Ce-am păţit cu cerşetorul excentric

      Cum viaţa mea socială este fuarte palpitantă, dar păcat că nu există, cele mai mari aventuri mi se întâmplă în staţia de autobuz. Pe drum nu mi se întâmplă, fincă trebuie să am grijă să nu mă împiedic, având în vedere că nu port ochelarii.
      Şi deci într-o zi stăteam aşa în faţa Teatrului, preocupată să aştept optul şi prefăcându-mă că văd, când, "văd" un cerşetor. Îmi fac o mie de reproşuri că nu ţin aparatul după mine (nu, telefonul e pentru vorbit, poate părea o idee cam preconcepută, dar e inutil să coste mai mult de 30 de lei) şi încerc să-l fotografiez mental, gândindu-mă cum o să povestesc "poza" pe blog şi cum o să scriu despre ce-aş fi scris dacă aveam ce.
      Omul cerşea, ca orice cerşetor de bun simţ, "orbitat" de o mică şi neobosită sindărelă.
      Cerşetori, aşa, văd eu mulţi, mi-e milă de ei, indiferent că cerşesc din lene sau pentru că sunt obligaţi, deoarece nu sunt capabilă să fac diferenţa între speciile astea. Io-s foarte uşor de fraierit, trebuie doar să te uiţi la mine aşa:




şi m-ai distrus.
      Dar acest cerşetor nu părea să aibă vreo altă problemă în afară de originalitatea cu care era îmbrăcat. Io ştiu că atunci când nevoia te obligă, te îmbraci cu orice găseşti şi le iei pe toate pe tine. Cerşetorii au o "creativitate" vestimentară naturală, cu care nu se poate pune niciun exponat alu Bad Pitsi. Însă acest... domn, să-i zic aşa, purta după cum urmează: pantaloni bleumarin din pânză, din aceia care se înnoadă cu şiret, peste care îşi trăsese o pereche de... jambiere din niscai ciorapi de nailon, cred, culoarea gălbenuşului stricat, sub care mai veneau şi sosetele albastre, apoi pantofii în acelaşi ton, numai că fără şireturi, prăfuiţi şi învechiţi (logic). Dar, de, omul era asortat. Şi accesorizat. În sus urma eternul pulover cu anchior, dar fără dungi şi pe verde, cu găuri, pe sub el o... încă ceva şi poate încă iară ceva şi mai pe sub, iar peste pulover... o bluză de pijama transparentă cu dungi verticale, albastre, purtată în stilul ăsta. Ba nu, scuze, aşa.
      Mai avea dumnealui un fes, o geantă de voiaj albastră, cum altfel, burduşită toată şi pe care o ţinea în spate ca pe ghiozdan, un "toiag", o cutie de carton în care strângea banii şi pe mica sindărelă, o aia negricioasă îmbrăcată în galben, roz şi roşu, cu şepcuţă albă şi beteală în jurul cozorocului. Deci erau un curcubeu întreg împreună şi numai amărâţi şi trişti nu păreau.

      Acuma o să ziceţi că sunt nesimţită, că omului îi e greu şi se îmbracă şi el cu ce poate. Ei bine, nu, eu n-am zis, eram mega entuziasmată că am şi io un subiect de blog şi, mergând aşa grăbită spre casă (în autobuz), îmi făceam planul să mă iau la întrecere cu Cocalarii şi cu Pitzipoanca şi să trag în poză tot cerşetoru' "inventiv" care-mi iese în cale. Cu excepţia celor care au înţeles greşit Filantropica şi îşi expun problemele fizice sau copiii.
      Şi ajung croită să cer ocheiu' de idee misto la persoana care are astfel de okeiuri şi taman bine că o găsesc onlain şi taman bine că-mi zice "poţi face, e mişto ideea, dar nu cred că e ok să moralizezi pe temă. adică poţi prezenta pozele, dar să critici ceva... poţi face asta, la modul blog foto, doar cu aşa ceva".
      Io zic, bine, mă, nici nu mi-a dat prin cap să fac mişto de ei, dar unii se îmbracă prea fantezist, ce doamne iartă'mă ai nevoie de "jambiere", şi în aprilie. Apoi mai sunt şi cei care te privesc sfidător şi cărora li se vede pe faţă că n-au nevoie să stea acolo. Ăştia merită arătaţi şi atât. Oricum, în niciun caz pe cineva aşa.
      Dar până să mă dumiresc bine, personul îmi dă asta:



      Ce naiba să mai zic, m-am dus acasă la mama.