luni, 31 august 2009

Nu recunosc nimic

      Îmi amintesc ca ieri o discuţie avută pe la 10 ani cu bunica. Mă rog, discuţie e mult spus, eu ziceam şi ea mă aproba ca pe copiii prostănaci.
     Eram în vacanţă la Campina, în casa ei mereu cu linişte şi umbră. Mirosea a săpunuri ascunse în şifonier, printre prosoape, a trandafiri roz şi a aerisit. Bunica mea a avut toată viaţa o manie pentru curăţenie, mania stăruie chiar şi acum când e rău cu inima, şi mi-am dat seama că o moştenesc cu succes, chiar aseară, când, în ciuda unei dezordini exempare la mine în casă, m-am trezit că spăl peria de la wc. O să ajung o bătrânică sclerozată care nu-şi găseşte ochelarii puşi pe nas, ca să spele peria de la wc.
      Dar să ne întoarcem la Câmpina; era iulie şi o după-amiază leneşă, cu soare dogorind nesimţitor ca să nu mai pot eu juca elasticul în faţa blocului. În casă ziceam că era umbră de la draperii grele şi liniştea aceea pe care numai ticăitul ceasului o scoate în evidenţă. Soţul bunicii a fost ceasornicar şi de aceea casele rudelor mele erau invadate de aceste tic-ţăcăneli insuportabile, însă, în mod paradoxal, degrabă-vestitoare de linişte. Eu cu ceasurile am o ceartă sau aşa ceva, nu port, nu pot să sufăr, dacă întâmplător se găseşte vreunul în camera în care dorm, îl dau afară. Cu toate astea, nu îmi pot imagina tihna perfectă fără de ticăitul vreunei pendule, şi chiar acum, la birou, unde şeful meu a adunat pe puţin 5 ceasuri, tot zgomotul lor scoate în evidenţă liniştea.
      Ca o paranteză, nimic nu este mai plăcut decât o dimineaţă de luni, când colegii ţi-s plecaţi în concediu, când şeful îşi vede de ale lui şi tu eşti astenic după o nemernică de gripă, cu ploaia şi toamna, ca în Rapsodiile lui Topârceanu, şi un ciulin bezmetic agăţat de fustă.
      Şi îi spuneam eu bunicii şi oracolul din Delphi era mic copil pe lângă mine: "Băi bunica, o să vezi că o să mă fac mare şi o să mă duc unde vreau eu şi o să fac numai ce vreau eu". Şi bunica ar fi vrut să îmi dea dreptate ca să o las să doarmă, dar nu se putea abţine: "Ehee, ai vrea tu. Ai impresia că e aşa de simplu? O să vezi câte griji o să ai şi câte o să trebuiască să faci fără să vrei. Crezi că dacă o să creşti o să faci numai ce vrei tu?" "Las' că o să vezi!", tunam eu, prevestind neprevestitul. "Bine, bine, mai vorbim noi".
      După-amiaza aceea nu mi-a oferit niciun ţel nemaipomenit şi precis, însă am ştiut clar că eu vreau să mă fac mare să lucrez şi să nu mai depind de nimeni. Cum voi obţine asta, ce voi ajunge să lucrez, lucrurile pe care trebuie să le învăţ, erau detalii înceţoşate şi absurde şi drept este ca încă îmi sunt neclare mecanismele prin care, după 15 ani, lucrurile stau exact cum am prevăzut.
      Ei, iată că după trei ani de muncă, trei servicii, concedii ba lipsă, ba cu laptopul în braţe, multe facturi achitate, multe prostii făcute, multe oarecare lucruri învăţate, când credeam că nimic nu m-ar mai putea surprinde, pot să spun că am aflat o veste care m-a dezorientat teribil. Trebuie să mă credeţi că NU, eu nu recunosc nimic, de altfel sunt sigură că e o monstruoasă conspiraţie, acum mai mult ca niciodată. Ieri mi-au spus doi oameni, fără nicio legătură unul cu celălalt, deci cu atât mai grav, că sunt "o persoană responsabilă" şi, respectiv, că sunt "o femeie matură".
      Deci, nu, da? eu nu! Trebuie să înţelegeţi că în timpul liber ba chiar şi la serviciu eu colorez, desenez, mă joc şi mă uit la desene animate. N-are a face faptul că lucrez cu vreo intenţie de seriozitate. Treburile mele preocupative sunt să mănânc dulciuri, să citesc bancuri, să mă joc travian, zuma şi return to castle wolfenstein, să mă uit pe poze în dicţionarul explicativ oxford, să văd filme sf şi să visez noaptea că sunt împăratul universului şi locuiesc în altă dimensiune... deci chestii normale, zic, care nu au nimic a face cu maturitatea. Nu ştiu câţi m-au auzit vorbind serios, nu ştiu de ce aş trece drept un om în toată firea şi până la urmă nu ştiu de ce şi-ar putea dori cineva vreodată să fie adult, cu responsabilităţi şi nevoit să ia decizii. Eu nu am vrut decât să mă fac mare şi să lucrez ca să pot să mănânc ciocolată în loc de ciorbă şi pentru ca pe 15 septembrie să nu mă duc la şcoală.
      Dacă vreţi voi să fiţi adulţi, n-aveţi decât, eu n-am treabă cu asta, aşa că vă rog să nu mai încercaţi să mă trageţi la răspundere pentru toate alea că nu vă merge. Băga-ţi-vă minţile-n cap!

