Arta de a fi leneş

D-aia îmi place cu autobuzul, aud tot felul de chestii, îmi mai dau şi eu seama încotro e tendinţa. Oamenii discută despre criză: s-au făcut multe concedieri, "da ştii, fată, acum e mai bine, că am mereu ceva de făcut, nu mai stau degeaba ca să mă plictisesc". Mno. Când eram mică, mama făcea glume cu mine: "cât iei o pauză, mai şterge şi tu praful". Încă face glume de-astea când mă prinde, dar acum nu mai ţin.

Privesc şi mă uit că lumea toată are probleme, toată se zbate să facă ce trebuie: pe sărite şi la întâmplare: trebuie să ai un punct de vedere, o părere, trebuie să ai carnet de şofer, altfel nu te descurci, trebuie să fii diplomat, trebuie să mănânci mâncare şi abia apoi desert, trebuie să ştii ce vrei, să ai un ţel, sau cam aşa ceva, trebuie să ai o casă, trebuie să fii ordonat, trebuie. Monstruos. Îmi amintesc de trebuie numai ca de o poveste cu bau-bau. Copil cum eram pe-atunci şi încă mai sunt, dar acum doar altfel, aveam problemele apăsătoare că trebuia să merg la şcoală, să fac ordine la mine în cameră, să mănânc la orele stabilite de alţii şi multe asemenea, însă ăstea m-au marcat pentru că nu aveau logică. Erau probleme pentru că nu decideam eu, acum n-aş mai avea scuză. Aşa cu toate problemele oricui.

Hai să zicem că şcoala a fost un rău necesar, nu mi-a plăcut să învăţ deloc dar deloc şi adevărul e că dacă nu eram eu cu tacticile mele, clar mă ratam. Cum fentam şcoala citind, aşa evitam şi învăţătura, cititul pe furate era pasiunea mea nebună, obicei pe care l-am păstrat şi la serviciu. Să ne înţelegem, nu cititul. Cititul pe furate, cu cartea sub caiete, sub pernă, sub pat sau sub foaia de word ori excel; unii fac cele mai bune lecturi pe tron, nu râdeţi, ştiţi că aşa e, eu doar atunci când ar trebui să fac altceva neapărat decât trebuie. Iar ce am învăţat eu pe furate este următorul lucru: cuvântul trebuie nu trebuie să existe.

   Nu trebuie să mănânci întâi mâncare şi apoi dulciuri, poţi oricând înlocui mâncarea cu dulciurile, funcţionează; skittles e tot ce ai nevoie pentru a supravieţui. Tot aşa cu ideea că ar trebui să ştii să găteşti. Doamne fereşte, all you need is love.

   Nu trebuie să faci ordine pentru că nici nu ai timp de aşa ceva, ordinea e unul din lucrurile acelea rare care te face să te simţi minunat dar care durează puţin şi aici mă refer la ciocolata de casă, de exemplu.
   Deloc nu trebuie să ai un punct de vedere, dacă funcţionezi la parametri normali, acest punct se va schimba imediat ce l-ai formulat, nu vei face decât să derutezi şi să inspiri nesiguranţă. Dacă nu ţi-l schimbi, e grav, caută-te, oamenii care au convingeri nu pot înota, sunt rigizi, ce naiba te faci dacă vine potopul?

   Nu trebuie carnet, trebuie să ştii doar să conduci în caz de urgenţă, spre exemplu dacă este o invazie de extratereştri de care să fie nevoie să fugi, sau dacă eşti Sandra Bullock în Speed, La Vitesse, în franceză. Atât. Fă şcoala, dar nu da examenul, poţi să iei taxiul dacă arde, doar nu munceşti pe nasturi.

   Un apartament al tău între pereţii căruia să poti să te închizi este iarăşi e ceva de care nu ai nevoie. Mai nou e programul "prima casă, ultimii nervi". Mă bate şi pe mine mama la cap cu el, dar am o reţinere normală, zic, faţă de angajamentele pe termen lung, credit, căsătorie, astea. Dacă ar fi pe degeaba, aş primi o casă, cu o curte mică pentru un căţelandru, flori, poate şi câteva fire de roşii galbene, aş vinde-o şi aş călători de toţi banii.

  Nici scopuri nu tre să ai, contează elementul surpriză. Eu n-am ştiut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare, acum cu atât mai puţin ştiu. Mă simţeam mereu obligată să mint, dar despre diplomaţie, în alt episod. Am două prietene care vor să mergem în Africa, să îngrijim copii africanezi, hipopotami şi crocodili. Deşi eu funcţionez mai bine la rece, aş prefera în Groenlanda, să salvăm aurora boreală şi urşii polari. Aş pleca şi mâine, dar cică e complicat, ne-am interesat.

Sunt răcită pe rând, de-aia par agitată, adică ieri mă durea în gât, azi mi-a trecut, strănut şi nu pot să respir, mâine o să fiu răguşită şi poimâine o să mă doară capul. Pe rând. Aşa se întâmplă cand descopăr câte ceva, am un soi de nestare agitată, la fel am păţit şi când am dat peste Eddie Izzard, sau peste Jeffrey Batchelor, sau Julius Constantinescu. Azi am descoperit David Garrett: