula dorinţa maselor de cumpărare. Da' de unde până unde, domnişoară? Dom'le, Edward Bernays a venit cu invenţia asta, şi încă acum o sută şi ceva de ani, iar mie mi se pare logic. Se susţine că, în urma unor sondaje, nuştiucât la sută din bărbaţi au zis despre femei că sunt cam simple, a ieşit imediat cartea, femeile s-au enervat, iar s-au făcut sondaje din care a reieşit părerea femeilor despre bărbaţi şi oamenii au cumpărat în prostie acele cărţi inutile, s-au certat, s-au discutat, au fost extrem de ocupaţi, ce mai. Păi şi ce legătură are, domnişoară? Mă rog, vorbiţi-ne despre lucrare. Păi cum dom'le, unde găsiţi dumneavoastră vreun câştig în afară de comercializarea în mii de exemplare a unor păreri inutile...
      Mai prezint eu ideile şi conceptul consumului de masă construit de Bernays, deşi numai despre acesta nu scrisesem în lucrare, se simte clar tonul meu reprobator, iar domnii profesori sunt aproape socaţi: Cum, nu sunt de acord să se consume? Ba da, zic, utilul, poate mai mult decât necesarul strict, dar nu să... Dar care-i problema, domnişoară, pe asta se bazează întreaga noastră societate, pe libertatea de a consuma, îmi explică un june profesor. Domnule, dar de ce tocmai pe consum se bazează societatea? De ce să consumi în halul în care să ajungi să te defineşti prin ceea ce posezi, pe dumneavoastră vă caracterizează telefonul acesta, sau masina pe care o aveţi? Dar vai, sunt nişte idei absurde, omul munceşte şi este îndreptăţit să achiziţioneze ce doreşte, societatea de consum este ok, dacă nu exista un prisos, uite, cum se ducea nuştiucine în Africa să îi ajute pe africanezi? Şi, apoi, da' rezolvaţi dumneavoastră problema, dacă nu vă convine. Dom'le, repet, eu vorbesc în special despre cum este folosit acest surplus, bazele gândirii "că aşa trebuie, în exces" sunt puse dinainte să avem noi o părere despre asta. Nu ştiu cu ce îi ajută pe amărâţii ăia din Africa numărul de mobile schimbate pe lună de o persoană căreia îi prisoseşte, acesta fiind un exemplu minor. Iar de rezolvat, mă scuzaţi, o să mă gândesc.
      Pfoai, dar e absurd ce zic, deci nu prea îmi convine democraţia. Dom'le, nu prea, dacă aşa o înţelegeţi chiar şi dumneavoastră - consum în exces şi vehiculare a inutilităţii -, ce mă ajută pe mine să citesc cărţi în care femeile îşi exprimă părerile despre barbaţi. În fine, dacă asta e părerea mea, să fiu sănătoasă, am tot dreptul să o susţin, dar ei nu sunt de acord. Mersi, mersi, e bine că trăim în democraţie. Mai apoi le-am mulţumit şi pentru optul pe care mi l-au oferit cu indulgenţă.
      Acum, sunt de acord că ei n-au avut efectiv timp să citească lucrarea si că nu oi fi exprimat eu ideile într-o înşiruire foarte logică, oricum mi se părea inutil să explic de ce nu e normal să consumi ca porcul.
      Deci, domnu' Mişu... profesori universitari... ce educaţie a consumului, să zicem, ar preda dumnealor? "Consumaţi, copii, toate snacksurile, băgaţi în voi hamburgeru', cereţi la părinţi mai mult decât simţiţi că aveţi nevoie, că e democraţie, ce mama naibilui!"
      Te sperie imbecilitatea pensionarului şi a otevistului? Înseamnă că eu ar fi trebuit să ies marcată definitiv din clasa aia cu 4 profesori universitari.

     Oricum, cu oul nu ştiu ce-ai avut, domnul Pendiuc a surprins întocmai esenţa sărbatorii: vine primavara, natura se regenerează:




      Poza este făcută de Adriana, dar am găsit şi eu una la fel, mişto.

