joi, 20 august 2009

Aventuri la ora şapte

      V-aţi fi aşteptat poate că am glumit când am povestit că săptămâna asta ar fi prudent să stau degeaba.
      Ei bine, atât am evitat să muncesc, încât ieri am reuşit să plec de la serviciu abia la ora şapte, motiv pentru care în viaţa mea au avut loc iarăşi o serie de întâmplări nefericite şi bulversante. Însă nu despre peripeţii la ora şapte seara este vorba, deoarece soarta a fost destul de parşivă încât să mă facă să cred că totul este în regulă, ci abia despre cele de la ora şapte dimineaţa, azi. Totul a pornit de la acţiunea neinspirată de a mă trezi.
      Deşi m-am prins că ceva nu este în regulă în momentul în care m-am spălat pe ochi cu apă fierbinte, am hotărât să fiu vitează şi să mă iau la trântă cu parşiva fatalitate. Într-o primă fază m-am trântit în pat de durere, un lucru de bun simţ atunci când te loveşti la degetul mic în pragul de lemn.
      Am înghiţit în sec şi am pornit mai departe, sărind strategic peste masă, nu că aş fi capabilă, dar uitasem să iau de mâncare. Am schimbat geanta ca să fiu în ton cu outfitul, am mutat toate hangaralele de colo colo şi am ieşit pe uşă. Autobuzul a venit imediat cum am ajuns în staţie, treabă suspectă, am prins un scaun care nu mergea cu spatele şi în momentul în care am intenţionat să stau degeaba, am văzut că buzunarul genţii în care băgasem cheile de la birou era deschis, iar cheile plecaseră din el.
      Din acel moment evenimentele au luat o turnură tragică: a început să-mi vâjâie capul, m-am ridicat, am picat peste o doamnă deoarece şoferul tocmai punea o frână, am lovit pe controlorul care s-a gândit că n-am bilet şi deci că ar fi mai bine să mă apuce de mână, m-am smucit, am îmbrâncit o bătrânică, am strigat ceva într-o limbă necunoscută şi m-am repezit la şofer să mă lase să cobor că eu mi-am pierdut cheile, tre să mă duc să le caut. Nasol că am reflexe, foarte nasol, pentru că sunt toate proaste. Şi e bine că mă duce capul, dar păcat că nu la timp: cum am coborât, mi-am dat seama că nu m-am uitat după ele în autobuz. Dar staţi, că devine şi mai amuzant.
      Poate că totuşi o să am noroc, îmi spun cu o dulce naivitate şi pornesc repejor spre staţia din care plecasem, în stilul meu obişnuit de căprioară rătutită. După câţiva paşi realizez cu bucurie şi în acelaşi timp cu o neplăcută stupoare că mutasem în ultima clipă cheile în alt buzunar al genţii, arză-le-ar focul de genţi cu toate buzunăraşele lor, că de mâine o să îmi pun prostiile într-o sacoşă de nailon. Am zis.
      Împăcată sufleteşte, am ignorat că nu o să mai ajung la timp la birou, fiind convinsă că asta a fost, nu are ce să se mai întâmple. Şi chiar nu s-a mai întâmplat nimic. Până la un moment dat când, preocupată cu diverse probleme metafizice, ca de pildă ce voi mânca eu azi, mi-am zis că magazinul spre care priveam seamănă izbitor cu cel din staţia în care trebuie să cobor. Ei, da, chiar acela era, dar păcat, pentru că autobuzul plecase deja.
      Uimitor este că totuşi am coborât. Câţiva metri mai încolo, dar am alergat, am călcat lumea pe sandale şi i-am zis şoferului să mă lase să cobor că aia era staţia mea.
      Următoarea aventură petrecută în decursul aceleiaşi ore şapte a fost una plăcută, ispre ca să îmi pierd din vigilenţă pesemne. În timp ce treceam pe lângă niscaiva câini cam flămânzi, s-a desprins din haită unul mare şi simpatic şi a mers cu mine până la serviciu că să mă apere şi să îmi ţină de urât. M-a lăsat la uşă şi a plecat, sper să ne mai întâlnim şi mâine. Momentul ăsta de neatenţie m-a costat pierderea ochelarilor. Normal că a durat ceva până să-i caut şi să nu-i găsesc, nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, mă gândeam că poate i-am uitat acasă, dar parcă totuşi... în sfârşit, m-am luat cu mâinile de cap. La timp ca să realizez că îi am la ochi. Îi pusesem când am coborat din autobuz, în ideea că o să văd cheile mai bine, iar tocul îl băgasem în buzunarul fustei.
      Bine, probabil petrecute separat, nu ar fi cine ştie ce, însă cum toate au conspirat la un loc în scopul dezorientării mele, nu pot decât să fiu suspicioasă.
      Între timp lucrurile par a se fi liniştit, ba chiar am câştigat o carte la Daily Cotcodac. Iniţial am crezut că e vorba despre Înţelegerea vieţii de Alfred Adler, o lectură de care părea logic că am nevoie, dar mi-am dat seama apoi că din altă parte trebuie să aleg. E ok, oricum înţeleg suficiente, în special că trebuie să iau măsuri în ceea ce priveşte seria mea de întâmplări imposibile. Drept pentru care am intrat în prima farmacie şi am cumpărat nişte pastile pentru memorie.

