luni, 29 iunie 2009

Nu ştiu ce vreau să spun, dar zic

    Onorată instanţă, joia trecută mâncam liniştită o piţă în compania domnişoarei Adriana, într-un local foarte plăcut sufletelor noastre.
     Deodată, PAAC, se dă uşa de perete şi apare patronul localului, stimată instanţă, strigând sus, tare şi nervos: "Să vină batozica! Batoza, unde-i batozica? Să vină imediat!". Batoza, adică batozica, apare plouată, sub forma unei fete normale, dar puţin mai făcută decât colegele dumisale, carele sunt alese la angajare special zlabe şi cu fuste cât o curea mai lată. Adică nu zic, insul are gusturi bune şi la cure fuste şi la proporţii. Şi nu zic, insul este simpatic, are o moacă plăcută, dar numai că atunci când merge, parcă se rostogoleşte, cum să spun, adică atât de grăsan şi pufos este.

Acum să încep altfel:
      În principiu şi din principiu eu spun cu suficientă lejeritate "cretinule", "eşti imbecil", "este stupid ceea ce zici". Dacă aş primi câte un bănuţ... în fine.
      În cazul în care spun asta în loc să te ignor, înseamnă că deja îmi pasă şi îmi pare rău că e aşa, aş fi vrut să fii mai puţin idiot, dar îmi asum faptul că s-a ajuns până într-acolo încât să fii idiot. Îmi mai asum şi responsabilitatea sicerităţii. Este, cred, un minim respect pe care fiecare îl datorăm celor cu care nu alegem să nu interacţionăm: sinceritatea cu toate consecinţele. În plus, ar fi înjositor pentru mine să mă prefac că nu eşti cretin, din moment ce asta consider. Dacă am ajuns la concluzia că esti, şi, din motive care nu depind de posibilităţile mele, nu te pot evita, la ce mi-ar folosi să fiu făţarnică? Dacă tot ai de-a face cu mine, ce sens are să crezi că am o părere bună? Şi să ne înţelegem, eu te-am etichetat din punctul meu de vedere, alţii te pot considera de-a dreptul genial, ori de-a dreptul troglodit.
      Foarte mulţi au catalogat asta drept îngâmfare, aroganţă. Cei care şi-au primit acest alint au vrut neapărat să ignore că am şi demonstrat ceea ce am afirmat. Când m-am exprimat, neapărat am spus şi de ce, cu exemple concrete, analiză pe text, argumente, raţionamente, cauze, precum şi cu scuzele de rigoare. Dar ideea rămâne, eşti cretin. Argumentele sunt pentru mine, nu pentru tine. Aş fi eu cretină dacă nu le-aş avea.
      O primă idee ar fi că cei mulţi preferă să fie menajaţi, minţiţi şi prostiţi pe faţă. Ar alege la orice oră părerea bună a unui duplicitar, decât părerea proastă a unui nesimţit sincer. Nu pot şi nu vreau să înţeleg motivele.
      A doua idee-nedumerire este că de ce, dar DE CE, când lucrurile sunt evidente, când nu este niciun dubiu că cel căruia te adresezi stă mult mai bine decât tine la capitolul la care te referi... DE CE nu te abţii? Poate în domeniul cretinismelor lucrurile sunt oarecum interpretabile, dar când tu eşti un bursuc panda de 120 kg, cum poţi să te adresezi cuiva sub jumate din greutatea ta cu apelativul de "batoză". Eşti cretin?
      Nu e vorba de misandrism, mai mereu fac un front comun destul de suspect cu misoginii... Dar e ca şi cum aş spune eu oricui chiorule!... trist şi ilar.

joi, 25 iunie 2009

Sunt o leidi

      Azi dimineaţă se uita tuată lumea dupe mine... bărbaţi, fomei, copchi, tăt poporul. Băieţii de la benzinărie mi-au făcut şăgalnic cu ochiul, controlorul mi-a zâmbit, vrăbiuţele-au cipcirit.
      E clar, mi-am zis, e musai neapărat să mă îmbrac mai des în costumul ăsta, chit că tre să renunţ la geanta aia în care încape cuierul, că trebuie efectiv, deci efectiv, să mă pieptăn şi... cam atât pentru că tocuri am mereu ca să par un pic mai puţin decât pătrăţică (mi se spunea Pătrătsel).
      Oricum, ce mai încoace şi-ncolo, am facut senzaţie. Când am ajuns la serviciu, mi-au esplicat colejii de ce:




