Cel mai periculos puşcăriaş

Din ciclul Aventuri cu pisica, azi episodul "Cel mai periculos puşcăriaş"

Pisu Sherkan, nume de cod Pisu Giu, pentru că pisuge lapte non stop.

E cel mai periculos infractor de care am auzit, atât de infractor încât s-a născut în penitenciar, la Rahova.

Uitaţi-vă la el ce faţă are:

Nu vă lăsaţi fraieriţi, aşa sunt toţi infractorii de calibrul lui, aparent nevinovaţi şi gata oricând să-ţi aplice o gheară bine plasată peste nas.

După ce a născut, mama lui şi a celorlalţi fraţi puşcăriaşi s-a gândit să-şi construiască locuinţa într-o maşină de spălat de capacitate ceva mai mare, aşa cum o fi pe la închisori, de. Piţi nesătulă. În timp ce Pisu Giu, care pe atunci nu avea nume, probabil nici măcar un număr, era plecat puţin la plimbare, pentru a face trafic de lăptic (derbedeu la 2 săptămâni), nişte oameni fără ocupaţie s-au gândit să bage o traistă de haine la spălat, ignorând faptul că terenul fusese achiziţionat ulterior de piţipoancă. Adică ăia habar n-aveau că pisica îşi făcuse culcuş acolo, asta am vrut să zic. Tot ce pot să sper e că au folosit un detergent eficient împotriva petelor de sânge.

Cert e că, pe lângă infractor şi derbedeu, pisugiul a căpătat şi faima de orfan, de aici până la cea de evadat nemaifiind decât o problemă de găsire a complicilor. Aşadar, monstrul a racolat un gardian de pe-acolo şi, sub pretextul de pisoi neajutorat, l-a convins pe acesta să îl scoată din puşcărie printr-o metodă care a rămas neelucidată, şi să îl paseze apoi spre ascundere, la nimereală, ca să i se piardă urma. Nimereala şi ironia sorţii au făcut să fie pasat la nişte oameni aşa ca mine şi ca Dan, de unde se vede că tot îl trage o aţă către necazuri. Între timp, bestia a făcut uz de doi ochi mari şi albaştri şi a reuşit să primească de la soţia gardianului numele fals de Sherkan.

În prezent inculpatul se ocupă cu mieunatul prelung şi insistent la ora 5 dimineaţa ca să cerşească atenţie şi lapte, găleţi de lapte pe care nu-l vrea decât din biberon,- când am văzut cât costă am zis că mai bine fac şi un copil dacă tot e să-l cumpăr. Printre preocupările sale se mai numără rosul conştiincios al cablurilor (abia în momentul ăsta îmi explic de ce nu mai funcţionează imprimanta), ascuţirea armelor din dotare pe cuvertura cu fire de mătase, statul în picioarele noastre şi văitatul parşiv când dăm peste el, prelucrându-ne psihic, ca să ne simţim vinovaţi (adică să ne simţim şi noi cumva), cea mai importantă fiind de departe ştampilatul şi compostatul nostru constant ca să se ştie că suntem ai lui şi nu ai altui pisoi.

Notă: Mai pe seară veţi avea posibilitatea să vă daţi cu părerea şi să votaţi dacă pisugiul va supravieţui sau nu şi, dacă da, cam cât, deci staţi pe fază pe net, nu e cazul să ieşiţi afară pe căldura asta.

O rezoluţie mai mare pentru o şuteală mai eficientă, acum şi fără watermark

Credeţi că sunt foarte ocupată şi de-aia n-am timp să scriu, aşa e?

Întâmplător, CHIAR AŞA E!

- între traduceri interesante despre avizarea documentaţiilor de evaluare a stării de siguranţă în exploatare a barajelor, caracteristicile geotehnice ale straturilor din terenul de fundare şi atestare că dl. N.C. într-adevăr s-a născut ca să poată dovedi la oficiul stării civile că el chiar este născut;

- între şcoala de şoferi făcută a doua oară, prilej cu care iarăşi nu apuc să învăţ, şi reorganizarea apartamentului, reorganizare care a rămas la jumate din lipsă de fonduri de timp, adică acum e un balamuc şi mai mare, dar mai organizat;

- între pregătiri morale pentru primirea celei de-a doua pisici (prima fiind trecută la pierderi - pierderea respectului de sine (al pisicii (respectul pisicii (nu am pierdut noi respectul pisicii, pisica a pierdut respectul de sine când a refuzat să-i mai fim stăpâni prieteni), nu pierderea pisicii)))))) - eu şi Dan hotărând că o să mai dăm o şansă ideii de a avea în grijă un suflet nevinovat) şi pregătiri spaţiale pentru a primi o muşcată (pentru că eu n-am flori, mor toate… inexplicabil) pe care am cerut-o cu naivitate şi care am aflat că s-a transformat în 20 de lăstari de muşcată (!!), prin complicitatea mamei lui Dan;

- între arsuri insuportabile după o oră de stat la soare (trei zile am dormit în picioare), urmate de toxiinfecţie alimentară cu perfuzii (de alte trei zile am o senzaţie generală şi permanentă de GÂDILARE) (toate mi se întâmplă numai mie!!);

- între aventurile imposibile şi improbabile (adică nici mie nu-mi vine să cred) prin care am trecut ca să facem o firmă (se va povesti într-un capitol viitor) şi aventurile prin care trecem ca să avem firma, adică faptul că trebuie să şi muncim, o chestie la care nu ne-am gândit decât când a fost prea târziu;

- între necesitatea de a lua un concediu ca să am practic timp să merg la serviciu de unde să pot lua un concediu ca să zac;

ei bine, între toate astea, având în vedere că nu mă mai înţeleg cu timpul, nu înţelegi?, m-am gândit că n-ar strica să repar puţin la blogul de poze. Aşadar, cu mici excepţii care aşa vor şi rămâne, am luat eu fiecare poză (căutat mult, prelucrat, pieptănat) şi am readăugat-o fără watermark, pentru că mi-am dat seama, ca un fin cunoscător care sunt, că încurca ochiul şi strica imaginea. Plus că, printr-un simplu click pe poză, puteţi dumneavoastră să luaţi degeaba să admiraţi imaginile la o rezoluţie mai mare şi mai bună. Vă daţi seama că a fost o muncă obositoare şi inutilă, având în vedere că am doar doi vizitatori, eu de la serviciu şi eu de pe calculatorul de acasă, iar eu văzusem deja pozele, însă plăcerea de a face un lucru de pomană este inegalabilă.

Aşadar, blogul cu poze, da? Da, da.

vama mării

Aia mică de la telefon

Pfuai, deci eu şi Laura ne "cunoaştem" de un an jumate, aproape virtual. Ar fi printre puţinele spre singura cu care stau de vorbă pe mess. Şi acu o oră şi ceva, după un an jumate, deci jumate, îi dau mail. Deci mail. URGENT. "Laura, trimite-mi număru tău de telefon, URGENT. Dacă ajung în Constanţa, te sun" Că aşa m-am gândit eu, la sfârşitul concediului pe care îl am, mai degrabă avut, să mergem la mare, ACUM, adică peste o juma de oră. După o oră m-am gândit că logic ar fi să îi trimit eu numărul meu, că nu stă fata pe net vinerea seara ca să primească mesaje URGENTE. Apoi mi-am văzut linistită cu oarecare grabă de bagaje şi de cele 10 sandvişuri, că eu dacă n-am mai fost la mare de mult, m-am gandit sa recuperez cu mancarea pentru drum. Si trei mere.