Ce-am păţit cu cerşetorul excentric

      Cum viaţa mea socială este fuarte palpitantă, dar păcat că nu există, cele mai mari aventuri mi se întâmplă în staţia de autobuz. Pe drum nu mi se întâmplă, fincă trebuie să am grijă să nu mă împiedic, având în vedere că nu port ochelarii.
      Şi deci într-o zi stăteam aşa în faţa Teatrului, preocupată să aştept optul şi prefăcându-mă că văd, când, "văd" un cerşetor. Îmi fac o mie de reproşuri că nu ţin aparatul după mine (nu, telefonul e pentru vorbit, poate părea o idee cam preconcepută, dar e inutil să coste mai mult de 30 de lei) şi încerc să-l fotografiez mental, gândindu-mă cum o să povestesc "poza" pe blog şi cum o să scriu despre ce-aş fi scris dacă aveam ce.
      Omul cerşea, ca orice cerşetor de bun simţ, "orbitat" de o mică şi neobosită sindărelă.
      Cerşetori, aşa, văd eu mulţi, mi-e milă de ei, indiferent că cerşesc din lene sau pentru că sunt obligaţi, deoarece nu sunt capabilă să fac diferenţa între speciile astea. Io-s foarte uşor de fraierit, trebuie doar să te uiţi la mine aşa:




şi m-ai distrus.
      Dar acest cerşetor nu părea să aibă vreo altă problemă în afară de originalitatea cu care era îmbrăcat. Io ştiu că atunci când nevoia te obligă, te îmbraci cu orice găseşti şi le iei pe toate pe tine. Cerşetorii au o "creativitate" vestimentară naturală, cu care nu se poate pune niciun exponat alu Bad Pitsi. Însă acest... domn, să-i zic aşa, purta după cum urmează: pantaloni bleumarin din pânză, din aceia care se înnoadă cu şiret, peste care îşi trăsese o pereche de... jambiere din niscai ciorapi de nailon, cred, culoarea gălbenuşului stricat, sub care mai veneau şi sosetele albastre, apoi pantofii în acelaşi ton, numai că fără şireturi, prăfuiţi şi învechiţi (logic). Dar, de, omul era asortat. Şi accesorizat. În sus urma eternul pulover cu anchior, dar fără dungi şi pe verde, cu găuri, pe sub el o... încă ceva şi poate încă iară ceva şi mai pe sub, iar peste pulover... o bluză de pijama transparentă cu dungi verticale, albastre, purtată în stilul ăsta. Ba nu, scuze, aşa.
      Mai avea dumnealui un fes, o geantă de voiaj albastră, cum altfel, burduşită toată şi pe care o ţinea în spate ca pe ghiozdan, un "toiag", o cutie de carton în care strângea banii şi pe mica sindărelă, o aia negricioasă îmbrăcată în galben, roz şi roşu, cu şepcuţă albă şi beteală în jurul cozorocului. Deci erau un curcubeu întreg împreună şi numai amărâţi şi trişti nu păreau.

      Acuma o să ziceţi că sunt nesimţită, că omului îi e greu şi se îmbracă şi el cu ce poate. Ei bine, nu, eu n-am zis, eram mega entuziasmată că am şi io un subiect de blog şi, mergând aşa grăbită spre casă (în autobuz), îmi făceam planul să mă iau la întrecere cu Cocalarii şi cu Pitzipoanca şi să trag în poză tot cerşetoru' "inventiv" care-mi iese în cale. Cu excepţia celor care au înţeles greşit Filantropica şi îşi expun problemele fizice sau copiii.
      Şi ajung croită să cer ocheiu' de idee misto la persoana care are astfel de okeiuri şi taman bine că o găsesc onlain şi taman bine că-mi zice "poţi face, e mişto ideea, dar nu cred că e ok să moralizezi pe temă. adică poţi prezenta pozele, dar să critici ceva... poţi face asta, la modul blog foto, doar cu aşa ceva".
      Io zic, bine, mă, nici nu mi-a dat prin cap să fac mişto de ei, dar unii se îmbracă prea fantezist, ce doamne iartă'mă ai nevoie de "jambiere", şi în aprilie. Apoi mai sunt şi cei care te privesc sfidător şi cărora li se vede pe faţă că n-au nevoie să stea acolo. Ăştia merită arătaţi şi atât. Oricum, în niciun caz pe cineva aşa.
      Dar până să mă dumiresc bine, personul îmi dă asta:



      Ce naiba să mai zic, m-am dus acasă la mama.