luni, 22 iunie 2009

Daţi-mi şi mie un algocalmin că suntem 7 copii la mama


      Sâmbătă, cum intru în casă, hop şi două bătăi hotărâte în uşă. E clar, sunt dracii de copii de la scară, mă cheamă să ne jucăm pititea, zic, obişnuită că eu de fel sunt musafir. Când deschid, chiar erau copii, erau şi draci, vreo patru, şi voiau nişte apă pentru aia mică fincă "i-e sete rău". Mi s-a părut o doleanţă cam obscură, în mod normal trebuia să le fie foame, sau să fie copii amărâţi pur şi simplu. Dar e vară... le e sete... oricum, ca să nu mai fac un drum, am luat din frigider şi nu ştiu ce conservă aveam pe-acolo - m-am gândit că un un plic de supă nu ar face decât să îi enerveze - două-trei mere şi restul de pâine.
      Au făcut nişte ochi cât cepele cand au văzut că primesc mai mult decât apă chioară. Bine, bine, mint, li s-a părut foarte normal, aveau sacoşa pregătită şi au luat totul cu o nonşalanţă tipică, fără să se obosească să mai zică mersi.
      În schimb mi-au aruncat zeflemitor de la cei 1, 10 m: "da' nişte algocalmin nu aveţi că îl doare rău capu' p-ăsta mic."
      Mno, dar am avut noroc că m-au sunat apoi Toni şi Lăcrămioara să mă ia la un grătar.

ps. şi aici voiam să pun vreo două filmuleţe cu Bucurie, Căţelu' Pădurii, însă conspiraţia a făcut în aşa fel încât să îmi dispară tot de pe card. Aia e, trecem la pierderi.








joi, 18 iunie 2009

Povestiri dîn criptă


1408, deci, şi ce aventuri s-au petrecut la vizionarea dumnealui

      Adevărul autentic este că din film nu îmi mai amintesc mare lucru, deoarece l-am văzut prin octombrie, dar am rămas cu impresia că a fost vorba despre ceva foarte aşa... deep, impresie lăsată doar de evenimentele ulterioare.
      Bine, nu a fost chiar atât de palpitant, pentru că nu are ce palpitant să se întâmple unei persoane care stă la calculator opşpe ore pe zi, decât poate să adoarmă cu capul pe tastatură, dar până la urmă talentul meu de povestici contează.

      Deci filmul a început pe la ora 10 aşa, când am dat eu play la media player. După vreun sfert de oră mi s-a părut că oarecum brusc s-a făcut mai întuneric, dar nu am dat atenţie fincă mă concentram să pot pricepe ceva şi oricum lumină venea doar de la laptop.
      După cam altă jumătate de oră, când urla hăla mai cu foc, a murit şi laptopul. Am iţit capul pe geam, mă rog, cât am putut eu printre gratii (pentru că, nu-i aşa, geniile stau la parter), părea întuneric şi în rest, dar ştiu că luasem în calcul şi unele variante conspirative dinadins, precum faptul că nu îmi aminteam când am plătit ultima dată curentul, sau că vecinii vor să îmi demonstreze că dacă nu ai curent, pur şi simplu nu poţi să pui aspiratorul la doijpe noaptea.
      En fin, după o perioadă relativă de timp în care am încercat să citesc la lumina lumânărilor, lucru absolut deloc romantic atunci când ai dioptriile peste 5 cu plus, vastele încăperi ale garsonierei mele si-au revenit la electricitate şi zic să reiau activitatea.
      Dau ingheigi laptop. Abia pe la al treilea restart am reuşit să văd ceva pe ecran, iar între timp intrasem în panică, mă gândeam cum o să trăiesc fără sursa mea de... de existenţă, măgarul funcţiona, dar nu se vedea absolut nimic, nu mai găseam certificatul de garanţie, ce mai, eram distrusă, a fost cea mai grea încercare din viaţa mea. Dar şi-a revenit şi m-am bucurat apoi că n-am dat în el, până la urmă era tot ce aveam, dacă murea... deci să nu-mi amintesc.
Şi deci am terminat filmul. Am rămas aşa cu ceva confuz... cred că le zice idei, apoi m-am culcat şi am visat vise ciudate.
      Pe la 3 m-am trezit. Aici vă bag trailerul pe post de pauză de efect, dar să aveţi răbdare să îl vedeţi până la sfârşit:





