Astă noapte. Noapte. Ora 10 şi cam asa ceva. La mine întuneric, doar eu cu nasul în plapumă, cu laptopul în braţe şi cufundată în neatenţia care mă caracterizează la tot ce se întâmplă în jur. Eram preocupată cu episodul 11 din Stargate Atlantis, sezonul 4, apoi mai am pe 5 şi gata, trec la chestii serioase, pentru că, de exemplu, nu am terminat de văzut Pinguinii din Madagascar.
Mno, şi prinsă fiind în diversele evenimente şi probleme cu naniţii, neutronii, salt în hiperspaţiu, teleportare, oamenii care se aliaseră cu wraithii, construiseră un replicant şi toată lumea se bătea cu toată lumea, ridic nasul şi văd pironiţi asupra mea doi ochi ca doi felinari. Aici trec peste momentul de pauză-suspans şi vă clarific din prima că am reperat şi catalogat felinarii ca aparţinând unei mâţe. Doar că drama era alta.
De când mi s-a întâmplat să exist, eu tot am obiceiul să locuiesc în mai multe părţi şi să mă mut de colo-colo şi înapoi, nu pentru că n-aş avea unde să stau, ci tocmai pentru că sunt atât de simpatică încât trebuie să-mi bucur cu prezenţa toate rudele: bunicii 1, bunicii 2, la ţară, acasă, Câmpina, Târgovişte, Piteşti.
Acuma, nu ştiu despre voi, dar când mă trezesc noaptea şi nu mă aflu unde îmi închipuiam eu că ar trebui să fiu, când patul e în altă direcţie şi uşa pe care ar trebui să ies spre toaletă este de fapt geamul de la etajul 2, ei bine, nu pot să spun decât că e nasol. Chiar şi dacă scap neaccidentată, secundele alea până mă dumiresc, orientez în spaţiu şi repoziţionez geografic tot nasoale sunt.
Cam aşa şi-aseară, când, după săptămânile de concediu, trăiam cu impresia că sunt la Târgovişte şi că mă uit la Stargate (de data asta sezonul 3) şi îmi trăiam drama încercând să înţeleg cum a ajuns pisica la etajul doi, cade? moare? s-a teleportat? e un extraterestru? de ce are curcubeul doar 7 culori? oare mi-am luat pastilele de memorie? sau o fi de fapt un pisoi? O serie de întrebări primordiale care m-au ajutat să realizez că nu dom'ne, sunt la Piteşti, la parter, iar mâţa este probabil curioasă că de ce am lăsat geamul deschis. În fine, până să pun mâna pe ea să o adopt şi să îi pun numele Pătrăţel, a şters-o pisiceşte.
În concluzie, dragii mei, daca ştiţi că nu staţi bine în ceea ce priveşte orientarea, aveţi grijă cu mutatul, eu îmi permit să îi spun mamei "mai bunico", treacă-meargă, dar dumneavoastră nu ştiu cum vă pică să îi spuneţi lui Costel "Dorele", sau, mai rău, Maricicăi "dragă Costel".
P.S. dragă Cristian, atunci în seara aia când ţi-am spus "Alina, dă-te de pe mine", nu a fost, se-nţelege, decât o problemă de orientare...
