Ca-n filme

Ştiţi cum e în filme când sună ceasul la 6 şi actorul principal îl opreşte înjurând printre dinţi, adoarme la loc, se trezeşte după o oră şi îşi dă seama că în cinci minute trebuie să fie la serviciu, trage pantalonii pe cap, îşi bea cafeaua în timp ce se spală pe dinţi, e buimac, disperat, are impresia că va uita ceva foarte important acasă, dar deja ar fi trebuit să urce scările firmei de vreo 10 minute, pleacă, se rujează în taxi (dacă are oglindă şi, opţional, dacă e actriţă), taximetristul e profesionist, nu ştie adresa, nu pricepe indicaţiile, se face roşu exact când ajung în intersecţie şi se vede maşina directorului cum are prioritate, se uită cum se duce, ăla din faţă e începător, i se opreşte motorul când se face galben, verde, verde, şoferul accelerează, mai mult, încetineşte că ştie că e radar fix, în faţă se vede maşina nemernică, actorul se ţine cu mâinile de spătarul scaunului, se concentrează, viteza creşte, directorul e depăşit, se vede clădirea, taximetristul se bagă pe interzis, noroc că directorii respectă legea şi trebuie ocolit ditamai rondul, actorul aruncă o hârtie de 100, cheia-n broască, liftu’, uşa, deschide computeru directorului, porneşte filtrul de cafea şi şi şi…
Ei bine, lucrurile astea nu se întâmplă numai în filme, dar numai în filme actorul principal nu uită acasă cheile de la birou şi, în principiu, de la întreaga clădire.
Şi am aruncat o hârtie de 10.