Pe fugă

Stiţi, senzaţiile de fericire sunt scurte şi de cele mai multe ori nu au motiv aparent. Senzaţiile veritabile, nu fericirea fabricată, vreau să zic. Există câte un moment în care te trezeşti, hodoronc-troc, cum ar veni, că iată, vârtejul de lucruri din jurul tău se aşează cum n-ai fi putut bănui şi exact în felul în care trebuie, poate nu neapărat în cel care ţi-ar fi plăcut.

Exact în acelaşi fel există momentele în care ştii că a luat sfârşit o perioadă şi că începe alta, fără ca nimic să poată prevesti asta. Nu sunt treceri marcate de evenimente importane, când ai terminat facultatea, poate când ai pierdut pe cineva, sau când te-ai căsătorit, nu sunt nici măcar momente fericite şi nici neapărt triste. Există pur şi simplu un punct de tranziţie, pe care probabil nu ţi-l vei aminti când te vei gândi peste ani la trecut, ceea ce îl face cu atât mai important, mă gândesc.

Ce importanţă are că eşti în curs de mutare dintr-un loc care nu era al tău, în alt loc care nu este al tău, una dintr-un lung şir, nici măcar nu ştii dacă eşti la jumătatea firului sau cine ştie unde. Iar în mijlocul oamenilor care se foiesc în jurul tău şi a grămezilor de lucruri şi evenimente care nu îşi întrerup cursul, te aşezi pur şi simplu o clipă, te uiţi pe un album de poze cam vechi care ţi-a picat în mână întâmplător şi îţi dai seama ca aici s-a închis o uşă, mai bună, mai rea şi că se deschide alta, mai rea sau mai bună.

Şi zâmbeşti şi o iei de la capăt, uitând. Pare-mi-se că asta-i viaţa.