Necuvinte

Când îmi e greu aş vrea să mă imaginez întoarsă în paradisul copilăriei, în curtea bunicii, unde eram la adăpost de toate, indiferent câte "rele" se întâmplau. Să mă întorc în ziua în care... nici nu am cum să aleg, toate au fost zile nevinovate, mi se pune un nod în gât numai când îmi amintesc cât de rea eram, în grădina mea candoarea nu a existat decât în somn, nu asta conta acolo.

Nu mă îndur să evoc nici măcar un colţ din curtea casei, din casa străbunicii, poreclită "bunico", din amintirile întipărite imagini, o dezvrăjire la care nu avem dreptul, oricare cuvinte, oricât de frumoase, ar fi inuman de false. Un paradis la care nu ne pricepem să ajungem pentru că nu trebuie, pentru că ar însemna să renunţăm la noi, cei care ne suntem acum, pentru că poate unii chiar reuşim, dar ne pierdem şi ce este mai degrabă, să fim calici cu noi, sau să fim laşi cu noi? Ca o carte din care este vital să citim, dar ştim că ar arde în momentul în care am deschide-o.

De fiecare dată când mă apucă, mă aşez, de fapt cad, în faţa uşii ăsteia. Mă gândesc să bat, soluţia de mijloc trebuie că nu există încă.

Parfum de iasomie

Citit. Pe furiş, la serviciu, în pat, încontinuu, la masă, la duş, aproape chiar şi pe stradă.

De la Indicii Anatomice e singura carte care a reuşit să mă capteze într-atât încât să pândesc fiecare moment liber ca să pot continua lectura. Este senzaţia de fluturi în stomac de dorul cititului, pe care romanele Oanei se pricep să o ofere.

O acţiune mult mai antrenantă, când te astepţi să se termine, îţi face surpriza şi continuă, şi o idee inspirată de a folosi personaje "reale", majoritatea prezente în blogosferă. Ai zice un fel de "live... novelling".

Deşi Oana le pune această "etichetă" şi promite că nu va mai scrie pe viitor folosind personaje reale, din cauza dificultăţii de a acorda tuturor acelaşi grad de importanţă, eu îi găsesc la fel de personaje şi dincolo de roman, fiecare cu masca sa de blogger, prin urmare, unii fiind chiar interesant de reîntâlnit afară din... tiparele lor.

Apoi o Lala în aceeaşi măsură de fascinantă, puţin mai umană, puţin mai plăcut sărită de pe fix. Un nebun de alb, cum sigur ar zice Crivăţ. Merită să citiţi ca să înţelegeţi. Ema observă perfect, "Lala este partea ascunsă a oricărei femei, adică exact ceea ce ne dorim să fim, dar nu avem curajul". Eu aş zice că nu avem imaginaţia.

Un roman precum o ruletă rusească. You never know what you’re gonna get next. Îl aştept pe următorul.

Planuri pentru o casă

Vreau să colecţionez fluturi vii. Fluturi mari cu aripi moi, rotunde, într-o singură culoare, albaştri şi un galben mai mult spre crem. Să am globuri mari de sticlă în care să îi las liberi. Fluturi care să vină neapărat din ţări exotice, nu le ştiu numele, dar sunt locuri în care e mereu soare, chiar şi noaptea, locuri în care fluturii şi florile cu aripi mari umblă în roiuri. Vreau să merg să îmi culeg singură fluturii rotunzi şi să mi-i aduc acasă în cufere de lemn, după o călătorie cu vaporul în jurul lumii.

Vreau să locuiesc într-o casă îmbrăcată în iederă, să am la intrare două rânduri de scări în formă de arc, să nu ştiu niciodată pe care parte să urc mai întâi. Atunci când aş fi îngândurată să pot să urc şi să cobor încontinuu, fără să-mi dau seama, ca într-o plimbare nesfârşită, până aş reuşi să mă adun.

Vreau să am în spatele casei o gradină cu cele mai multe flori de pe pământ, lanuri de gradină, fără grădinar. Bine, poate un grădinar bătrân, adus de spate şi de ani, măcar o sută, pe care să îl găsesc într-o dimineaţă prefăcut în stană (de piatră). Sau într-un copac adus de spate, cu frunze zburlite şi argintii. În grădină să am alei şi bolţi de umbră prin care să se strecoare razele de soare chiar şi noaptea, şi pe sub care să alerge doi copii veseli şi mici chiar şi când ar fi mari.

În grădină vreau să ies dintr-un dormitor cu baldachin şi pereţi pictaţi vara cu munţi ninşi, iar iarna cu lacuri limpezi. Afară din dormitor vreau să am coridoare lungi şi înalte, mai înalte decât restul casei, cu globurile pline cu fluturi, că de la asta a pornit toată povestea. Globurile să stea în aer, nu mă interesează cum, dar aşa trebuie, ca să poată zbura fluturii cu aripi moi prin ele.

Apoi în bucătărie vreau să am o masă din lemn de stejar, lungă cât să nu îi văd celălalt capăt, şi o bucătăreasa înţeleaptă care să îmi dea cafea cu lapte oricând as avea poftă. Să o găsesc mereu, de parcă acolo ar fi locul ei, şi să mă aşez pe un scaun mare din lemn, să îmi atârne picioarele goale deasupra podelei de piatră şi să sorb din cafea căscând.

În restul casei vreau o bibliotecă. Să aibă cărţi pe jos, teancuri, un labirint aproape, să dansez printre ele ascultând muzica pusă la un gramofon, să fie cărţi pe pereţi şi pe tavan şi chiar şi în ceaşca de ceai. În bibliotecă să fie noapte tot timpul, chiar şi ziua, să am ferestre mari, mai înalte decât casa şi draperii grele din catifea. Acolo trebuie să fie iarnă tot timpul, sa trosnească lemne în şemineul plin de praf, afară să se audă zurgălăi şi din bucătărie să miroasă a scorţişoară. Chiar şi când e vară, dar numai în bibliotecă. Noapte trebuie să fie tot timpul ca să pot vedea stelele printr-un telescop, să mă pot visa pe oricare dintre ele, chiar şi pe cele de la capătul universului.

În afară de bibliotecă şi holuri şi bucătărie - pentru că dormitorul ţine mai mult de grădină - vreau să am în casă o mare, să stau toată ziua în apă, chiar şi atunci când citesc în bibliotecă. În partea de casă în care e marea cu nisip şi alge şi tot ce îi mai trebuie, să fie întotdeauna soare, era clar, chiar şi pe vreme ploioasă, să miroasă a peşte, a pescăruşi şi a albastru.

Când nu alerg după fluturi în ţări fără nume, când nu dorm toată ziua sau toată noaptea în baldachin şi nu citesc sau nu mă uit după stele, vreau să iau lecţii de zbor, chiar dacă o să mă ia ameţeala la început. Bineînţeles, chiar şi fără avion.