Indecent

Strategia mea e très simplă. Nu fac, nu mă pasionează să vorbesc despre, de altfel nici n-aş avea ce zice, nu citesc nimic în materie de aşa ceva. Ieu mă uit pe poze. Nu ştiu cum vine asta, îmi trezeşte interesul, dar nu mă preocupă.

Sunt fel dă fel de saituri şi forumuri pe tema asta. Da ştiu, voi nu vă uitaţi, de-aia vă şi zic eu. Mno, şi ăia pe-acolo sunt care mai de care mai cunoscători şi pricepuţi, fiecare deţine tactica supremă şi piatra filozofală. Doar adevăraţii specialişti, ăi care se pricep la teorie şi nici practica nu-i omoară, ştiu cum se împart "pasionaţii" din acest domeniu: avem (vorbesc din auzite) neiniţiaţii - gură-cască, dacă e să facem un spirit de glumă -, apoi învăţăceii fără pretenţii, care se străduie pentru că trebuie, şi aici intră familiştii, amatori cum ar veni, oameni care au o idee vagă şi cum-necum se descurcă. După ăştia sunt cei care trăiesc cu iluzia că se pricep şi nu poţi să-i convingi alminteri, mediocri care dacă ştiu cum arată, se simt cel puţin zei în domeniu - ăştia sunt peste tot. Între mediocri şi adevăraţii maeştri nu-i decât un mic mare pas, aici ori eşti bun, ori eşti degeaba. Guru ăştia care le combină în toate chipurile, de nici nu ţi-ai putea închipui că se poate şi aşa, te fac să crezi că doar pare complicat, pentru că în fapt ar fi greu să gândeşti atât de simplist. Asta e fraiereală, în realitate arată simplu doar pentru că e în asemenea măsură de complicat şi depinde de atât de multe, încât e imposibil să vezi dincolo de aparenţe.

Pentru că aici, în afară că trebuie să pricepi practic procesele fizice şi chimice - în teorie ceva mare nu intră în ceva mic, deci n-ai avea cum să le "combini", dar practica a arătat că se poate, şi alte exemple nu pot să vă dau că nu le am cu ştiinţele exacte, ziceam, în afara de asta, trebuie să ai şi fler, talentul ăla de a face totul să fie o artă, un simţ care să îţi spună unde, cât, în ce fel, în care moment, când bagi, când scoţi. Şi să nu mai vorbim de experienţă. E suficient să lipsească un singur astfel de ingredient şi rezultatul va fi unul care să răspundă unei simple nevoi primare.

Acum nu pot să spun că nu am încercat şi eu, am totuşi o vârstă. Asta e precum fumatul, mulţi o fac fără să priceapă clar de ce... că aşa se obişnuieşte. Mie mi se pare absurd să te chinui când vezi că nu le ai, doar ca să demonstrezi că eşti în rândul lumii. Dacă am accepta mai des că se poate şi fără activităţi a căror lipsă, în mod aparent, este de neimaginat, cred că am fi puţin mai relaxaţi. Dar, de, e cumva paradoxal.

Eu am renunţat, după cum am zis, găsesc totuşi o plăcere în a mă uita la poze. Probabil are nevoie şi mintea de un stimul. Mă satur cu privitul, am suficientă imaginaţie, zic. În principiu mă uit aici şi aici, ei au cele mai elocvente imagini, urmăresc întregul proces, surprind detaliile, ce mai, e o poezie fotografică. Azi însă m-am surprins citind despre cum se face. Ca în orice domeniu, când realizezi că te încearcă o plăcere pentru ceva ce consideri a fi de neconceput, ai un şoc. Presupun că în cazul meu asta nu se poate numi decât perversitate culinară. Pentru că despre gătit era vorba...

Indicii anatomice

"De ce te uiţi la mine

Cu ochi străini şi goi,

Eu cred c-ar fi mai bine

Să-i scoatem pe-amândoi."