Si la care suna telefonul. "Domnisoara Ioana Mihai?", imi cipireste o voce suava, delicata, dulce, o miere de voce. Zic pfuai, clar, ma sunara astia de la traduceri, veneri seara, si imi dadura pe domnisoara asta suava ca un sapun suav, cu vocea ei pusa special ca sa te calmeze, sa n-ai ce comenta, ca sa-mi esplice ca abia luni imi baga banii in cont. Sau ca ma concediaza. "Da, buna seara" ma revansez si eu cu cea mai voce de care pot dispune, sa vezi ce prost ii fac sa se simta pe astia care vor sa ma duca ei pe mine. "Buna, Ioana, sunt Laura". ERA LAURA! Dupa un an jumate. Stii ce voce frumoasa are!!

Si acuma plec, de-asta am pus diacritice doar la jumate de text. Pa.

Viaţa mea e bestială

Viaţa e bestială pentru că, deşi primesc lepşe pe care nu le rezolv de la oameni de treabă precum Simona, Remus, Melania, sau Nina, există mereu opţiunea logică să iau una cu forţa. Aşa că m-am oprit la aceasta, la care universul a făcut să ajung pe o cale extrem de sinuoasă, prin Richie, unul din autorii blogului Marele Ecran, unde am participat concursul ăsta, cu scenariu la postarea asta, concurs de care am aflat de la Groparu, pe care îl citesc din principiu, mai degrabă nu citesc biblia înainte de culcare decât să nu-l citesc pe el! Deci totul se leagă.

Aşadar, viaţa mea este bestială pentru că este groaznică. Pun pariu pe o cutie de creioane colorate că nu se găseşte un singur amărât căruia să i se fi întâmplat în ultima jumătate de an atâtea evenimente dezastruoase câte mi s-au întâmplat mie. Nu se găseşte, deci din prima practic am câştigat o cutie de creioane. Nu e bestial?

Bestial mai e că mama mea a fost atât de inspirată încât să-şi pună ziua de naştere pe aceeaşi dată cu cea a numelui, deci nu trebuie să iau două cadouri! Adică azi. Bravo mama, la mulţi ani!

Altceva: Gossip Girl. DA, şşşi ce, mă uit la Gossip Girl, nu ca voi la seria 1, ci exact la seria a treia. Nu râdeţi pentru că nu ştiu câţi dintre voi sunteţi suficient de bestiali încât să vă uitaţi la Stargate Universe, de exemplu. Deşi cu adevărat bestial ar fi să nu aştept câte o săptămână întreagă pentru un nou episod.

Alt bestial e că păsăresc ciripelele şi că am patru mere verzi. Poate nu vi se pare nemaipomenit, dar pentru mine e o chestie importantă, ciripelele din mintea mea au în sfârşit cu cine să rezoneze! Merele, pur şi simplu, patru.

Însă cel mai bestial dintre bestiale este că îl am pe Dan care mă suportă. Are mai multe calităţi, dar asta e cea mai preţioasă. Studii de specialitate arată că sunt probabilităţi infinit mai mari să existe tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte decât un om care să poată răbda un Vărsător. Mai ales când Vărsătorului i se întâmplă să fie cineva aşa ca mine. Şi mai ales când celălalt om e tot un Vărsător. Dan rezistă ca un martir. Mă suportă când mă crizez că nu a plătit întreţinerea la ora 11, când îi fac scandal că a lăsat pâinea afară din pungă, că şi-a luat o bere, că de ce nu şi-a luat bere, că bate vântul, că am ars măncarea şi că, în principiu, de ce se întâmplă lucruri pe pământ fără permisiunea mea. Toate astea fără să se ia cu mâinile de păr! Cel puţin nu de faţă cu mine. Credeţi că glumesc, aşa-i? Ha!

Delir

Duc lipsă de perspectivă clară. Mi-am uitat ochelarii undeva, unde n-am idee. În mod normal m-aş agita, dar ştiu sigur că nu i-am pierdut. Aştept să apară. Între timp, dumnezeu cu mila şi cu treburile mele pe ziua de azi.

Şi Ceaţă. M-am trezit la 7 şi 10. La 7 şi 10 trebuia să fiu la serviciu. Este sigur a treia sau sigur a patra oară când mi se întâmplă asta în 2 ani.. Nu fac parte din categoria celor care pun două sau patru puncte în loc de trei sau care lasă spaţiu înainte de virgulă şi nu lasă după. Doar că de ce nu as pune punct după punct? Susţin punerea de semne de punctuaţie după semnele de punctuaţie;.!

Totul a început într-o marţi din noiembrie. De-atunci trăiesc o mare conspiraţie, Dan zice că a evreilor. Timpul chiar că e relativ, trei ceasuri rele se pot transforma lejer în trei luni. Orice începe într-o marţi, nu se mai termină niciodată.

îN Mateo au ceaiuri, mai nou. "Ediţia de toamnă"... aşa scrie pe pliant, ce! Au schimbat şi playlistul, aşa, hodoronc~tronc, după câţiva ani. Sunt descumpănită. Pe cuvânt că totul pare brusc altfel, acum că nu ştiu sigur când vor apărea ochelarii mei. Imposibilitatea de a privi corect îmi dă senzaţia că sunt într-un univers paralel.

Privind în urmă, totul ar trebui să pară o glumă. După ce m-au inundat, proprietarul a vrut bani ca să zugrăvească. Banii mei ca să zugrăvească apartamentul lui. În plus, şi banii pe care mi i-a dat vecinul-vinovat pentru reparaţia laptopului. Laptopul meu, banii mei. N-am vrut să-i dau, a zis să plec şi în două ore eram dusă. Nu se aştepta pentru că seara m-a sunat să mă întrebe când mă întorc. Am lăsat acolo 4 milioane, plătiţi în avans, şi doi ani de dulce linişte plictisitoare.

Am mai terminat o carte de ROB. La întâmplare. Zilele astea nu pot să citesc altceva. La fiecare final de lectură mă simt ca şi cum m-ar fi părăsit iubitul. Nevinovată. Aştept OSM.

M-am mutat la o doamnă drăguţă care mi-a povestit că îmi ia patru milioane pe lună şi că ea o să plece în Franţa în două săptămâni. Asta era în noiembrie, ziceam. Apartamentul distrus de ultima "chiriaşă" căreia nu-i luase bani pe chirie şi care, în schimb, nu plătise nicio factură. Dar distrus, nu aşa în glumă... A descoperit dumneaei, doamna drăguţă, nişte jurnale ale fetei şi a constatat că se ocupa cu ceva treburi sataniste. Mi-a împărtăşit impresiile şi mi-a arătat că nişte poze pe care le-a făcut fetei, tocmai acelea!, nu ieşiseră. Apoi a plecat şi m-a lăsat să dorm singură în apartamentul distrus, pe o improvizaţie de saltea şi cu poveştile despre fata satanistă care nu a ieşit în poze.