joi, 27 august 2009

Arta de a fi leneş

D-aia îmi place cu autobuzul, aud tot felul de chestii, îmi mai dau şi eu seama încotro e tendinţa. Oamenii discută despre criză: s-au făcut multe concedieri, "da ştii, fată, acum e mai bine, că am mereu ceva de făcut, nu mai stau degeaba ca să mă plictisesc". Mno. Când eram mică, mama făcea glume cu mine: "cât iei o pauză, mai şterge şi tu praful". Încă face glume de-astea când mă prinde, dar acum nu mai ţin.

Privesc şi mă uit că lumea toată are probleme, toată se zbate să facă ce trebuie: pe sărite şi la întâmplare: trebuie să ai un punct de vedere, o părere, trebuie să ai carnet de şofer, altfel nu te descurci, trebuie să fii diplomat, trebuie să mănânci mâncare şi abia apoi desert, trebuie să ştii ce vrei, să ai un ţel, sau cam aşa ceva, trebuie să ai o casă, trebuie să fii ordonat, trebuie. Monstruos. Îmi amintesc de trebuie numai ca de o poveste cu bau-bau. Copil cum eram pe-atunci şi încă mai sunt, dar acum doar altfel, aveam problemele apăsătoare că trebuia să merg la şcoală, să fac ordine la mine în cameră, să mănânc la orele stabilite de alţii şi multe asemenea, însă ăstea m-au marcat pentru că nu aveau logică. Erau probleme pentru că nu decideam eu, acum n-aş mai avea scuză. Aşa cu toate problemele oricui.

Hai să zicem că şcoala a fost un rău necesar, nu mi-a plăcut să învăţ deloc dar deloc şi adevărul e că dacă nu eram eu cu tacticile mele, clar mă ratam. Cum fentam şcoala citind, aşa evitam şi învăţătura, cititul pe furate era pasiunea mea nebună, obicei pe care l-am păstrat şi la serviciu. Să ne înţelegem, nu cititul. Cititul pe furate, cu cartea sub caiete, sub pernă, sub pat sau sub foaia de word ori excel; unii fac cele mai bune lecturi pe tron, nu râdeţi, ştiţi că aşa e, eu doar atunci când ar trebui să fac altceva neapărat decât trebuie. Iar ce am învăţat eu pe furate este următorul lucru: cuvântul trebuie nu trebuie să existe.