      Am ieşit din cameră să mă duc la toilet şi am văzut că uşa la intrare era deschisă. Deci până la ora 3 dimineaţa dormisem cu uşa deschisă, bine, încuiată de doo ori, dar deschisă, adică am împins-o dar nu suficient şi se încuiase pe lângă. Am luat-o şi am încuiat-o cu atenţie şi m-am dus la treaba mea şi când am ieşit am văzut că era iar deschisă. Din fericirea întâmplării, vastele mele camere nu măsoară mai mult de optzeci pe cincizeci cu totul, aşa că am adormit la loc, dar după o scotoceală meticuloasă... în şifonier, cu ochelarii (mă bazam că dacă mă vede fantomul că-i am la ochi, nu mă loveşte să îi spargă şi să fie nevoită mă-sa apoi să mi-i plătească; mentalitate de tocilar, de).
      Cam atât a fost, cu excepţia faptului că nu prea puteam să respir din cauză de la gripa din capul meu, în consecinţă dezvoltând nişte vise suspicioase cu o fetiţă blondă pe care o luasem în braţe să o mângâi (da, ciudat) şi care era de fapt o pisică roşcată... şi chestiile astea normal că nu mi le mai amintesc eu, dar am găsit în arhiva la mess o discuţie de a doua zi cu Alina... şi m-am gândit să scriu şi eu acilea ceva.
      No, deci asta fusă... doar dacă n-am minţit-o pe Alina.

duminică, 14 iunie 2009

Cavalerii florilor de cireş

      Dragii moşului, o carte trebuie iubită aşa cum iubeşti o femeie. În cazul bărbaţilor, sau aşa cum se iubeşte un bărbat, în cazul contrar. Trebuie avută, adică, numai dacă vrea, şi din partea asta nu este niciun pericol, deoarece cărţile nu sunt răzgândicioase, iar dacă ea, cartea, nu se vrea citită, nu este bine să insişti, pentru că se va răzbuna şi vei rămâne cu ideile greşite, sau, şi mai rău, doar cu impresia că ai rămas cu ceva.
      Copil fiind, la mine cărţile au venit aşa cum îmi imaginez că trec stolurile de fluturi prin locuri neumblate de oameni. Le iubeam foarte şi lucrul acesta se vedea: biblioteca mea este făcută din cărţi devorate, cu pagini desprinse de la câte răscitiri au păţit, cu colţuri îndoite sau pătate cu cerneală, de pe când citeam pe furate, cu cartea sub caietul de exerciţii.
      Apoi am crescut, de, "cântările mi-au pierit" şi pe multe dintre ele nu le mai pricepeam. Citeam pagini întregi ca să îmi dau seama că nu am reţinut nimic, iar cele care îmi picau în mână "de bunăvoie", de la rândurile cărora nu imi fugea mintea, vreau să spun, îmi păreau din ce în ce mai puţine. Paradise lost.
    Mult timp mi-a părut rău, cu toate că încetasem să forţez lecturile. Înţelesesem oarecum că fiecare cu timpul ei, însă nu doar o dată am avut impresia că am citit prea târziu o carte, că ce bine mi-ar fi prins să ştiu, într-un moment sau altul, când îmi era necaz că alţii ştiuseră, iar cartea aceasta nu mi-a spus la timp ce aş fi avut nevoie. Şi iaca, parcă abia când scriu, acum, pricep în ce fel am fost întrebată, nu de mult: "Joana, de ce să îţi pară rău?". Orice părere de rău nu te face decât să ratezi lecţia care ar trebui învăţată dintr-o întâmplare nedorită sau neîntâmplată, ori dintr-o carte citită mai târziu decât "la timp".

      Există un astfel de timp pentru fiecare carte şi citirea unora doar pentru că trebuie, fără ca sensul ei să curgă firesc, sau din oarecare motive, imi pare ca o căsnicie în care cei doi există fără să se potrivească, ca o dragoste făcută din aceleaşi oricare-ar-fi-ele motive: amândouă sunt lecturi superficiale şi false.
      Astfel că am privit cu suspiciune pe oricine a încercat vreodată să mă motiveze în a citi o carte, în mod special pe cei care au insistat să citesc Biblia. Eu cel mult am indicat anumitor persoane: citeşte
Adam şi Eva, vezi dacă îţi place", sau "ia vezi Cel mai iubit dintre pământeni", "poate o să îţi placă Un veac de singurătate, sau Quo Vadis".
      Îmi este nesuferită ideea de a motiva pe cineva să citească o carte şi nu mi-a venit în minte nimic spontan, care să fiu sigură că va aduce oricui un zâmbet pe buze.