Mâine este ziua lui. Mă gândesc că nu pot să scap cu un buchet de flori şi o cutie de bomboane. Deşi…

L-am întrebat de 10 ori, în modul cel mai subtil: "Nu mai bine îţi dau bani în loc să mă gândesc ce cadou să-ţi iau?", iar el, subtil ca şi mine, mi-a răspuns: "Eu te vreau doar pe tine".

Deci doamna trebuia să plece în noiembrie. Între timp mi-a dat Lăcrămioara un pat de campanie. La sfârşitul lui decembrie, lună de chin şi convieţuire cum nu mi se mai întâmplase de când am terminat facultatea, am întrebat subtil, aşa cum mi-e obiceiul: "În cazul în care plecaţi până la revelion, e vreo problemă să-l fac aici?"

Nu faci ncio brânză cu subtilitatea, zilele trecute s-a întâlnit Dan cu doamna. Întâmplător. Nu în Paris. Am plecat lăsând în urmă alte patru milioane şi câteva iaurturi în frigiderul care nu funcţionase oricum toată luna.

Şi-am vrut să mă duc la biserică. Mi-am zis, doamne, e clar că avem probleme, hai să stăm de vorbă şi să ne împăcăm. Vin eu la tine. Ningea mărunt şi se înserase. Dau să deschid uşa. Dinăuntru femeia de serviciu strigă la mine nervoasă: „Da’ tu nu vezi că am închis, ce-ai de tot tragi aşa?” După ora şapte se închide la credinţă. M-am închinat.

Acum căutăm să ne mutăm iarăşi. Motive din cele mai diverse: vecina de jos m-a ameninţat că ne pune lipici pe clanţă dacă mai scutur ceva pe geam. Dedesubt e rău, deasupra e rău, la naiba. Mă deprimă balamucul mutărilor, imposibilitatea de a-mi crea alte tabieturi, alunele din ciocolată, autobuzele care au mereu acelaşi traseu.

N-am perspectivă. Sau e de la fără ochelari.

Nişte bloggeri!

A avut loc a 62g10a69y89,89.89 - a întâlnire a bloggerilor care suntem şi deşi nu ne simţim neapărat aşa, ghinionul face să avem bloguri.

Nu m-aş fi aventurat să postez dacă nu m-aş fi găsit în ingrata postură de unic fotograf de serviciu, aşa că trebuia să arunc şi două trei cuvinte pe lângă pozele care mi se par foarte reuşite din punct de vedere al atmosferei... care s-a lăsat surprinsă.

Nu pot să spun că a fost cea mai reuşită seară, pentru că toate cele de până acum au fost în aceeaşi măsură de interesante, şi când am fost 4-5 şi 100. În ordine alfabetică: Oana, cu vestea fericită pentru mine că Parfumul văduvei negre apare cu următorul număr al revistei Flacăra, Raluca, fotograf-copilot, care a facut cinste cu o bere pentru că a câştigat locul II la concursul pe PA-uri de pe Trilema, Ema cu Alin al cărui blog merită promovat pentru originalitate, Mişu împreună cu soţia-amantă, Adi Preda, Adi Enache, Geocer care a avut de împărţit un vin cu Remus şi Dan Badea cu amanta lui.

Spre sfârşit, când toată lumea vorbea în acelaşi timp cu toată lumea, am facut şi un film, iar dacă nu îl încarc cât de curând, înseamnă că am găsit motiv să îl păstrez ca material de şantaj :D

Pentru eventuale reclamaţii şi solicitări de ştergere de poze, apelaţi cu încredere, deşi eu cred că ar fi păcat:

PS. Ca dovadă că suntem tineri inteligenţi şi deosebiţi, nu ştim să spunem sigur nici a câta întâlnire a fost - vorba vine sigur, că suntem total în ceaţă - nici câţi am fost, până nu încercăm să ne numărăm pe degete sau cu boabe de fasole, nici ce am avut de citit, sau ce vom citi pentru data viitoare, nici numărul sticlelor... nici măcar ce culoare aveau ochii domnişoarei care ne-a servit aseară!! Nişte... bloggeri!

Poze live sau cum a luat sfârşit o dramă

Poze live în direct de acum două zile cu animalul zurliu şi glumesc, cred că vă daţi seama, n-a fost chiar o dramă. Mai mult un dezastru.

Pe mine mă sperie chiar şi amintirea ei, deşi era foarte blândă (mint, da?), a produs ceva pagube triste, dar încep să mă vindec. Trecerea ei prin viaţa noastră a lăsat urme. În toată casa, unele cred că încă nedescoperite, însă am aprins beţişoare parfumate.

Cel mai marcat a fost Dan, (ca teritoriu, vreau să zic) cred că de 6-7 ori, dovadă a unei iubiri persistente, călduţe şi cam urât mirositoare.

După ce am cedat psihic şi am trimis-o la colţ (adică nu i-am mai dat voie în pat) s-a îmbolnăvit. Pentru că de-asta arată aşa cuminte, nu vă lăsaţi amăgiţi şi să credeţi că n-am eu suflet:

... şi într-un final a venit Lucian (ştie cine cunoaşte):

... propritarul de drept, şi a luat-o acasă, într-un loc mai bun, cu multe pisici aşa ca ea. Amin

(Eu şi cu Dan am hotărât că cel mai înţelept ar fi să înfiem. Un copil de vârsta noastră. El zice că o domnişoară, eu mai mă gândesc, aş vrea gemeni...)

Pisica zgubilitică

Avem pisică. Nu o cheamă nicicum pentru că nu vine orice i-am face. Oricum, în afară de "pis, pis", "mâţă frumoasă" şi "cretino care eşti ce m-ai zgâriat" nu i-am spus până acum şi nici nu cred că o vom chema altfel, deci nu se justifică o risipă de nume.

E mică şi zgubilitică şi cam uşchită cu capul. Un picuţ de pisică albă toată. După ce i-am dat drumul în casă, ne-a scuipat şi a vrut să o ia la fugă, dar a alunecat pe parchet şi s-a dat cu capul de oglinda de la şifonier. Apoi a dispărut pur şi simplu şi de-atunci n-am mai văzut-o. Părerea mea este că nici nu există. De fugit nu avea pe unde. Ori s-a evaporat, ori nu a fost de la bun început şi am visat. De exemplu am mai visat eu odată că mi-a intrat salariul pe card cu o săptămână mai devreme, deci tot ce e posibil.

Mama mă întreabă ce îi facem când plecăm mai multe zile de-acasă. Eu zic că abia o să se bucure pentru că oricum nu îi place de noi.

PS. Poze, când o să apară... dacă o să apară.

Aroganţe

Pe 2010, eu, Ioana, mi-am propus să fac un lucru pentru blogul ăsta şi anume să scriu. Asta în ciuda faptului că de când nu am mai avut decât o postare la două săptămâni, am urcat vertiginos în Zelist. Dar succesul mă incomodează.