   Nu trebuie să mănânci întâi mâncare şi apoi dulciuri, poţi oricând înlocui mâncarea cu dulciurile, funcţionează; skittles e tot ce ai nevoie pentru a supravieţui. Tot aşa cu ideea că ar trebui să ştii să găteşti. Doamne fereşte, all you need is love.
   Nu trebuie să faci ordine pentru că nici nu ai timp de aşa ceva, ordinea e unul din lucrurile acelea rare care te face să te simţi minunat dar care durează puţin şi aici mă refer la ciocolata de casă, de exemplu.
   Deloc nu trebuie să ai un punct de vedere, dacă funcţionezi la parametri normali, acest punct se va schimba imediat ce l-ai formulat, nu vei face decât să derutezi şi să inspiri nesiguranţă. Dacă nu ţi-l schimbi, e grav, caută-te, oamenii care au convingeri nu pot înota, sunt rigizi, ce naiba te faci dacă vine potopul?
   Nu trebuie carnet, trebuie să ştii doar să conduci în caz de urgenţă, spre exemplu dacă este o invazie de extratereştri de care să fie nevoie să fugi, sau dacă eşti Sandra Bullock în Speed, La Vitesse, în franceză. Atât. Fă şcoala, dar nu da examenul, poţi să iei taxiul dacă arde, doar nu munceşti pe nasturi.
   Un apartament al tău între pereţii căruia să poti să te închizi este iarăşi e ceva de care nu ai nevoie. Mai nou e programul "prima casă, ultimii nervi". Mă bate şi pe mine mama la cap cu el, dar am o reţinere normală, zic, faţă de angajamentele pe termen lung, credit, căsătorie, astea. Dacă ar fi pe degeaba, aş primi o casă, cu o curte mică pentru un căţelandru, flori, poate şi câteva fire de roşii galbene, aş vinde-o şi aş călători de toţi banii.
  Nici scopuri nu tre să ai, contează elementul surpriză. Eu n-am ştiut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare, acum cu atât mai puţin ştiu. Mă simţeam mereu obligată să mint, dar despre diplomaţie, în alt episod. Am două prietene care vor să mergem în Africa, să îngrijim copii africanezi, hipopotami şi crocodili. Deşi eu funcţionez mai bine la rece, aş prefera în Groenlanda, să salvăm aurora boreală şi urşii polari. Aş pleca şi mâine, dar cică e complicat, ne-am interesat.

Sunt răcită pe rând, de-aia par agitată, adică ieri mă durea în gât, azi mi-a trecut, strănut şi nu pot să respir, mâine o să fiu răguşită şi poimâine o să mă doară capul. Pe rând. Aşa se întâmplă cand descopăr câte ceva, am un soi de nestare agitată, la fel am păţit şi când am dat peste Eddie Izzard, sau peste Jeffrey Batchelor, sau Julius Constantinescu. Azi am descoperit David Garrett:

vineri, 21 august 2009

Încet pînă fi pescari


Geocer, adică George cum îmi place mie să-i spun, a început un concurs de criptograme. M-am uitat pe ele zilele trecute, dar dacă nu m-am prins din prima i-am dat pace pentru că e foarte important să fii pe fază, adică primul venit, primul servit. Deci trebuie stat gogă pe blogul lui si urmărit când mai postează câte una, ceea ce e greu. Şi în plus trebuie şi gândit, ceea ce e groaznic.
Concursul a prins şi sunt deja câţiva care se bat pentru felicitări şi glorie, pentru că s-a pornit pe ideea că nu se dau premii, dar că ne mai gândim. (update: mi se şopteşte din culise că s-a hotărât ca premiu un sac de cartofi, dar eu am cerut creioane colorate pentru că am câştigat la Nina o carte de colorat şi e musai ca să o colorez, nu?!)
Şi am nimerit azi, întâmplător, prima, primul cuvânt:

pinteni ( pi in te in i). Dar a doua criptogramă era criminală:













Aşa că am apelat la vestitul Cosmin şi ne-am apucat să o rezolvăm:


cosmin: deci 5 cuvinte
ioana: da
ioana: singurul care îmi vine în minte e grupul al doilea "pînă"
cosmin: ăla nu e pi
ioana: dar ce e
cosmin: 2 roman
ioana: ar fi dacă ar mai avea sens A-ul
ioana: dar nu ar mai avea
cosmin: aaa, e pi şi sub el e linia de la a
cosmin: pătratul ăla de 10 pe 10 e ar
ioana: ar cu i?
ioana: pe ăla nu-l ştiam
ioana: şi mulţimea aia vidă e fi
cosmin: aşa e
cosmin: primul e Carte
cosmin: sau nu
cosmin : are şi temă chestia asta?
ioana: te in ce, te in c, t in c, t in ce, ce cu te, ce cu t
ioana: nu are sens
ioana: nu...
ioana: ce temă... n-are
cosmin: nasol
cosmin: ne mai gândim
cosmin: să videm deci
cosmin: ultima o fi pescari
cosmin: ultimul cuvânt
ioana: moamă!
cosmin: ultimele două cuvinte fi pescari
ioana: pe scări?
cosmin: rămânem fără cuvinte
cosmin: în a fi pescari
cosmin: şi ar mai trebui un cuvânt
ioana: deci t şi c şi pi?
ioana: să fie un cuvânt?
cosmin: nu ştiu dacă e bine ce am zis mai sus
ioana: e logic
cosmin: dar cred că ultimele două cuvinte sunt fi pescari
ioana: adică are sens
ioana: în ce te
ioana: ... nush
cosmin: sunt 5 cuvinte toate
ioana: încet pînă fi pe scări
ioana: încet
cosmin: asta da
ioana: parcă era o expresie
ioana: cu pe scări
cosmin: încet cu pianul pe scări
ioana: hai mă!
cosmin gulie: aia e
ioana: asta e?
cosmin: we fucking rock
ioana: eşti absolut genial
cosmin: deloc
cosmin: amândoi ne-am prins de manevră
ioana: trebuie să pun o postare despre asta

Deci eu nu m-aş fi gândit, cel puţin nu azi, aşa că depinde dacă şi ce câştigăm, ori va avea de făcut o mâncare de cartofi, ori vom împărţi creioanele colorate. Cosmin, îţi dau negrul şi albul, deal?

