Aventuri la ora şapte

      V-aţi fi aşteptat poate că am glumit când am povestit că săptămâna asta ar fi prudent să stau degeaba.
      Ei bine, atât am evitat să muncesc, încât ieri am reuşit să plec de la serviciu abia la ora şapte, motiv pentru care în viaţa mea au avut loc iarăşi o serie de întâmplări nefericite şi bulversante. Însă nu despre peripeţii la ora şapte seara este vorba, deoarece soarta a fost destul de parşivă încât să mă facă să cred că totul este în regulă, ci abia despre cele de la ora şapte dimineaţa, azi. Totul a pornit de la acţiunea neinspirată de a mă trezi.
      Deşi m-am prins că ceva nu este în regulă în momentul în care m-am spălat pe ochi cu apă fierbinte, am hotărât să fiu vitează şi să mă iau la trântă cu parşiva fatalitate. Într-o primă fază m-am trântit în pat de durere, un lucru de bun simţ atunci când te loveşti la degetul mic în pragul de lemn.
      Am înghiţit în sec şi am pornit mai departe, sărind strategic peste masă, nu că aş fi capabilă, dar uitasem să iau de mâncare. Am schimbat geanta ca să fiu în ton cu outfitul, am mutat toate hangaralele de colo colo şi am ieşit pe uşă. Autobuzul a venit imediat cum am ajuns în staţie, treabă suspectă, am prins un scaun care nu mergea cu spatele şi în momentul în care am intenţionat să stau degeaba, am văzut că buzunarul genţii în care băgasem cheile de la birou era deschis, iar cheile plecaseră din el.
      Din acel moment evenimentele au luat o turnură tragică: a început să-mi vâjâie capul, m-am ridicat, am picat peste o doamnă deoarece şoferul tocmai punea o frână, am lovit pe controlorul care s-a gândit că n-am bilet şi deci că ar fi mai bine să mă apuce de mână, m-am smucit, am îmbrâncit o bătrânică, am strigat ceva într-o limbă necunoscută şi m-am repezit la şofer să mă lase să cobor că eu mi-am pierdut cheile, tre să mă duc să le caut. Nasol că am reflexe, foarte nasol, pentru că sunt toate proaste. Şi e bine că mă duce capul, dar păcat că nu la timp: cum am coborât, mi-am dat seama că nu m-am uitat după ele în autobuz. Dar staţi, că devine şi mai amuzant.
      Poate că totuşi o să am noroc, îmi spun cu o dulce naivitate şi pornesc repejor spre staţia din care plecasem, în stilul meu obişnuit de căprioară rătutită. După câţiva paşi realizez cu bucurie şi în acelaşi timp cu o neplăcută stupoare că mutasem în ultima clipă cheile în alt buzunar al genţii, arză-le-ar focul de genţi cu toate buzunăraşele lor, că de mâine o să îmi pun prostiile într-o sacoşă de nailon. Am zis.
      Împăcată sufleteşte, am ignorat că nu o să mai ajung la timp la birou, fiind convinsă că asta a fost, nu are ce să se mai întâmple. Şi chiar nu s-a mai întâmplat nimic. Până la un moment dat când, preocupată cu diverse probleme metafizice, ca de pildă ce voi mânca eu azi, mi-am zis că magazinul spre care priveam seamănă izbitor cu cel din staţia în care trebuie să cobor. Ei, da, chiar acela era, dar păcat, pentru că autobuzul plecase deja.
      Uimitor este că totuşi am coborât. Câţiva metri mai încolo, dar am alergat, am călcat lumea pe sandale şi i-am zis şoferului să mă lase să cobor că aia era staţia mea.
      Următoarea aventură petrecută în decursul aceleiaşi ore şapte a fost una plăcută, ispre ca să îmi pierd din vigilenţă pesemne. În timp ce treceam pe lângă niscaiva câini cam flămânzi, s-a desprins din haită unul mare şi simpatic şi a mers cu mine până la serviciu că să mă apere şi să îmi ţină de urât. M-a lăsat la uşă şi a plecat, sper să ne mai întâlnim şi mâine. Momentul ăsta de neatenţie m-a costat pierderea ochelarilor. Normal că a durat ceva până să-i caut şi să nu-i găsesc, nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, mă gândeam că poate i-am uitat acasă, dar parcă totuşi... în sfârşit, m-am luat cu mâinile de cap. La timp ca să realizez că îi am la ochi. Îi pusesem când am coborat din autobuz, în ideea că o să văd cheile mai bine, iar tocul îl băgasem în buzunarul fustei.
      Bine, probabil petrecute separat, nu ar fi cine ştie ce, însă cum toate au conspirat la un loc în scopul dezorientării mele, nu pot decât să fiu suspicioasă.
      Între timp lucrurile par a se fi liniştit, ba chiar am câştigat o carte la Daily Cotcodac. Iniţial am crezut că e vorba despre Înţelegerea vieţii de Alfred Adler, o lectură de care părea logic că am nevoie, dar mi-am dat seama apoi că din altă parte trebuie să aleg. E ok, oricum înţeleg suficiente, în special că trebuie să iau măsuri în ceea ce priveşte seria mea de întâmplări imposibile. Drept pentru care am intrat în prima farmacie şi am cumpărat nişte pastile pentru memorie.