Ei bine, de-acum o să fac şi eu ca voi, o să scriu despre propria persoană, ce nu-mi place mie şi ce nu-mi convine, cine mă enervează şi la ce adresă locuieşte şi din ăstea asemenea, păreri. Adică treburi arogante. Numai că spre deosebire de voi eu recunosc că astea-s aroganţe, pentru că nu-i nimic interesant în informaţii despre lungimea cozii pisicii, indiferent a cui o pisică o fi. Adică o să încerc să fiu şi mai rău. Sper să-mi iasă.

Şi pentru că este şi Sfântul Ion şi toate se leagă, o să vedeţi, o să povestesc cum mi-am început eu cariera de persoană încrezută şi arogantă.

În primul an de facultate m-am dus la cămin ca tot omul, cu încredere în fiinţele oameni şi cu dorinţă de socializare. Şi ce dacă eram o roackăriţă cu tricouri negre care asculta Cradle of Filth şi Cannibal Corpse în timp ce colegele maneliste şi pe jumătate de etnie rromă încercau să-mi explice că nu se dă cu mătura în cameră încă din prima săptămână? Şi ce, credeţi că chiar nu se pot înţelege oamenii? Da, păi nu. Ăstea m-au dat afară după două săptămâni, au zis că mi-ar fi mai bine într-o cameră în care nu se fumează. Au fost de treabă şi mi-au propus să-mi las la ele frigiderul, dar noile colege care nu s-au lăsat intimidate de puţină curăţenie, au zis nu, să îl iau cu mine. Altfel eu îl lăsam, că sunt cam fraieră de fel. Pe bune, nu glumesc.

În afară că sunt fraieră (poate credeţi că glumesc, dar nu), sunt şi credulă. În noua cameră am crezut că totul a fost o întâmplare nefericită şi m-am relaxat. Aici a fost prima greşeală. Apoi, după o scurtă perioadă de dezamăgire, am început să fiu din nou eu. Aici a fost de fapt greşeala care a contat. Pentru că eram 4 colege dar cinci paturi, ălelalte au repartizat un pat sub al meu, iar când s-a pus problema ce facem cu salteaua, eu am zis că pot să o pună la mine pe pat, nu mă deranjează să am două. Adică mă încurca, eu sunt scundă şi până mă căţăram în el era o aventură, dar mă puteam sacrifica.

Totul a fost ok (aşa îmi închipuiam eu (pentru că se pare că cititul la toaletă, duşul zilnic şi jocul de canastă sunt considerate excentricităţi printre studentele la Litere) se închide şi prima paranteză), până când un hăla absolut întâmplător care nu avea de lucru a venit la noi în cameră şi a întrebat: „Dar dintre toate 4 de ce tocmai tu dormi pe două saltele?” Şi a răspuns Ioana, cu naivitate în glas şi uimire sinceră în priviri: „Pentru că eu sunt Ioana!!” Doh. Ei, da.

Drept pentru care cred că îmi puteţi ura deja la mulţi ani, treacă de la mine.

Părerea mea

Părerea mea e că am terminat de scris.

Indicii anatomice

"De ce te uiţi la mine

Cu ochi străini şi goi,

Eu cred c-ar fi mai bine

Să-i scoatem pe-amândoi."

Lectura am început-o încă de la coperţi pe care, recunosc, eu iniţial am văzut desenate o pereche de silicoane. Nu că aş avea nevoie să visez mălai, dar probabil simţul meu artistic pătrunzător a interpretat aşa. Prin urmare am lăsat deoparte Integrala Andrei Mladin şi am pus mâna pe... Indiciile Oanei să văd care-i treaba.

După trei zile de de citit într-un suflet, multele idei pe care le ştiu a spune se rezumă la următoarea: mai vreau.

Calculasem eu că o să îmi placă pentru că cei care o citiseră au zis că au râs, deci dacă e cu râs, este clar pentru mine. Culmea, că nici nu am râs, dar mi-a părut şi rău că s-a terminat, cum nu îmi amintesc să-mi mai fi părut de mult. Eu l-am găsit un roman poliţist serios, cu umor suficient să nu devină plictisitor, potrivit cât să stârnească zâmbete, dar parcă nu râsul, şi cu destulă adrenalină cât să ai impresia că se va petrece toată acţiunea fără tine dacă laşi cartea din mână.

E drept totuşi că pe mine nu acţiunea cărţii m-a ţinut în priză, ci personalitatea Iolandei, personajul principal. De la Melania Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu m-a mai fascinat atât de mult o altă figură. Am bănuit că atitudinea şi replicile Lalei au provocat râsul. Eu le-am găsit fireşti pentru un om cu povestea ei.

Citind, mă întrebam dacă Iolanda Ştireanu există cu adevărat (aş fi făcut bine să urmăresc ce a scris Oana pe blogul ei despre Indicii, dar de); atât de logic construit mi-a părut personajul, încât mă gândeam că nu poate fi doar fictiv. Caracterul ei, reacţiile, replicile şi întreaga atitudine sunt foarte interesant potrivite şi surprinse şi nu pot decât să o aplaud pe Oana pentru imaginaţia creatoare şi capacitatea de redare pe care le are.

Aşadar, în speranţa că Parfumul văduvei negre va ieşi cât mai curând, nu îmi rămâne decât să vă recomand călduros Indicii Anatomice. Serviţi cu încredere.

Cronica unei săptămâni ratate

Marţi, cam ora 6, eu şi plasa mea de struguri vrem să intrăm în casă. În urma noastră o ploaie măruntă dar hotărâtă ca o picătură chinezească. Eu cu gândul la struguri, strugurii cu gândul la nemurire. La intrare o baltă de apă, la fel ca pe tot holul. Zic, bă, meseriaşii ăştia care au pus uşa mea cea nouă cu lumini pe clanţă şi sonerie încorporată tre că sunt nişte meseriaşi dacă la prima ploicică mai hotărâtă îmi intră apa în casă. În fine, se şterge, bine că n-am pământ pe jos.

Dau să intru; zic (că mi-am zis multe în seara aia), băi, ce naiba, de la o baltă de apă miroase în halul ăsta a igrasie, zici că mi-a plouat pe hol. Lipa-lipa intru în dormitor, căruia într-o garsonieră i se mai spune şi sufragerie, living, birou, cameră de zi, cameră de noapte şi debara. În cameră, deci, un aer cam suspect. Zic, uitându-mă la balta de lângă geam şi la draperia udă, băi, naibilui, am lăsat fereastra deschisă şi mi-a plouat în casă. Ridic ochii şi zic, băi, ce naiba, a plouat pe tavan? Îmi pun ochelarii şi mă uit mai bine pe jos, covoarele ude; zic, băi naibilui!

Mă uit la bucătarie, apă cât să înoate lejer o răţuşcă mai mică. Zic, băi, s-a stricat frigiderul; ştiu că nu l-am mai dezgheţat de un an, dar totuşi nu-mi explic cum s-a umplut cu apă găleata asta de gunoi direct din frigider. Mă întorc şi mă uit la televizor, ieşeau aburi din el, mă uit la pat, pătura udă, cearşeafurile ude, patul ud. Zic, băi, ce naiba am făcut, chiar aşa m-am senilizat?