joi, 20 august 2009

Aventuri la ora şapte

      V-aţi fi aşteptat poate că am glumit când am povestit că săptămâna asta ar fi prudent să stau degeaba.
      Ei bine, atât am evitat să muncesc, încât ieri am reuşit să plec de la serviciu abia la ora şapte, motiv pentru care în viaţa mea au avut loc iarăşi o serie de întâmplări nefericite şi bulversante. Însă nu despre peripeţii la ora şapte seara este vorba, deoarece soarta a fost destul de parşivă încât să mă facă să cred că totul este în regulă, ci abia despre cele de la ora şapte dimineaţa, azi. Totul a pornit de la acţiunea neinspirată de a mă trezi.
      Deşi m-am prins că ceva nu este în regulă în momentul în care m-am spălat pe ochi cu apă fierbinte, am hotărât să fiu vitează şi să mă iau la trântă cu parşiva fatalitate. Într-o primă fază m-am trântit în pat de durere, un lucru de bun simţ atunci când te loveşti la degetul mic în pragul de lemn.
      Am înghiţit în sec şi am pornit mai departe, sărind strategic peste masă, nu că aş fi capabilă, dar uitasem să iau de mâncare. Am schimbat geanta ca să fiu în ton cu outfitul, am mutat toate hangaralele de colo colo şi am ieşit pe uşă. Autobuzul a venit imediat cum am ajuns în staţie, treabă suspectă, am prins un scaun care nu mergea cu spatele şi în momentul în care am intenţionat să stau degeaba, am văzut că buzunarul genţii în care băgasem cheile de la birou era deschis, iar cheile plecaseră din el.
      Din acel moment evenimentele au luat o turnură tragică: a început să-mi vâjâie capul, m-am ridicat, am picat peste o doamnă deoarece şoferul tocmai punea o frână, am lovit pe controlorul care s-a gândit că n-am bilet şi deci că ar fi mai bine să mă apuce de mână, m-am smucit, am îmbrâncit o bătrânică, am strigat ceva într-o limbă necunoscută şi m-am repezit la şofer să mă lase să cobor că eu mi-am pierdut cheile, tre să mă duc să le caut. Nasol că am reflexe, foarte nasol, pentru că sunt toate proaste. Şi e bine că mă duce capul, dar păcat că nu la timp: cum am coborât, mi-am dat seama că nu m-am uitat după ele în autobuz. Dar staţi, că devine şi mai amuzant.
      Poate că totuşi o să am noroc, îmi spun cu o dulce naivitate şi pornesc repejor spre staţia din care plecasem, în stilul meu obişnuit de căprioară rătutită. După câţiva paşi realizez cu bucurie şi în acelaşi timp cu o neplăcută stupoare că mutasem în ultima clipă cheile în alt buzunar al genţii, arză-le-ar focul de genţi cu toate buzunăraşele lor, că de mâine o să îmi pun prostiile într-o sacoşă de nailon. Am zis.
      Împăcată sufleteşte, am ignorat că nu o să mai ajung la timp la birou, fiind convinsă că asta a fost, nu are ce să se mai întâmple. Şi chiar nu s-a mai întâmplat nimic. Până la un moment dat când, preocupată cu diverse probleme metafizice, ca de pildă ce voi mânca eu azi, mi-am zis că magazinul spre care priveam seamănă izbitor cu cel din staţia în care trebuie să cobor. Ei, da, chiar acela era, dar păcat, pentru că autobuzul plecase deja.
      Uimitor este că totuşi am coborât. Câţiva metri mai încolo, dar am alergat, am călcat lumea pe sandale şi i-am zis şoferului să mă lase să cobor că aia era staţia mea.
      Următoarea aventură petrecută în decursul aceleiaşi ore şapte a fost una plăcută, ispre ca să îmi pierd din vigilenţă pesemne. În timp ce treceam pe lângă niscaiva câini cam flămânzi, s-a desprins din haită unul mare şi simpatic şi a mers cu mine până la serviciu că să mă apere şi să îmi ţină de urât. M-a lăsat la uşă şi a plecat, sper să ne mai întâlnim şi mâine. Momentul ăsta de neatenţie m-a costat pierderea ochelarilor. Normal că a durat ceva până să-i caut şi să nu-i găsesc, nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, mă gândeam că poate i-am uitat acasă, dar parcă totuşi... în sfârşit, m-am luat cu mâinile de cap. La timp ca să realizez că îi am la ochi. Îi pusesem când am coborat din autobuz, în ideea că o să văd cheile mai bine, iar tocul îl băgasem în buzunarul fustei.
      Bine, probabil petrecute separat, nu ar fi cine ştie ce, însă cum toate au conspirat la un loc în scopul dezorientării mele, nu pot decât să fiu suspicioasă.
      Între timp lucrurile par a se fi liniştit, ba chiar am câştigat o carte la Daily Cotcodac. Iniţial am crezut că e vorba despre Înţelegerea vieţii de Alfred Adler, o lectură de care părea logic că am nevoie, dar mi-am dat seama apoi că din altă parte trebuie să aleg. E ok, oricum înţeleg suficiente, în special că trebuie să iau măsuri în ceea ce priveşte seria mea de întâmplări imposibile. Drept pentru care am intrat în prima farmacie şi am cumpărat nişte pastile pentru memorie.

