Nu recunosc nimic

      Îmi amintesc ca ieri o discuţie avută pe la 10 ani cu bunica. Mă rog, discuţie e mult spus, eu ziceam şi ea mă aproba ca pe copiii prostănaci.

     Eram în vacanţă la Campina, în casa ei mereu cu linişte şi umbră. Mirosea a săpunuri ascunse în şifonier, printre prosoape, a trandafiri roz şi a aerisit. Bunica mea a avut toată viaţa o manie pentru curăţenie, mania stăruie chiar şi acum când e rău cu inima, şi mi-am dat seama că o moştenesc cu succes, chiar aseară, când, în ciuda unei dezordini exempare la mine în casă, m-am trezit că spăl peria de la wc. O să ajung o bătrânică sclerozată care nu-şi găseşte ochelarii puşi pe nas, ca să spele peria de la wc.

      Dar să ne întoarcem la Câmpina; era iulie şi o după-amiază leneşă, cu soare dogorind nesimţitor ca să nu mai pot eu juca elasticul în faţa blocului. În casă ziceam că era umbră de la draperii grele şi liniştea aceea pe care numai ticăitul ceasului o scoate în evidenţă. Soţul bunicii a fost ceasornicar şi de aceea casele rudelor mele erau invadate de aceste tic-ţăcăneli insuportabile, însă, în mod paradoxal, degrabă-vestitoare de linişte. Eu cu ceasurile am o ceartă sau aşa ceva, nu port, nu pot să sufăr, dacă întâmplător se găseşte vreunul în camera în care dorm, îl dau afară. Cu toate astea, nu îmi pot imagina tihna perfectă fără de ticăitul vreunei pendule, şi chiar acum, la birou, unde şeful meu a adunat pe puţin 5 ceasuri, tot zgomotul lor scoate în evidenţă liniştea.

      Ca o paranteză, nimic nu este mai plăcut decât o dimineaţă de luni, când colegii ţi-s plecaţi în concediu, când şeful îşi vede de ale lui şi tu eşti astenic după o nemernică de gripă, cu ploaia şi toamna, ca în Rapsodiile lui Topârceanu, şi un ciulin bezmetic agăţat de fustă.

      Şi îi spuneam eu bunicii şi oracolul din Delphi era mic copil pe lângă mine: "Băi bunica, o să vezi că o să mă fac mare şi o să mă duc unde vreau eu şi o să fac numai ce vreau eu". Şi bunica ar fi vrut să îmi dea dreptate ca să o las să doarmă, dar nu se putea abţine: "Ehee, ai vrea tu. Ai impresia că e aşa de simplu? O să vezi câte griji o să ai şi câte o să trebuiască să faci fără să vrei. Crezi că dacă o să creşti o să faci numai ce vrei tu?" "Las' că o să vezi!", tunam eu, prevestind neprevestitul. "Bine, bine, mai vorbim noi".
      După-amiaza aceea nu mi-a oferit niciun ţel nemaipomenit şi precis, însă am ştiut clar că eu vreau să mă fac mare să lucrez şi să nu mai depind de nimeni. Cum voi obţine asta, ce voi ajunge să lucrez, lucrurile pe care trebuie să le învăţ, erau detalii înceţoşate şi absurde şi drept este ca încă îmi sunt neclare mecanismele prin care, după 15 ani, lucrurile stau exact cum am prevăzut.

      Ei, iată că după trei ani de muncă, trei servicii, concedii ba lipsă, ba cu laptopul în braţe, multe facturi achitate, multe prostii făcute, multe oarecare lucruri învăţate, când credeam că nimic nu m-ar mai putea surprinde, pot să spun că am aflat o veste care m-a dezorientat teribil. Trebuie să mă credeţi că NU, eu nu recunosc nimic, de altfel sunt sigură că e o monstruoasă conspiraţie, acum mai mult ca niciodată. Ieri mi-au spus doi oameni, fără nicio legătură unul cu celălalt, deci cu atât mai grav, că sunt "o persoană responsabilă" şi, respectiv, că sunt "o femeie matură".

      Deci, nu, da? eu nu! Trebuie să înţelegeţi că în timpul liber ba chiar şi la serviciu eu colorez, desenez, mă joc şi mă uit la desene animate. N-are a face faptul că lucrez cu vreo intenţie de seriozitate. Treburile mele preocupative sunt să mănânc dulciuri, să citesc bancuri, să mă joc travian, zuma şi return to castle wolfenstein, să mă uit pe poze în dicţionarul explicativ oxford, să văd filme sf şi să visez noaptea că sunt împăratul universului şi locuiesc în altă dimensiune... deci chestii normale, zic, care nu au nimic a face cu maturitatea. Nu ştiu câţi m-au auzit vorbind serios, nu ştiu de ce aş trece drept un om în toată firea şi până la urmă nu ştiu de ce şi-ar putea dori cineva vreodată să fie adult, cu responsabilităţi şi nevoit să ia decizii. Eu nu am vrut decât să mă fac mare şi să lucrez ca să pot să mănânc ciocolată în loc de ciorbă şi pentru ca pe 15 septembrie să nu mă duc la şcoală.

      Dacă vreţi voi să fiţi adulţi, n-aveţi decât, eu n-am treabă cu asta, aşa că vă rog să nu mai încercaţi să mă trageţi la răspundere pentru toate alea că nu vă merge. Băga-ţi-vă minţile-n cap!