Mă uit cu strângere de inimă spre laptop, pe capac apă, îl deschid, de parcă nu era clar, în taste apă. Mă uit la prize, pline cu apă, mă uit în şifonier, constat că mai am două prosoape uscate cu care învelesc grijulie laptopul. Stând aşa în atmosfera aceea suspectă, mă picură un pic de apă pe nas. Mă uit. Şi văd că mă plouă. Mă mai uit o dată şi văd un perete ud, doi pereţi, trei, în fine, toţi pereţii uzi. Mă uit la cărţile de pe noptieră. Erau în regulă, zic, e un semn ca să citesc mai mult.

Deci mă inundase nemernicul de vecin. Dau telefon la proprietar şi Lăcrămioarei, mă aşez pe un taburet plin de apă şi cu laptopul în braţe încep să plâng. Plâng ce plâng şi vin pe rând proprietarul - nea Nicu' -, Lăcrămioara şi alte 10 persoane despre care am aflat cu ocazia asta că îmi sunt vecini şi mă cunosc. După 2 ani cred că era timpul să-i cunosc şi eu pe ei.

Proprietarul stă cu mâinile în buzunare şi se uită pe pereţi, Lăcrămioara telefonează lui Dan Badea (mersi, Dan) să afle ce e de făcut în legătură cu administratorul care nu vrea să vină să constate. L-am înţeles când mi-a trecut 40 de m cubi la apă, l-am înţeles că nu a vrut să vină când răsufla aragazul, dar acuma, de focul la o ploicică, n-am mai priceput.

Eu stăteam pe taburel, cu laptopul în braţe, lumea venea şi ieşea, constata, se minuna, mă compătimea, proprietarul îşi luase o bere, ce naiba, noi să ne simtem bine. Vecinul de sus zicea că nu e vina lui, că el nici nu era acasă când s-a spart ţeava. E rârâit vecinul, a zis că "tre să vedem ce facem". Au trecut două zile şi strategia a rămas aceeaşi, "tre să vedem ce facem".

Patul l-am uscat cu fierul de călcat. Au venit ai mei şi mi-au luat toate hainele şi covoarele şi în principiu cam... tot ce aveam. Mai am două prosoape. Televizorul are imaginea deplasată pe jumătate, dar dacă îi dau doi-trei pumni, merge. Telefonul fix merge. Are ton când e receptorul pus în furcă. Atunci când îl ridic, nu mai are. Laptopul se deschide dar clikul de dreapta e acum de stânga, iar cel de stânga e degeaba. Netul nu se mai conectează, normal. Drept pentru care am reuşit să citesc deja jumate din cartea Oanei. Zic, e bine, o inundaţie te face oricând mai citit. V-am zis că mi-am zis multe în seara aia.

Informaţii de la mine

Despre peunde-am mai fost şi peunde-o să mai fiu. Zilele astea.

- vinerea trecută, a doua întâlnire a clubului de carte; cu poze. Sunt mândră că i-am arestat Oanei, cu voia ei, Detectiv fără voie a lui George Arion, integrala, de 57.906.432.689 pagini la care am început chiar să citesc cu spor, am ajuns la pagina 5 ! Am făcut aşa ceva din simplul motiv că m-am distrat enorm cu Atac în bibliotecă, regăsind, mi-a părut mie, şi umorul lui Tudor Muşatescu, şi suspansul Aghatei Christie şi pe motanul Melaniei.

- o piesă de teatru demenţială, văzută lunea tocmai trecută, Blocaţi în dormitor. În regia lui Dan Tudor, cu Emil Hossu, Valentin Teodosiu, Dan Tudor şi Luminiţa Erga. Pe departe cel mai plin de umor mi-a părut Dan Tudor, în rolul unui electrician obligat să se prefacă a o hărţui pe doamna Konnely. A meritat toată aventura de a mă strecura în teatru fără bilet, dar asta e secret. Dacă apare şi la voi în sat, v-o recomand cu ochii în lacrimi de râs.

- mâine seară la Filarmonică, muzică de film. Cine vrea să împrumute o anumită carte de la mine, mă găseşte în rândul unu, că eu sunt mai fudulă de privire şi dacă nu văd muzica, nu pricep ce ascult.

- vineri la orele 17:30, concert caritabil susţinut de Gheorghe Zamfir la Casa de Cultură a Sindicatelor, împreună cu Orchestra Filarmonicii Piteşti. Scopul proiectului umanitar, intitulat "Salvaţi inima unui copil", este ca un număr de 5 copii cu malformaţii cardiace congenitale, din România, să fie operaţi şi să-şi recapete sănătatea într-o clinică de specialitate din Israel.

- dupa Gheorghe Zamfir trebuie musai fugit la Teatrul Davila unde nu ştiam că va concerta Iris, dar aşa am aflat. La ora 7, adica 19:00. Vineri. După Iris, week-end.

- sâmbătă, 31, la 18:00, O tragedie furtunoasă la Davila, iar duminică, 1 noiembrie, tot la 18:00, O scrisoare pierdută. Deşi nu o să rămân la teatru între piese, mă mai duc şi acasă.

- vineri, pe 6 noiembrie, ar trebui dar nu o să fiu la a treia întâlnire a bloggerilor piteşteni şi cititori (later precizare: aici e vorba de bloggerii piteşteni care mai sunt şi cititori pe deasupra, dar eu cu exprimarea mea săracă...). Nu o să fiu din motive atât obiective cât şi pentru că nu am cum. Dragi copii, dar să nu vă închipuiţi că scăpaţi cu tema nefăcută, uite vă dau aici cartea ca să nu veniţi cu scuze inventate, şi vedeţi că o să am grijă să pun pe cineva să vă asculte din ea. Pe sărite!

- după aia o să mai stau şi pe-acasă; dar o să am musafiri.

- am ajuns pe 6 decembrie când vine Moş Nicolae, deci o să am grijă să fiu la Trâgovişte în perioada aia, am auzit că moşul aduce cadourile acasă la părinţi;

- între timp nu o să prea am timp pentru că o să fiu ocupată tot cu din astea, plus că se pare că trebuie să merg şi la serviciu!

- Crăciunul, pe 25. O să ningă. Apoi de Revelion, o să revelionizăm.

- 1, 2, 3, 4 ianuarie ne revenim, până pe 7 când e Sfântul Ion. Vreau un caleidoscop. Atât deocamdată. Deja am vorbit să-mi trimită poze să îmi aleg, deci vă ţin eu la curent.

- mai facem noi ceva până pe 21 când iar e ziua mea. O să vreau un curcubeu şi un copăcel ca al lui Bad Pitsi. Pentru că încerc să încep să mă responsabilizez.

- apoi la vară în Gecia, la Atena, în cadrul proiectului "Bloggerii s-au hotărât să emigreze", iar mai la toamna anului viitor, la Constanţa, că aşa a comandat Laura. Mergem să o ajutăm să se mărite.