O serie de aventuri imposibile

Cât mai imediat în decursul acestei zile vă veţi putea delecta cu Evenimentele orei 7, o serie de întâmplări bulversatoare şi bulversante, care numai lui Ion i se puteau întâmpla.
Din deja seria O Săptămână Aproximativ Dezastruoasă, colecţia de povestiri incluse în volumul O Lună Efectiv Catastrofală, care va face parte din ciclul Un An Complet Ţăcănit, concretizat ca simplu capitol în saga O Viaţă Aproape Necăjită, astăzi doar o serie de aventuri imposibile, doar pentru dumneavoastră.

luni, 17 august 2009

Ţaca Paca

     Treaba e că un asemenea început de săptămână nu anunţă nimic bun.
     Văzusem eu la horoscop că o să am câteva zile de stat musai degeaba, dar mai mult timp decât pierd de obicei nu există. Aşa îmi ziceam azi-noapte, pe la unşpe, în timp ce scuturam covoarele. Mă lovise o bună dispoziţie suspectă, dar păcat că nu am suspectat-o la timp. Toate mergeau bine, nu-mi era lene, nu-mi era somn, nu-mi era foame, mă gândeam cu câtă plăcere o să mă trezesc să merg la serviciu, ce cafea bună o să beau, ce chestii mişto o să citesc, ce traduceri interesante o să fac. Urania e o fraieră, o să am o săptămână foarte cul. Dar aşa e întotdeauna înaintea furtunii.
      La 12 fără un sfert m-am hotărât că sunt vitează, nu contează că mâine (cum ar veni azi) e luni, eu sunt tânără, doamnă, tânără, o să mă uit la film. The boat that rocked, văzusem trailerul la Cristian Şuţu, abia aşteptam. Mare greşeală. La 12 şi câteva minute deja mi se făcuse rău de somn. La unu şi 50 de minute deja mă trezisem odihnită, se pare, şi cu o idee pentru blog, idee pe care am început să o învârt în minte. Mare greşeală şi asta. M-am mai trezit apoi abia la ora 7, în condiţiile în care la 7 şi 10 sunt de obicei la serviciu.
      Istoria nu s-a repetat întocmai exact: câteva minute am tras de uşa de la intrare pentru că nu funcţiona cartela, apoi mi-am dat seama că nu e curent şi că uşa e încuiată cu cheile de care în mod normal nu mai aveam nevoie, dar bine că le ţineam ca breloc. Am alergat hop-ţop pe scări ca o căprioară rătutită, pentru că liftul nu a vrut nici el să funcţioneze fără curent, nici calculatoarele n-au vrut, nici aerul condiţionat, nici filtrul de cafea, nici măcar lumina. Conspiraţia curentului.
    A fost atât de linişte încât, până nu am auzit faxul, xeroxul, ploterul, imprimanta, trei calculatoare şi doi pelicani, nu mi-am revenit din derută, ba chiar încă îmi ţiuie o ureche. Deoarece condiţiile erau potrivnice oricăror activităţi normale, am ajuns până într-acolo încât am scris pe hârtie! Cu un stilou! M-am simţit foarte bine învăţând să îl fac din nou pe a, însă cred că Urania şi-a dat seama pentru că după ce a venit curentul, oricum nu am avut net. Nici nu pot să spun exact de când nu mi s-a mai întâmplat să n-am net, nu speram să reuşesc, dar observ că am supravieţuit.
    Acum că s-a restabilit conexiunea, încerc să nu citesc prea multe şi în principiu să nu dau semne că lucrez. Sunt convinsă că nu e prudent să mă zbat. Când horoscopul spune că o să stai degeaba, e bine să nu-l contrazici.

marți, 11 august 2009

Cum era să fiu o glumă proastă

Deşi demult aveam de gând, nu-mi era aminte şi nu-mi ardea şi trebuia oricum să mă obişnuiesc întâi cu ideea. Aşa sunt eu cand vine vorba de acomodare şi apoi că evit să mă pripesc. Dar până la urmă mi s-a părut că am chinuit-o suficient pe mama şi după o lună de la termen am decis să mă nasc.