     Până ieri, când răscoleam căpşunii. Începusem să filmez special pentru blog, în ideea că poate o ieşi ceva şi gândindu-mă la ce spunea Arhi, demult, că pentru el ziua de muncă nu se termină niciodată, că încearcă să facă din orice întâmplare o povestire cât mai interesantă pentru blog. M-am ridicat şi m-am uitat în jur:





















      ... şi mi-am zis că sunt cu capul, eu nu trăiesc din blog, ar trebui să trăiesc. Am lăsat aparatul şi am început să culeg. Şi am uitat de lume, de internet, telefon, serviciu; răscoleam tufele şi tresăream de bucurie de câte ori vedeam câte o căpşună, una în castron, trei mâncate, aveau gust de fragi... Mă gândeam că de obicei reuşesc să fiu atât de prinsă încât să uit orice când stau de vorbă cu Adriana, sau atunci când înot în mare, dar mai ales când citesc…
     Da, am mai fost atât de copil când am citit Cireşarii prima dată şi, de fapt, de fiecare dată când i-am recitit. Mi-a adus cărţie un Moş Crăciun, parcă prin clasa a noua, şi ştiu că am citit câte un volum pe zi, pe nerăsuflate, am trăit în vacanţa aceea toate aventurile cireşarilor. Am visat să fi fost în fiecare din călătoriile lor, m-am îndrăgostit de inteligenţa lui Victor şi de umorul lui Dan, mi-am dorit să fiu prietenă cu Lucia şi cu Maria, să ştiu să schiez, să plec în excursii prin munţi şi să descopăr secrete, să îi am ca prieteni pe Ursu şi pe Ionel şi m-am bucurat atunci când a crescut Tic destul încât să se îndrăgostească de Laura, ca să mă pot îndrăgosti şi eu de el, mai ales în ultimul volum. Am recitit cărţile, pe sărite şi la rând, de zeci de ori, le-am purtat după mine la cămin în toţi anii şi oriunde m-am mutat, în loc să le las în biblioteca de acasă.
    Le recitesc de câte ori am nevoie de copilărie şi de bună dispoziţie. Cred că oricine şi-a dorit şi a visat să fie cireşar, şi fiecare ne-am regăsit în câte unul, sau ne-am inventat pe noi înşine în lumea lor. Sunt printre puţinele cărţi care pot fi citite la orice vârstă, cu aceeaşi nerăbdare şi bucurie în suflet, şi este o pierdere pentru oricine nu s-a bucurat de aventurile lor. Sunt sigură că mai sunt din cei care nu le-au citit şi pot să promit oricui că este imposibil să nu fii captivat şi este imposibil să nu vrei să redevii, din când în când, cavaler al florii de cireş.






















      Pentru concursul organizat de Mossad, partea a doua, Despre Literatură, al cărei subiect îl găsiţi dumneavoastră la Lilişor.

sâmbătă, 13 iunie 2009

vineri, 12 iunie 2009

Autoportret

Am primit observaţia că fac poante depăşite. Laura, asta e de actualitate?




























ps. am minţit, nebunaticilor, nu sunt eu atât de gingaşă

retardate edit: cu regret şi durere constat că nu am fotoşopat ce era mai ultraesenţial: am uitat să adaug alunitsa pe fund!

joi, 4 iunie 2009

Deci întâlneala

      S-a scris că este concurs, că participăm, că am participat, că a fost concurs, că am câştigat, că o să ne întâlnim, că ne-am întâlnit. Am rămas la urmă ca să relatez adevărul adevărat, aşa cum a fost el, fără falsa modestie care îi caracterizează pe ceilalţi:

      Am fost toţi patru mai punctuali decât un ceas elveţian, am servit câte o apă plată şi austeră şi am dezbătut teme lejere precum problematica modernist-pitagoreică a contrastelor originare, fizica particularităţilor elementare cu accent pe clasa feromonilor, sau privind ultimele descoperiri ale ştiintei în materie de psihedelism şi astrologie.

ei trei

      Sau aş putea să spun adevărul:
      Am luat un taxi pentru că nu ştiam să ajung, aşa că am fost acolo prima; mi se spusese să fac la dreapta cum intru şi să merg dreeept înainte. M-am conformat întocmai până am ajuns la capăt, moment în care l-am sunat pe George deoarece eram cam derutată. Mi-a zis să fiu cuminte, vine imediat şi să nu mă dau cu scările rulante că ameţesc; l-am ascultat şi am intrat la jucării, după care m-am dus la librărie şi am căscat ochii la desene animate. G. m-a găsit răsfoind o carte de colorat şi m-a luat de-o haripă ca să-mi arate că locul de întâlnire era imediat lângă. Am dat peste Oana care fuma conştiincioasă, concentrându-se la o cafea fără cofeină. Iulia s-a dovedit mult mai vitează decât mine, pentru că nu i-a fost ruşine să vină singură. Noi, copiii, am băut suculeţ, am facut pozulici, iar Oana ne-a dat cărţuliile cu autografuri.
      Din categoria "fuarte util", am aflat de câte lecţii o să mai am nevoie ca să îndrăznesc să dau de permis şi să conduc şi cam până la după ce vârstă... încolo nu e musai să învăţ să gătesc.
      Iar din categoria "enervează un om pe zi", m-am contrat cu George pe orice subiect a riscat să deschidă, de unde a reieşit că aş avea fulgere în priviri. George, trebuie să te contrazic, e vorba de astigmatism...
      În rest, noroc că premii au fost trei, tot cam câţi am fost şi noi, altfel doar povestea Iuliei ar fi meritat fără îndoială să câştige.

      P.S. Poze la Oana sper să fi ajuns prin bunăvoinţa unor persoane mai atente şi mai sper ca volumele ei să mă scoată din perioada cam lungă în care nu am mai pus mâna pe cărţi decât ca să le şterg de praf.
      P.S.' Însă asta imediat după ce mă voi achita de o mai veche datorie care coincide chiar că întâmplător cu partea a doua a concursului făcut de Mossad.

marți, 2 iunie 2009

Răzbunarea ceaiului

      De dimineaţă, marţi,

      Cum e şi normal, întârzii. Ajung în staţie odată cu autobuzul, probabil pe principiul "cine doarme un sfert de oră în plus nu mai stă în ploaie cinşpe minute", mă aşez răsuflând uşurată şi atunci începe:
      Fetiţa, cu vioara într-o mână şi cu ceaiul fierbinte în pahar de plastic, se opinteşte, se îndârjeşte şi aterizează pe scaunul din faţa mea, într-o parte că o încurcă ghiozdanul. Paharul e plin doar trei sferturi, din motive evident sadice, ca să ne ţină în suspans. Din ceai ies aburi, fetiţa blondă suferă în tăcere, doamna de lângă mine ia un aer indiferent, eu îmi fac o cruce cu limba în gură şi pornim la vale, că din pădure până în oraş nu-i chiar simplu.
      La prima curbă copila se concentrează, dar necazul vine din faţă, de lângă şofer, travestit într-o bătrânică şi mai firavă decât îngeraşul violonist. Se uită derutată, ar vrea să se aşeze pe scaun, dar vioara ocupă jumate din el, iar pe vioară se sprijină ceaiul. Băbuţa plăpândă se clatină, se ţine de scaun, împinge cutia, micuţa strânge mânerul, şoferu' face stânga, eu îmi ţin respiraţia, o groapă, un relantisor, frână, staţie. Deocamdată nu s-a vărsat, toţi ochii sunt pe noi.
      Bătrânica se uită cu jind ba la ceai, ba la scaun, şi-acum e-acum, pentru că trecem printr-o intersecţie abruptă, o simt pe cucoana de lângă mine cum se încordează şi ne ia pe toţi ameţeala deoarece fetiţei îi tremură mâna. Ceaiul frige, şoferul face brusc stânga, brusc dreapta, mămăiţa îşi face aer cu vesta de lână şi pesemne că îngână o rugăciune.
      Mi-e milă de ea, pare amărâtă, are părul alb, strâns aiurea la spate şi o sacoşă din aia croşetată, cu mânere de lemn, e trasă la faţă şi obosită şi are ochii de parcă-i vine să plângă. Mi-e milă de fetiţa care nu prea pare să-şi dea seama câţi suferă pe lângă ea, e atentă la ceai, i s-au înroşit degetele, e atentă la vioară, e atentă la ghiozdan. Mi-e milă şi de mine şi de costumul meu.
      Mai avem un hop incomensurabil, maşina trebuie să vireze de două ori către dreapta. Coboară pe pantă cam cu viteză şi ne facem socoteala că e de rău, oftăm şi ne încleştăm dinţii: prima dreapta, o frână neprevăzută, ceaiul se clatină, strâng bara pentru handicapaţi cu un nod în gât, maşina face iar dreapta şi în acelaşi timp fetiţa se apleacă şi se ridică, se pare că vrea să coboare. Acum e fără niciun sprijin, mie îmi tremură picioarele, ei nu, ştie ce face, îşi mută paharul în mâna în care ţine vioara şi se agaţă de băbuţă. Ceaiul rămâne în pahar. Băbuţa vrea să coboare şi ea şi se împleticeşte, dar o apucă doamna de braţ.
      Autobuzul opreşte la Brătianu, copila sare întreagă pe trotuar, vrăbiuţele ciripesc, totul e bine. Bătrânica sare peste ea, o împinge şi copila varsă ceaiul pe pantofii controlorului. Călătorii zâmbesc relaxaţi, fiecare se simte răzbunat.