Lectura am început-o încă de la coperţi pe care, recunosc, eu iniţial am văzut desenate o pereche de silicoane. Nu că aş avea nevoie să visez mălai, dar probabil simţul meu artistic pătrunzător a interpretat aşa. Prin urmare am lăsat deoparte Integrala Andrei Mladin şi am pus mâna pe... Indiciile Oanei să văd care-i treaba.

După trei zile de de citit într-un suflet, multele idei pe care le ştiu a spune se rezumă la următoarea: mai vreau.

Calculasem eu că o să îmi placă pentru că cei care o citiseră au zis că au râs, deci dacă e cu râs, este clar pentru mine. Culmea, că nici nu am râs, dar mi-a părut şi rău că s-a terminat, cum nu îmi amintesc să-mi mai fi părut de mult. Eu l-am găsit un roman poliţist serios, cu umor suficient să nu devină plictisitor, potrivit cât să stârnească zâmbete, dar parcă nu râsul, şi cu destulă adrenalină cât să ai impresia că se va petrece toată acţiunea fără tine dacă laşi cartea din mână.

E drept totuşi că pe mine nu acţiunea cărţii m-a ţinut în priză, ci personalitatea Iolandei, personajul principal. De la Melania Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu m-a mai fascinat atât de mult o altă figură. Am bănuit că atitudinea şi replicile Lalei au provocat râsul. Eu le-am găsit fireşti pentru un om cu povestea ei.

Citind, mă întrebam dacă Iolanda Ştireanu există cu adevărat (aş fi făcut bine să urmăresc ce a scris Oana pe blogul ei despre Indicii, dar de); atât de logic construit mi-a părut personajul, încât mă gândeam că nu poate fi doar fictiv. Caracterul ei, reacţiile, replicile şi întreaga atitudine sunt foarte interesant potrivite şi surprinse şi nu pot decât să o aplaud pe Oana pentru imaginaţia creatoare şi capacitatea de redare pe care le are.

Aşadar, în speranţa că Parfumul văduvei negre va ieşi cât mai curând, nu îmi rămâne decât să vă recomand călduros Indicii Anatomice. Serviţi cu încredere.

Cronica unei săptămâni ratate

Marţi, cam ora 6, eu şi plasa mea de struguri vrem să intrăm în casă. În urma noastră o ploaie măruntă dar hotărâtă ca o picătură chinezească. Eu cu gândul la struguri, strugurii cu gândul la nemurire. La intrare o baltă de apă, la fel ca pe tot holul. Zic, bă, meseriaşii ăştia care au pus uşa mea cea nouă cu lumini pe clanţă şi sonerie încorporată tre că sunt nişte meseriaşi dacă la prima ploicică mai hotărâtă îmi intră apa în casă. În fine, se şterge, bine că n-am pământ pe jos.

Dau să intru; zic (că mi-am zis multe în seara aia), băi, ce naiba, de la o baltă de apă miroase în halul ăsta a igrasie, zici că mi-a plouat pe hol. Lipa-lipa intru în dormitor, căruia într-o garsonieră i se mai spune şi sufragerie, living, birou, cameră de zi, cameră de noapte şi debara. În cameră, deci, un aer cam suspect. Zic, uitându-mă la balta de lângă geam şi la draperia udă, băi, naibilui, am lăsat fereastra deschisă şi mi-a plouat în casă. Ridic ochii şi zic, băi, ce naiba, a plouat pe tavan? Îmi pun ochelarii şi mă uit mai bine pe jos, covoarele ude; zic, băi naibilui!

Mă uit la bucătarie, apă cât să înoate lejer o răţuşcă mai mică. Zic, băi, s-a stricat frigiderul; ştiu că nu l-am mai dezgheţat de un an, dar totuşi nu-mi explic cum s-a umplut cu apă găleata asta de gunoi direct din frigider. Mă întorc şi mă uit la televizor, ieşeau aburi din el, mă uit la pat, pătura udă, cearşeafurile ude, patul ud. Zic, băi, ce naiba am făcut, chiar aşa m-am senilizat?