- după aia o să plec în Africa împreună cu câteva prietene, să salvăm hipopotamii şi copiii africanezi, am mai zis asta, dar încă n-am plecat. Ştiu, vă închipuiţi că glumesc.

Deci după câte se vede am o perioadă destul de încărcată, aşa că la treabă, abia a început ziua de muncă.

Noaptea, toate pisicile sunt la parter

Astă noapte. Noapte. Ora 10 şi cam asa ceva. La mine întuneric, doar eu cu nasul în plapumă, cu laptopul în braţe şi cufundată în neatenţia care mă caracterizează la tot ce se întâmplă în jur. Eram preocupată cu episodul 11 din Stargate Atlantis, sezonul 4, apoi mai am pe 5 şi gata, trec la chestii serioase, pentru că, de exemplu, nu am terminat de văzut Pinguinii din Madagascar.

Mno, şi prinsă fiind în diversele evenimente şi probleme cu naniţii, neutronii, salt în hiperspaţiu, teleportare, oamenii care se aliaseră cu wraithii, construiseră un replicant şi toată lumea se bătea cu toată lumea, ridic nasul şi văd pironiţi asupra mea doi ochi ca doi felinari. Aici trec peste momentul de pauză-suspans şi vă clarific din prima că am reperat şi catalogat felinarii ca aparţinând unei mâţe. Doar că drama era alta.

De când mi s-a întâmplat să exist, eu tot am obiceiul să locuiesc în mai multe părţi şi să mă mut de colo-colo şi înapoi, nu pentru că n-aş avea unde să stau, ci tocmai pentru că sunt atât de simpatică încât trebuie să-mi bucur cu prezenţa toate rudele: bunicii 1, bunicii 2, la ţară, acasă, Câmpina, Târgovişte, Piteşti.

Acuma, nu ştiu despre voi, dar când mă trezesc noaptea şi nu mă aflu unde îmi închipuiam eu că ar trebui să fiu, când patul e în altă direcţie şi uşa pe care ar trebui să ies spre toaletă este de fapt geamul de la etajul 2, ei bine, nu pot să spun decât că e nasol. Chiar şi dacă scap neaccidentată, secundele alea până mă dumiresc, orientez în spaţiu şi repoziţionez geografic tot nasoale sunt.

Cam aşa şi-aseară, când, după săptămânile de concediu, trăiam cu impresia că sunt la Târgovişte şi că mă uit la Stargate (de data asta sezonul 3) şi îmi trăiam drama încercând să înţeleg cum a ajuns pisica la etajul doi, cade? moare? s-a teleportat? e un extraterestru? de ce are curcubeul doar 7 culori? oare mi-am luat pastilele de memorie? sau o fi de fapt un pisoi? O serie de întrebări primordiale care m-au ajutat să realizez că nu dom'ne, sunt la Piteşti, la parter, iar mâţa este probabil curioasă că de ce am lăsat geamul deschis. În fine, până să pun mâna pe ea să o adopt şi să îi pun numele Pătrăţel, a şters-o pisiceşte.

În concluzie, dragii mei, daca ştiţi că nu staţi bine în ceea ce priveşte orientarea, aveţi grijă cu mutatul, eu îmi permit să îi spun mamei "mai bunico", treacă-meargă, dar dumneavoastră nu ştiu cum vă pică să îi spuneţi lui Costel "Dorele", sau, mai rău, Maricicăi "dragă Costel".

P.S. dragă Cristian, atunci în seara aia când ţi-am spus "Alina, dă-te de pe mine", nu a fost, se-nţelege, decât o problemă de orientare...

O zi perfectă

Ploterul se luptă cu un A0, se poticneşte, Adrian îi zice ceva de pisici sau pisoi, nu înţeleg prea bine, xeroxul trage continuu de vreun sfert de oră faţă-verso, în două-trei minute trebuie să se agaţe o coală, aştept, la imprimanta A3 roşul iese portocaliu, nu e bine, la cea mică s-a terminat cyanu şi a curs galbenul, i-ai dat şi tu o calibrare? nu găsesc colile de 200 g, nu înţeleg care e partea lucioasă, amândouă lucesc, planul ăla se deschide numai cu dwg. eu nu-l am instalat, staţi să termine... cafea? nu mai e caldă, domnu' portaru, nu vă suparati? un plic de zahăr, brun, verde? da, răspund imediat că s-a blocat totuşi xeroxul, tre să-l desfac să scot foaia, să văd unde a rămas, ai schimbat tu tonerul? e nou? că am niste poze, mai bine să trimită pe fax, să insiste dacă nu vrea, domnu directoru vă sună mobilul, a venit mailu, da, cred că a uitat să ataşeze, n-am cum să modific că e pdf, en travaux neufs, on doit se référer à la réglementation thermique qui fixe les niveaux thermiques à atteindre ainsi que la valeur limite de coefficient U de toiture: Umax = 0,47 W/m2.K, selon la RT 2000, k, w, rt, chiar nu pricep, 982 articole necitite în reader, în două săptămâni Zoso a scris 138, la ăstea tre musai ca să dau mark all as read, nu, nu cred că termin azi, sunt 1000 de poze de modificat, e un program Cumva JPG îi zice, mi-e foame, sapă suport la pardoseală 3-5 cm, ce scrie? o fi şapă, ce-ai de şchiopătezi? mi-a picat dicţionaru, da, cel tehnic, sună, care? ce telefon avem noi de sună aşa nasol? interfon? e nou, dosare nu patru găuri nu mai sunt pe albastru, 3 exemplare, nu încape decât pe dvd de 8 şi mai am doar 2, s-a logodit Laura, felicitări, doamne, preocuparea mea principală e să termin sezonul 4 din Stargate, am scanat iar cu rezoluţie 900, are 2 giga e prea mare, termoizolaţie e isolation şi étanchéité e hidroizolaţie, Raluca vrea un club de carte, sau un club de blogări, sau un club de blogări care citesc, oricum e cu blogări şi cărţi deci nu mă încadrez nicăieri, dar mă duc, da, A6 are 105X148 mm si e jumate din A5 care e jumate din A4, e simplu, nu ştiu ce ţăcăne aşa, poate se strică, iaurt, unul doar că nu-mi era foame când am plecat de-acasă, da, rămâne pentru mâine la unu, poate refaceţi cantitatea de beton la planşeu, xeroxul ăla ce-are de nu s-a oprit, merge de-o oră, ţi-am zis că se strică, 7832 cu 5, sigur? ieri a fost ziua Alinei, la mulţi ani, tre să mă duc măcar s-o pup, nu ştii tu parola mea pe polimedia? (cineva mi-a furat 1000 de puncte din scor) e ceva cu caramele, d-alea de ne dădeau la gradiniţă în loc de desert şi la serviciu tot un fel de gradiniţă e, mi-a luat şefu post-its din alea colorate în tuate culorile, creioane corectoare şi carioci, e două, aş avea poftă să fac bradu de crăciun.