11 comentarii:

  1. problema cu geanta este o chestie pur feminina... si generala !!!
    carati cu voi un milion de lucruri , dar cand aveti nevoie de ceva , niciodata nu gasiti ...
    care mai este scopul gentii ?

    sper sa nu te superi pe mine , dar cand am citit postul tau , mi-am adus aminte de nevasta-mea !!!
    :)

    RăspundețiȘtergere
  2. mihai, gentile sunt imposibile, dar sunt atat de utile...
    nu am de ce sa ma supar :)) e bine de stiut ca sunt si altii ca mine.

    RăspundețiȘtergere
  3. ce multe aventuri ai avut, dar stii tu..ca toate se rezolva

    RăspundețiȘtergere
  4. pai practic nu am patit nimic pana la urma, dar intentia conspirativa a universului a contat :P

    RăspundețiȘtergere
  5. M-am linistit, nu sunt singura cu intamplari ciudate. Si eu am cautat ochelarii pe care-i aveam la ochi:), cheile pe care le pusesem in alt buzunar si telefonul pe care-l mutasem:)))
    Am scapat cu bine, ca sa stii(referitor la furaciunea portofelului de tiganci); ca o ironie, acum am mutatie, sunt mai mumoasa in buletin si am rezolvat si cu permisul, azi m-a pozat:).
    Partea interesanta e ca am la noul meu buletin 666:); si daca-l intorci invers tot 666 se vede. So ,beware,lume!

    RăspundețiȘtergere
  6. alina, nu mai e niciun dubiu, forte malefice te urmaresc.

    RăspundețiȘtergere
  7. Tare aventuroasa mai esti si tu, Ioana. Dar chestia cea mai interesanta este ca stii asa de bine sa-ti povestesti aventurile incat cititorul se simte ca si cand ar fi in mijlocul actiunii.

    RăspundețiȘtergere
  8. Si pana nu uit (desi cand am scris comentariul anterior uitasem deja) : Felicitari pentru cartea castigata. La cat de multe castigi, cred ca o sa ai ce citi toata viata fara sa mai cumperi vreuna.

    RăspundețiȘtergere
  9. george, da, incerc sa povestesc in asa fel incat sa se simta fiecare la fel de ratutit ca si mine :))
    cat despre carti, adevarul este ca in ultimul timp mi-am cumparat o singura carte, dar numai de nevoie, pentru ca imi lipsea primul volum si anume din orbitor, in rest am tot primit sau castigat, insa nu asa multe cum par, de exemplu ninei i-am cerut o carte de colorat... sa vad pe unde castig creioanele. daca dai tu o cutie de creioane colorate ca premiu de consolare la concursul tau, poate ma concentrez mai mult :D

    RăspundețiȘtergere
  10. Gata, pot deja sa te declar fericita castigatoare a unei cutii de creioane de colorat !

    RăspundețiȘtergere
  11. parca ma si vedeam cum plimb o sacosa de cartofi prin euromall!

    RăspundețiȘtergere