Mă uit cu strângere de inimă spre laptop, pe capac apă, îl deschid, de parcă nu era clar, în taste apă. Mă uit la prize, pline cu apă, mă uit în şifonier, constat că mai am două prosoape uscate cu care învelesc grijulie laptopul. Stând aşa în atmosfera aceea suspectă, mă picură un pic de apă pe nas. Mă uit. Şi văd că mă plouă. Mă mai uit o dată şi văd un perete ud, doi pereţi, trei, în fine, toţi pereţii uzi. Mă uit la cărţile de pe noptieră. Erau în regulă, zic, e un semn ca să citesc mai mult.

Deci mă inundase nemernicul de vecin. Dau telefon la proprietar şi Lăcrămioarei, mă aşez pe un taburet plin de apă şi cu laptopul în braţe încep să plâng. Plâng ce plâng şi vin pe rând proprietarul - nea Nicu' -, Lăcrămioara şi alte 10 persoane despre care am aflat cu ocazia asta că îmi sunt vecini şi mă cunosc. După 2 ani cred că era timpul să-i cunosc şi eu pe ei.

Proprietarul stă cu mâinile în buzunare şi se uită pe pereţi, Lăcrămioara telefonează lui Dan Badea (mersi, Dan) să afle ce e de făcut în legătură cu administratorul care nu vrea să vină să constate. L-am înţeles când mi-a trecut 40 de m cubi la apă, l-am înţeles că nu a vrut să vină când răsufla aragazul, dar acuma, de focul la o ploicică, n-am mai priceput.

Eu stăteam pe taburel, cu laptopul în braţe, lumea venea şi ieşea, constata, se minuna, mă compătimea, proprietarul îşi luase o bere, ce naiba, noi să ne simtem bine. Vecinul de sus zicea că nu e vina lui, că el nici nu era acasă când s-a spart ţeava. E rârâit vecinul, a zis că "tre să vedem ce facem". Au trecut două zile şi strategia a rămas aceeaşi, "tre să vedem ce facem".

Patul l-am uscat cu fierul de călcat. Au venit ai mei şi mi-au luat toate hainele şi covoarele şi în principiu cam... tot ce aveam. Mai am două prosoape. Televizorul are imaginea deplasată pe jumătate, dar dacă îi dau doi-trei pumni, merge. Telefonul fix merge. Are ton când e receptorul pus în furcă. Atunci când îl ridic, nu mai are. Laptopul se deschide dar clikul de dreapta e acum de stânga, iar cel de stânga e degeaba. Netul nu se mai conectează, normal. Drept pentru care am reuşit să citesc deja jumate din cartea Oanei. Zic, e bine, o inundaţie te face oricând mai citit. V-am zis că mi-am zis multe în seara aia.

Indicii

Indiciile Anatomice se lansează şi în Piteşti:

Oana, în cazul în care nu ajung, să fii liniştită că am angajat câţiva spioni undercover să stea cu ochii pe tine. Dacă vezi un tufiş care se deplasează, să ştii că eu l-am trimis :D

Instigare la "inexprimare"

Cum ar fi să nu ne mai dăm cu părerea? O viaţă, glumesc, măcar o zi în care să nu avem nemulţumiri, aşteptări, opinii, o zi în care fiecare să îşi vadă de treaba sa, iar treaba să fie alta decât a privi peste gard, în curtea vecinului.

O zi în care să nu te enerveze că Zoso vorbeşte despre un iaurt care ţie nu îţi place, că Pitici are un limbaj vulgar, că Trilema... există şi este, că DeMaio e roackăr şi pletos, ori că 10 mii de alţi bloggeri sunt agramaţi sau inculţi.

O zi în care să poţi să nu ai o părere cu privire la cum arată, ori cât de urât sau nepotrivit se îmbracă oamenii, cât drept la credinţă au sau nu au, cât de corect sau incorect se exprimă, o zi în care să nu-ţi dai cu părerea vizavi de orientările sexuale, capacităţile intelectuale, gradul de importanţă, culoarea ochilor, dreptul de a exista al ţiganilor, al extratereştrilor sau al pelicanilor.

O zi în care să nu te vaiţi că ploaia e udă, că banii puţini nu-ţi ajung pentru ţigări, că munca e prea multă, şefii nu te respectă, prietena te înşeală, că viaţa e greu, visele nerealiste irealizabile şi oamenii răi.

O zi în care să nu te mai defineşti prin existenţa altora, în care lipsa unui punct de vedere să nu îţi anuleze personalitatea, o zi în care să nu te mai lamentezi, să nu mai ai pretenţii şi în care să nu mai caşti gura la cum spun alţii că este sau nu bine, pentru a putea fi capabil să trăieşti.

În loc de o zi în care să purtăm pălării, să stingem luminile, ori să nu fumăm, să avem o zi în care să nu ne dăm cu părerea niciunul. Ce părere aveţi?

The fifth of November

Voilà! In view, a humble vaudevillian veteran, cast vicariously as both victim and villain by the vicissitudes of fate. This visage, no mere veneer of vanity, is a vestige of the vox populi, now vacant, vanished. However, this valorous visitation of a bygone vexation stands vivified, and has vowed to vanquish these venal and virulent vermin vanguarding vice and vouchsafing the violently vicious and voracious violation of volition! The only verdict is vengeance; a vendetta held as a votive, not in vain, for the value and veracity of such shall one day vindicate the vigilant and the virtuous. Verily, this vichyssoise of verbiage veers most verbose, so let me simply add that it's my very good honour to meet you and you may call me V.

– V's alliterative introductory monologue upon meeting Evey

Informaţii de la mine

Despre peunde-am mai fost şi peunde-o să mai fiu. Zilele astea.

- vinerea trecută, a doua întâlnire a clubului de carte; cu poze. Sunt mândră că i-am arestat Oanei, cu voia ei, Detectiv fără voie a lui George Arion, integrala, de 57.906.432.689 pagini la care am început chiar să citesc cu spor, am ajuns la pagina 5 ! Am făcut aşa ceva din simplul motiv că m-am distrat enorm cu Atac în bibliotecă, regăsind, mi-a părut mie, şi umorul lui Tudor Muşatescu, şi suspansul Aghatei Christie şi pe motanul Melaniei.

- o piesă de teatru demenţială, văzută lunea tocmai trecută, Blocaţi în dormitor. În regia lui Dan Tudor, cu Emil Hossu, Valentin Teodosiu, Dan Tudor şi Luminiţa Erga. Pe departe cel mai plin de umor mi-a părut Dan Tudor, în rolul unui electrician obligat să se prefacă a o hărţui pe doamna Konnely. A meritat toată aventura de a mă strecura în teatru fără bilet, dar asta e secret. Dacă apare şi la voi în sat, v-o recomand cu ochii în lacrimi de râs.

- mâine seară la Filarmonică, muzică de film. Cine vrea să împrumute o anumită carte de la mine, mă găseşte în rândul unu, că eu sunt mai fudulă de privire şi dacă nu văd muzica, nu pricep ce ascult.

- vineri la orele 17:30, concert caritabil susţinut de Gheorghe Zamfir la Casa de Cultură a Sindicatelor, împreună cu Orchestra Filarmonicii Piteşti. Scopul proiectului umanitar, intitulat "Salvaţi inima unui copil", este ca un număr de 5 copii cu malformaţii cardiace congenitale, din România, să fie operaţi şi să-şi recapete sănătatea într-o clinică de specialitate din Israel.