Cheful vine când nu ai chef

Vă relatez pe scurt, deocamdată, pentru că sunt şocat şi contrariat.
Am plecat acum două săptămâni, aveam nevoie de o vacanţă. Oricum, o cunosc pe fetiţa asta de când era mică, e atât e obositoare şi dezordonată că mă felicit sincer pentru câtă răbdare am avut cu ea.

Tot aşa, plecasem atunci într-o scurtă recunoaştere şi nu ştiu cum am făcut că m-am împiedicat de un bolovan şi am picat pe capul ei. Când am văzut-o cum era dezorientată şi drăgălaşă caraghioasă, înaltă cât un pantof cu toc şi cu ghiozdanul ăla cât ea de mare... întârziase la prima oră, şi aveam să aflu că nu pentru ultima oară, cu codiţele alea, una mai jos una mai sus şi cu bentiţa într-o parte câş, cu guleraşu care se desprinsese deja dintr-un nasture şi flutura ca un steag de capitulare... dezastruos; şi cu ochelarii ăia, ce vorbesc, cu borcănelele alea de iaurt, n-am văzut copil să-şi piardă, spargă, rupă, sau zgârie ochelarii cu mai multă îndemânare, în fine, când am văzut-o aşa de caraghi drăgălaşă şi neajutorată, m-am hotărât să rămân cu ea. M-am gândit că o să fie foarte distractiv şi era clar că nu s-ar fi descurcat singură.

Bineînţeles că aveam şi treburile mele, chestii importante, nu puteam să stau mereu după ea; ei bine, era atât de neîndemânatică încât de fiecare dată când mă întorceam o găseam pedepsită, cu câte două trei pagini de bastonaşe în plus, n-am văzut copil care să le facă mai strâmbe, şi dacă nu se întâmpla să îi curgă stiloul pe fiecare pagină, murea, nu se simţea bine, cred că făcea dinadins.

În fine, nu că acum e mai brează, dar să nu intru în detalii. De-aia mi-am şi luat o vacanţă mai lungă, toate responsabilităţile erau veşnic pe capul meu, nu mai suportam stresul. Când am plecat i-am lăsat toate seriile de la Stargate Atlantis, să o ţin ocupată, eram precis că o găsesc în acelaşi loc în care am lăsat-o. Dar când m-am întors ia-o de unde nu-i, am căutat-o până şi în frigider. A plecat nebuna şi mi-a lăsat doar trei borcane de dulceaţă zaharisită şi un plic cu praf de supă. Nu că atunci când e prezentă ar fi altă situaţie. Chestia asta nu s-a mai întâmplat până acum, nu ştiu ce-o fi în capul ei. Plus că mi-a închis toate geamurile, abia am găsit pe unde să intru în casă, nici nu vă povestesc. Bine, sunt convins că a făcut dinadins. Copchil inconştient, are impresia că poate să se descurce fără mine. Dar pentru asta o să vadă ea. O să fug în lume şi nu o să mă mai întorc. Am zis.

Şi voi ce vă uitaţi aşa la mine? Cum despre ce vorbesc? Mă gândeam că v-aţi dat seama până acum cu cine staţi de vorbă. Nu, nu sunt un extraterestru, nici spiriduşul din urechea dreaptă.
Sunt eu, cheful Ioanei. Patrocle mă cheamă.

Arta de a fi leneş

D-aia îmi place cu autobuzul, aud tot felul de chestii, îmi mai dau şi eu seama încotro e tendinţa. Oamenii discută despre criză: s-au făcut multe concedieri, "da ştii, fată, acum e mai bine, că am mereu ceva de făcut, nu mai stau degeaba ca să mă plictisesc". Mno. Când eram mică, mama făcea glume cu mine: "cât iei o pauză, mai şterge şi tu praful". Încă face glume de-astea când mă prinde, dar acum nu mai ţin.

Privesc şi mă uit că lumea toată are probleme, toată se zbate să facă ce trebuie: pe sărite şi la întâmplare: trebuie să ai un punct de vedere, o părere, trebuie să ai carnet de şofer, altfel nu te descurci, trebuie să fii diplomat, trebuie să mănânci mâncare şi abia apoi desert, trebuie să ştii ce vrei, să ai un ţel, sau cam aşa ceva, trebuie să ai o casă, trebuie să fii ordonat, trebuie. Monstruos. Îmi amintesc de trebuie numai ca de o poveste cu bau-bau. Copil cum eram pe-atunci şi încă mai sunt, dar acum doar altfel, aveam problemele apăsătoare că trebuia să merg la şcoală, să fac ordine la mine în cameră, să mănânc la orele stabilite de alţii şi multe asemenea, însă ăstea m-au marcat pentru că nu aveau logică. Erau probleme pentru că nu decideam eu, acum n-aş mai avea scuză. Aşa cu toate problemele oricui.

Hai să zicem că şcoala a fost un rău necesar, nu mi-a plăcut să învăţ deloc dar deloc şi adevărul e că dacă nu eram eu cu tacticile mele, clar mă ratam. Cum fentam şcoala citind, aşa evitam şi învăţătura, cititul pe furate era pasiunea mea nebună, obicei pe care l-am păstrat şi la serviciu. Să ne înţelegem, nu cititul. Cititul pe furate, cu cartea sub caiete, sub pernă, sub pat sau sub foaia de word ori excel; unii fac cele mai bune lecturi pe tron, nu râdeţi, ştiţi că aşa e, eu doar atunci când ar trebui să fac altceva neapărat decât trebuie. Iar ce am învăţat eu pe furate este următorul lucru: cuvântul trebuie nu trebuie să existe.

   Nu trebuie să mănânci întâi mâncare şi apoi dulciuri, poţi oricând înlocui mâncarea cu dulciurile, funcţionează; skittles e tot ce ai nevoie pentru a supravieţui. Tot aşa cu ideea că ar trebui să ştii să găteşti. Doamne fereşte, all you need is love.

   Nu trebuie să faci ordine pentru că nici nu ai timp de aşa ceva, ordinea e unul din lucrurile acelea rare care te face să te simţi minunat dar care durează puţin şi aici mă refer la ciocolata de casă, de exemplu.
   Deloc nu trebuie să ai un punct de vedere, dacă funcţionezi la parametri normali, acest punct se va schimba imediat ce l-ai formulat, nu vei face decât să derutezi şi să inspiri nesiguranţă. Dacă nu ţi-l schimbi, e grav, caută-te, oamenii care au convingeri nu pot înota, sunt rigizi, ce naiba te faci dacă vine potopul?

   Nu trebuie carnet, trebuie să ştii doar să conduci în caz de urgenţă, spre exemplu dacă este o invazie de extratereştri de care să fie nevoie să fugi, sau dacă eşti Sandra Bullock în Speed, La Vitesse, în franceză. Atât. Fă şcoala, dar nu da examenul, poţi să iei taxiul dacă arde, doar nu munceşti pe nasturi.

   Un apartament al tău între pereţii căruia să poti să te închizi este iarăşi e ceva de care nu ai nevoie. Mai nou e programul "prima casă, ultimii nervi". Mă bate şi pe mine mama la cap cu el, dar am o reţinere normală, zic, faţă de angajamentele pe termen lung, credit, căsătorie, astea. Dacă ar fi pe degeaba, aş primi o casă, cu o curte mică pentru un căţelandru, flori, poate şi câteva fire de roşii galbene, aş vinde-o şi aş călători de toţi banii.

