Aia mică de la telefon

Pfuai, deci eu şi Laura ne "cunoaştem" de un an jumate, aproape virtual. Ar fi printre puţinele spre singura cu care stau de vorbă pe mess. Şi acu o oră şi ceva, după un an jumate, deci jumate, îi dau mail. Deci mail. URGENT. "Laura, trimite-mi număru tău de telefon, URGENT. Dacă ajung în Constanţa, te sun" Că aşa m-am gândit eu, la sfârşitul concediului pe care îl am, mai degrabă avut, să mergem la mare, ACUM, adică peste o juma de oră. După o oră m-am gândit că logic ar fi să îi trimit eu numărul meu, că nu stă fata pe net vinerea seara ca să primească mesaje URGENTE. Apoi mi-am văzut linistită cu oarecare grabă de bagaje şi de cele 10 sandvişuri, că eu dacă n-am mai fost la mare de mult, m-am gandit sa recuperez cu mancarea pentru drum. Si trei mere.

Si la care suna telefonul. "Domnisoara Ioana Mihai?", imi cipireste o voce suava, delicata, dulce, o miere de voce. Zic pfuai, clar, ma sunara astia de la traduceri, veneri seara, si imi dadura pe domnisoara asta suava ca un sapun suav, cu vocea ei pusa special ca sa te calmeze, sa n-ai ce comenta, ca sa-mi esplice ca abia luni imi baga banii in cont. Sau ca ma concediaza. "Da, buna seara" ma revansez si eu cu cea mai voce de care pot dispune, sa vezi ce prost ii fac sa se simta pe astia care vor sa ma duca ei pe mine. "Buna, Ioana, sunt Laura". ERA LAURA! Dupa un an jumate. Stii ce voce frumoasa are!!

Si acuma plec, de-asta am pus diacritice doar la jumate de text. Pa.