- dupa Gheorghe Zamfir trebuie musai fugit la Teatrul Davila unde nu ştiam că va concerta Iris, dar aşa am aflat. La ora 7, adica 19:00. Vineri. După Iris, week-end.

- sâmbătă, 31, la 18:00, O tragedie furtunoasă la Davila, iar duminică, 1 noiembrie, tot la 18:00, O scrisoare pierdută. Deşi nu o să rămân la teatru între piese, mă mai duc şi acasă.

- vineri, pe 6 noiembrie, ar trebui dar nu o să fiu la a treia întâlnire a bloggerilor piteşteni şi cititori (later precizare: aici e vorba de bloggerii piteşteni care mai sunt şi cititori pe deasupra, dar eu cu exprimarea mea săracă...). Nu o să fiu din motive atât obiective cât şi pentru că nu am cum. Dragi copii, dar să nu vă închipuiţi că scăpaţi cu tema nefăcută, uite vă dau aici cartea ca să nu veniţi cu scuze inventate, şi vedeţi că o să am grijă să pun pe cineva să vă asculte din ea. Pe sărite!

- după aia o să mai stau şi pe-acasă; dar o să am musafiri.

- am ajuns pe 6 decembrie când vine Moş Nicolae, deci o să am grijă să fiu la Trâgovişte în perioada aia, am auzit că moşul aduce cadourile acasă la părinţi;

- între timp nu o să prea am timp pentru că o să fiu ocupată tot cu din astea, plus că se pare că trebuie să merg şi la serviciu!

- Crăciunul, pe 25. O să ningă. Apoi de Revelion, o să revelionizăm.

- 1, 2, 3, 4 ianuarie ne revenim, până pe 7 când e Sfântul Ion. Vreau un caleidoscop. Atât deocamdată. Deja am vorbit să-mi trimită poze să îmi aleg, deci vă ţin eu la curent.

- mai facem noi ceva până pe 21 când iar e ziua mea. O să vreau un curcubeu şi un copăcel ca al lui Bad Pitsi. Pentru că încerc să încep să mă responsabilizez.

- apoi la vară în Gecia, la Atena, în cadrul proiectului "Bloggerii s-au hotărât să emigreze", iar mai la toamna anului viitor, la Constanţa, că aşa a comandat Laura. Mergem să o ajutăm să se mărite.

- după aia o să plec în Africa împreună cu câteva prietene, să salvăm hipopotamii şi copiii africanezi, am mai zis asta, dar încă n-am plecat. Ştiu, vă închipuiţi că glumesc.

Deci după câte se vede am o perioadă destul de încărcată, aşa că la treabă, abia a început ziua de muncă.

Cado' marca Draw for Joy

După cum îi spune şi numele, Draw for Joy, Roxana inspiră bucurie şi optimism prin toate desenele ei geniale.

Îmi e greu să aleg exemple, fiecare are câte o idee originală şi neapărat amuzantă, de la reţete caracteristice, precum Gem de afine sau Prăjituri cu pepene la personaje, situaţii şi întâmplări, toate transpuse cu un talent deosebit.

Prin urmare, cum are obiceiul să personalizeze virtualul cotidian, a găsit o alternativă, în stilul tipic, şi ne-a făcut câte un cado'----------->

care pare plin cu de toate, chipurile pentru blogurile noastre, dar ştim cu toţii că blogul nu mănâncă prăjituri şi ciocolată, că altceva pur şi simplu nu are cum să fie înauntru.

Şi pentru că sunt un suflet generos de felul meu, cel puţin azi, o să îmi împart cadoul cu Raluca (vezi să vii cu un camion mare), cu Laura (cado de nuntă, Laura, cum spui?) şi cu Şilavarăcald, în speranţa că ne dă la schimb vreun agent termic, ceva. Dar să arate bine şi să aibă ochi verzi, da?

ps. l-am mai primit cado' şi de la Nina, mersi Nina, pentru că, citez cu vorbele ei: "dacă merit, merit!" Cine sunt eu să o contrazic!