  Nici scopuri nu tre să ai, contează elementul surpriză. Eu n-am ştiut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare, acum cu atât mai puţin ştiu. Mă simţeam mereu obligată să mint, dar despre diplomaţie, în alt episod. Am două prietene care vor să mergem în Africa, să îngrijim copii africanezi, hipopotami şi crocodili. Deşi eu funcţionez mai bine la rece, aş prefera în Groenlanda, să salvăm aurora boreală şi urşii polari. Aş pleca şi mâine, dar cică e complicat, ne-am interesat.

Sunt răcită pe rând, de-aia par agitată, adică ieri mă durea în gât, azi mi-a trecut, strănut şi nu pot să respir, mâine o să fiu răguşită şi poimâine o să mă doară capul. Pe rând. Aşa se întâmplă cand descopăr câte ceva, am un soi de nestare agitată, la fel am păţit şi când am dat peste Eddie Izzard, sau peste Jeffrey Batchelor, sau Julius Constantinescu. Azi am descoperit David Garrett:

Aventuri la ora şapte

      V-aţi fi aşteptat poate că am glumit când am povestit că săptămâna asta ar fi prudent să stau degeaba.
      Ei bine, atât am evitat să muncesc, încât ieri am reuşit să plec de la serviciu abia la ora şapte, motiv pentru care în viaţa mea au avut loc iarăşi o serie de întâmplări nefericite şi bulversante. Însă nu despre peripeţii la ora şapte seara este vorba, deoarece soarta a fost destul de parşivă încât să mă facă să cred că totul este în regulă, ci abia despre cele de la ora şapte dimineaţa, azi. Totul a pornit de la acţiunea neinspirată de a mă trezi.
      Deşi m-am prins că ceva nu este în regulă în momentul în care m-am spălat pe ochi cu apă fierbinte, am hotărât să fiu vitează şi să mă iau la trântă cu parşiva fatalitate. Într-o primă fază m-am trântit în pat de durere, un lucru de bun simţ atunci când te loveşti la degetul mic în pragul de lemn.
      Am înghiţit în sec şi am pornit mai departe, sărind strategic peste masă, nu că aş fi capabilă, dar uitasem să iau de mâncare. Am schimbat geanta ca să fiu în ton cu outfitul, am mutat toate hangaralele de colo colo şi am ieşit pe uşă. Autobuzul a venit imediat cum am ajuns în staţie, treabă suspectă, am prins un scaun care nu mergea cu spatele şi în momentul în care am intenţionat să stau degeaba, am văzut că buzunarul genţii în care băgasem cheile de la birou era deschis, iar cheile plecaseră din el.
      Din acel moment evenimentele au luat o turnură tragică: a început să-mi vâjâie capul, m-am ridicat, am picat peste o doamnă deoarece şoferul tocmai punea o frână, am lovit pe controlorul care s-a gândit că n-am bilet şi deci că ar fi mai bine să mă apuce de mână, m-am smucit, am îmbrâncit o bătrânică, am strigat ceva într-o limbă necunoscută şi m-am repezit la şofer să mă lase să cobor că eu mi-am pierdut cheile, tre să mă duc să le caut. Nasol că am reflexe, foarte nasol, pentru că sunt toate proaste. Şi e bine că mă duce capul, dar păcat că nu la timp: cum am coborât, mi-am dat seama că nu m-am uitat după ele în autobuz. Dar staţi, că devine şi mai amuzant.
      Poate că totuşi o să am noroc, îmi spun cu o dulce naivitate şi pornesc repejor spre staţia din care plecasem, în stilul meu obişnuit de căprioară rătutită. După câţiva paşi realizez cu bucurie şi în acelaşi timp cu o neplăcută stupoare că mutasem în ultima clipă cheile în alt buzunar al genţii, arză-le-ar focul de genţi cu toate buzunăraşele lor, că de mâine o să îmi pun prostiile într-o sacoşă de nailon. Am zis.
      Împăcată sufleteşte, am ignorat că nu o să mai ajung la timp la birou, fiind convinsă că asta a fost, nu are ce să se mai întâmple. Şi chiar nu s-a mai întâmplat nimic. Până la un moment dat când, preocupată cu diverse probleme metafizice, ca de pildă ce voi mânca eu azi, mi-am zis că magazinul spre care priveam seamănă izbitor cu cel din staţia în care trebuie să cobor. Ei, da, chiar acela era, dar păcat, pentru că autobuzul plecase deja.
      Uimitor este că totuşi am coborât. Câţiva metri mai încolo, dar am alergat, am călcat lumea pe sandale şi i-am zis şoferului să mă lase să cobor că aia era staţia mea.
      Următoarea aventură petrecută în decursul aceleiaşi ore şapte a fost una plăcută, ispre ca să îmi pierd din vigilenţă pesemne. În timp ce treceam pe lângă niscaiva câini cam flămânzi, s-a desprins din haită unul mare şi simpatic şi a mers cu mine până la serviciu că să mă apere şi să îmi ţină de urât. M-a lăsat la uşă şi a plecat, sper să ne mai întâlnim şi mâine. Momentul ăsta de neatenţie m-a costat pierderea ochelarilor. Normal că a durat ceva până să-i caut şi să nu-i găsesc, nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, mă gândeam că poate i-am uitat acasă, dar parcă totuşi... în sfârşit, m-am luat cu mâinile de cap. La timp ca să realizez că îi am la ochi. Îi pusesem când am coborat din autobuz, în ideea că o să văd cheile mai bine, iar tocul îl băgasem în buzunarul fustei.
      Bine, probabil petrecute separat, nu ar fi cine ştie ce, însă cum toate au conspirat la un loc în scopul dezorientării mele, nu pot decât să fiu suspicioasă.
      Între timp lucrurile par a se fi liniştit, ba chiar am câştigat o carte la Daily Cotcodac. Iniţial am crezut că e vorba despre Înţelegerea vieţii de Alfred Adler, o lectură de care părea logic că am nevoie, dar mi-am dat seama apoi că din altă parte trebuie să aleg. E ok, oricum înţeleg suficiente, în special că trebuie să iau măsuri în ceea ce priveşte seria mea de întâmplări imposibile. Drept pentru care am intrat în prima farmacie şi am cumpărat nişte pastile pentru memorie.

O serie de aventuri imposibile

Cât mai imediat în decursul acestei zile vă veţi putea delecta cu Evenimentele orei 7, o serie de întâmplări bulversatoare şi bulversante, care numai lui Ion i se puteau întâmpla.

Din deja seria O Săptămână Aproximativ Dezastruoasă, colecţia de povestiri incluse în volumul O Lună Efectiv Catastrofală, care va face parte din ciclul Un An Complet Ţăcănit, concretizat ca simplu capitol în saga O Viaţă Aproape Necăjită, astăzi doar o serie de aventuri imposibile, doar pentru dumneavoastră.