Eleva Jalna dintr-a zecea

      Anul începuse prost, eram tot grăsună, tot cu ochelari şi tot nu îmi plăcea să învăţ. E drept, aşa s-ar putea povesti începutul oricărui an din viaţa mea, dar acum vorbim despre cel al anului şcolar 19jhgbr, vasăzică treceam într-a zecea.

      Aveam câteva ore pe care chiar nu puteam să le sufar, cum ar fi sportul, mai ales, apoi fizica, matematica, chimia, biologia, geografia, istoria, latina, franceza, engleza, logica şi chiar româna, şi, pentru că mama îmi spusese că dacă vreau să plec vreodată de-acasă trebuie mai întâi să termin liceul (bine, ea tot aşa mi-a spus că trebuie să termin şi facultatea), am ales să fentez sistemul ca să fie şi ca mine şi ca ei. Aţi putea gândi că am abandonat şcoala şi că am fugit cu circul sau măcar cu autobuzul până în oraşul vecin, dar nu, era perioada în care se difuza Sailor Moon pe TVR2, deci la ora 5 trebuia să fiu acasă în fiecare zi.

     Soluţia mea a fost să ignor total orele, cu excepţia părţilor importante, pauzele, şi să citesc, strategie care mi-a adus în cel mai scurt timp faima de tocilar, plus că m-au desemnat să strâng banii pentru fondul clasei. Târziu am aflat că atunci când ai o pereche de ochelari, e suficient să îi pui la ochi, deci cam ce făcea Clark Kent numai că pe invers, şi gata, eşti considerat o persoană cel puţin cultă şi responsabilă. Şi am înţeles atunci de ce insista mama atât să nu îi mai dau jos când merg cu ea pe stradă.

      Ei, în primul semestru m-am ocupat de Shogun şi de Crimă şi pedeapsă, dar începând cu al doilea nu a mai mers gluma pentru că devenisem neserios de neatentă. Aşa că am fost nevoită să chiulesc… ca să pot citi.

Semestrul 2 l-am început cu Jalna de Mazo de la Roche, o saga în 16 volume, iar de chiulit chiuleam la doi paşi, în curtea din spate a şcolii unde erau o masă de tenis şi o băncuţă. Pe băncuţă eram eu, până când la un moment dat au început să vină câţiva tipi mai mari să joace tenis. Şi azi un da' ce citeşti acolo?, mâine un aoleu, tot aia citeşti?... se ştie că tipilor dintr-a doişpea le plac gagicile grăsune şi cu dioptrii plus cinci, încet-încet am ajuns să îi înlocuiesc pe cei care se plictiseau să joace, sau pe cei care nu erau tocilari şi se duceau la ore.

      Habar nu aveam să joc, dar îmi plăcea şi am învăţat, mă descurcam chiar bine, cu timpul s-au strâns din ce în ce mai mulţi şi la un moment am renunţat la banii de ciocol sandwich şi mi-am luat două palete, destul de proaste, dar ale mele. Când nu jucam tenis, citeam Jalna, nume sub care de altfel începusem să fiu cunoscută pentru că, spre disperarea asistenţei, trecuseră 2-3 luni şi eu tot cu Jalna eram. Când s-au rupt amandouă paletele am încept să “recitesc” După 20 de ani, o ediţie cartonată, perfectă pentru ping-pong, profa de româna fiind distrusă că la vârsta mea încă pierd vremea cu Dumas.

      În semestrul acela am reuşit să dau gata cele 16 volume, să învăţ destul de bine un joc antrenant şi să fac parte din ceea ce de fapt a fost prima mea gaşcă, momente care m-au ajutat să trec mult mai uşor peste şocul mamei când a văzut câte absenţe are fata ei cea “tocilară” care citeşte până şi în pauză. Cam aşa păţeşti deci când citeşti…

      Dar în clasa a XI-a mama a pus piciorul în prag şi a zis că e cazul să îmi vină mintea la cap. Aşa că am renunţat la cărţi şi am intrat într-o gaşcă de rockeri.