Şi făcând eu această ispravă, cineva de la spital a zis că poate ar fi bine să-mi anunţe familionul carele mă aştepta cu mare impacienţă, nu am înţeles prea bine nici de ce, dar se pare că abia fiind trecute sărbătorile, căutau şi ei un prilej nou să petreacă.
Se explică deci de ce am fost o timidă toată viaţa, când atâţia oameni aşteaptă de la tine până şi să te naşti... şi familia mea era mare: două perechi de bunici, alta de naşi, câteva mătuşi, două străbunici şi cu străbunicu trei, un tată agitat şi o mamă însărcinată... cu mine, nu-i uşor, să ştiţi, mai ales că toţi aşteptau neapărat musai o fată care trebuia să se numească Ioana.

Mno, şi sună cine sună să anunţe şi întâi parcă să zic că au nimerit la rudele mamei. Şi începe: aveţi un băieţel de 3 kg, ochi căprui, două picioare, două mâini, să vă trăiască. Şi mătuşa mea zice cu o voce cam aşa: a, un băieţel? eeei, acuma, na, să ne trăiască, să fie sănătos. Vestea se transmite şi la părinţii tatălui meu, şi ei la fel, fără să debordeze de fericire, dar nu neapărat dezamăgiţi, doar na, era totuşi nepotul lor, să le trăiască, să se facă mare şi aşa mai departe, hai să mergem să-l vedem.

Şi-au venit, şi întrebând de nepoţelul lor, doamna moaşa îi înştiinţează mirându-se toată: dar cum! dar aveţi o fetiţă frumoasă, vi s-a spus că e băieţel? Vaaai, dar cine a putut să facă o asemenea glumă proastă!

Vă spun, ar fi însemnat să-mi ratez existenţa, noroc că am fost inspirată din prima. Eu nu mai ţin chiar bine minte cum a fost, dar aşa se povesteşte cu fiecare ocazie şi nu pot să nu mă întreb dacă au fost toată viaţa fericiţi că m-am născut eu, sau cumva că totuşi nu m-am născut băiat. Însă mama m-a liniştit, mi-a zis că ea nu m-ar fi dat oricum.
Ei, şi cam aşa, data viitoare vă povestesc cum m-a pierdut tata când aveam vreo câteva luni.

Cum rogi universul

Cum rog universul sa ma ajute sa-mi gasesc un servici bun
Din seria gugălici - cautari care nu m-au cautat pe mine, dar bine ca m-au gasit, am facut un top cinci special pentru locul unu.
Am in primul rand o serie de cautari pe care nu stiu cum sa le cmentez, tocmai pentru ca fac parte din categoria "nu stiu". Vad ca sunt multi oameni derutati, chinuiti, depresivi: ce sa zici unei fete, cum ii spun unei fete daca vreau sa fiu cu ea, barbatul - nu stiu ce vreau, cum sa-i spun ca nu mai vreau, sunt gras si vreau fete, melodia adriana adriana nu mai vreau sa stau cu ea, am vrut sa iti spun dar nu stiu cum, sti vreau sa iti zic ceva dar nu stiu cum, imi pare rau nu stiu ce vreau nu stiu ce sa cred,


indragostit de inteligenta - intotdeauna visam la ce nu putem avea
ce sa facem sa nu mai fim constipati
cum se foloseste apa sfintita corect

vineri, 7 august 2009

Eleva Jalna dintr-a zecea

      Anul începuse prost, eram tot grăsună, tot cu ochelari şi tot nu îmi plăcea să învăţ. E drept, aşa s-ar putea povesti începutul oricărui an din viaţa mea, dar acum vorbim despre cel al anului şcolar 19jhgbr, vasăzică treceam într-a zecea.
      Aveam câteva ore pe care chiar nu puteam să le sufar, cum ar fi sportul, mai ales, apoi fizica, matematica, chimia, biologia, geografia, istoria, latina, franceza, engleza, logica şi chiar româna, şi, pentru că mama îmi spusese că dacă vreau să plec vreodată de-acasă trebuie mai întâi să termin liceul (bine, ea tot aşa mi-a spus că trebuie să termin şi facultatea), am ales să fentez sistemul ca să fie şi ca mine şi ca ei. Aţi putea gândi că am abandonat şcoala şi că am fugit cu circul sau măcar cu autobuzul până în oraşul vecin, dar nu, era perioada în care se difuza Sailor Moon pe TVR2, deci la ora 5 trebuia să fiu acasă în fiecare zi.
     Soluţia mea a fost să ignor total orele, cu excepţia părţilor importante, pauzele, şi să citesc, strategie care mi-a adus în cel mai scurt timp faima de tocilar, plus că m-au desemnat să strâng banii pentru fondul clasei. Târziu am aflat că atunci când ai o pereche de ochelari, e suficient să îi pui la ochi, deci cam ce făcea Clark Kent numai că pe invers, şi gata, eşti considerat o persoană cel puţin cultă şi responsabilă. Şi am înţeles atunci de ce insista mama atât să nu îi mai dau jos când merg cu ea pe stradă.
      Ei, în primul semestru m-am ocupat de Shogun şi de Crimă şi pedeapsă, dar începând cu al doilea nu a mai mers gluma pentru că devenisem neserios de neatentă. Aşa că am fost nevoită să chiulesc… ca să pot citi.
Semestrul 2 l-am început cu Jalna de Mazo de la Roche, o saga în 16 volume, iar de chiulit chiuleam la doi paşi, în curtea din spate a şcolii unde erau o masă de tenis şi o băncuţă. Pe băncuţă eram eu, până când la un moment dat au început să vină câţiva tipi mai mari să joace tenis. Şi azi un da' ce citeşti acolo?, mâine un aoleu, tot aia citeşti?... se ştie că tipilor dintr-a doişpea le plac gagicile grăsune şi cu dioptrii plus cinci, încet-încet am ajuns să îi înlocuiesc pe cei care se plictiseau să joace, sau pe cei care nu erau tocilari şi se duceau la ore.
      Habar nu aveam să joc, dar îmi plăcea şi am învăţat, mă descurcam chiar bine, cu timpul s-au strâns din ce în ce mai mulţi şi la un moment am renunţat la banii de ciocol sandwich şi mi-am luat două palete, destul de proaste, dar ale mele. Când nu jucam tenis, citeam Jalna, nume sub care de altfel începusem să fiu cunoscută pentru că, spre disperarea asistenţei, trecuseră 2-3 luni şi eu tot cu Jalna eram. Când s-au rupt amandouă paletele am încept să “recitesc” După 20 de ani, o ediţie cartonată, perfectă pentru ping-pong, profa de româna fiind distrusă că la vârsta mea încă pierd vremea cu Dumas.
      În semestrul acela am reuşit să dau gata cele 16 volume, să învăţ destul de bine un joc antrenant şi să fac parte din ceea ce de fapt a fost prima mea gaşcă, momente care m-au ajutat să trec mult mai uşor peste şocul mamei când a văzut câte absenţe are fata ei cea “tocilară” care citeşte până şi în pauză. Cam aşa păţeşti deci când citeşti…
      Dar în clasa a XI-a mama a pus piciorul în prag şi a zis că e cazul să îmi vină mintea la cap. Aşa că am renunţat la cărţi şi am intrat într-o gaşcă de rockeri.

miercuri, 5 august 2009

Un căţel fără copil

      Am visat nu azi-noapte. Alaltă-noapte. Un căţel crem şi pufos. Avea o rasă incertă, dar nu era maidanez, era măricel, dar era un pui, deci un pui măricel de căţel. Măricel ca dimensiune adică, şi avea un bot aşa şi urechi, şi pe lângă asta patru picioare şi dădea din coadă care nu ştiu cum arăta pentru că nu am visat-o. Era tot-tot crem, de la bot până la coadă şi avea o blăniţă scurtă şi moale, numai bun de mângâiat. Se juca împreună cu mine, era vesel şi îl iubeam foarte tare după cum se vedea în vis.
     Aşadar, dacă vedeţi pe undeva un astfel de căţel care umblă fără copil, vă rog să îmi daţi de veste pentru că e al meu. Eu am fost întotdeauna un copil fără căţel.