M.D.

Am venit sa lucrez la firma ei pe 1 august, cu promisiunea ca din septembrie am carte de munca.

Am avut carte de munca din noiembrie, pe 4 ore, eu stau 10.

Nu m-am ridicat niciodata sa plec la ora 5 fix. Nu am cerut niciodata bani in plus.

Cand am lucrat in weekend si nu mi-a dat bani nu am cerut.

Cand am avut o problema si am avut nevoie de cateva zile mi-a spus cat de rau ii pare, ca ma ajuta, imi da în avans din salariu, sa merg sa rezolv. Nu mi-a dat nici bani inainte de data de salariu, dar nici timp sa imi rezolv ce aveam nevoie... ce sa faca ea daca e de lucru! Nu poti decat sa te bucuri cand este de lucru.

Sa nu plec din oras, cum imi pusesem problema, ca ea e insarcinata si nu poate sa vina din Constanta sa gaseasca pe altcineva acum, are incredere in mine, sa raman. Am ramas.

Dupa un an mi-a dat si o saptamana de concediu. Intreaga! In care m-a sunat sa lucrez ceva. Cand i-am cerut bani pe o saptamana inainte de concediu a fost foarte mirata, a fost de la sine înţeles că mi-a făcut o favoare sa mi-i dea.

Lunea trecuta mi-a murit cineva apropiat. Miercuri m-am dus de la 7 la serviciu sa termin treaba, sa pot pleca la 1, sa ajut si eu cu ceva inainte de inmormantare, cum pare a fi normal.

Vineri m-am intors la serviciu înainte de ora 8 dimineata. Sambata si duminica am lucrat sa termin ce trebuia terminat pana luni.

Luni mi-a explicat ca a omis sa-mi dea salariul vineri. Ce pot sa spun, observasem.

Luni la 5 mi-a trimis in sfarsit salariul, mai putin cu 50 de lei.

"De ce?", "A trebuit sa muncesc eu mai mult, mi s-au decalat niste comenzi din cauza ta. Stiu ca ai lucrat si in weekend, dar am avut intarzieri", "Dar am avut un necaz, nu mi-am luat liber sa ma distrez!", "Da, dar de ce ai plecat de miercuri? Nu puteai sa te duci joi la inmormantare?".

Aici i-am spus la revedere si i-am inchis.

De dimineata a venit cineva din partea ei sa ii predau cheile de la birou. Sa merg sa lucrez unde mi se permite sa inchid telefonul sefului.

Vineri 3

„Am fost poate singurul poet prezent acolo”, mărturiseşte pe blogul personal un jurnalist, din câte am înţeles, din presa locală; pe de o parte îi dau dreptate, dacă nici noi pe noi nu ne scoatem în faţă, nu ne periem umerii... mă gândesc că iţi trebuie totuşi şi puţină subtilitate. Până la urmă fiecare e singurul prezent pe stradă cu gândurile originale pe care le are în căpăţână.

Mut pe site în panoul de control să mai corectez ceva, iau articol la întâmplare, găsesc iarăşi ghilimele în engleză-frază-punct-ghilimele în română-virgulă, nu rezist, schimb pe documentul pe care îl am de tradus, “Actuator mounting pads”, o să am o zi foarte proastă. 

Vecinul de deasupra ascultă pentru a zecea oară the lion sleeps tonight şi un cântec remixat cu o pupăză. Bănuiesc că şi copilului care face încontinuu de vreo oră HUUUUAAAA, UHĂĂĂĂUUUUUU, AAAAAAAAAAAAHÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎAAAA i se pare la fel de stupid şi ar vrea să se facă mare odată şi să fugă în lume.

Schimb la teste rutiere, pagină rămasă deschisă de ieri. Nu reuşesc să blochez întâmplările cu care am început ziua: „Domnişoară uite nu aveţi o ştampilă aici, nu pot să vă primesc la examen" (Mă uit în pahar, e pe jumătate gol) „Da de ce domnule, da de ce? Prima dată cum m-aţi primit?”, „N-ai tu treabă, instructorul ştia că trebuie ştampilă aici”. „Bună ziua, vă mai amintiţi de mine?”, ultima oară când m-am văzut cu instructorul era tot cald şi soare, anul trecut. „Păi abia acum au observat că nu e ştampilă?”, tac. 21 de puncte, bine că nu am probleme cu inima. „Care este rolul catalizatorului?”, cilindri, carburant, poluare, filtrare, evacuare, îmi vine să plâng, din oceanul pacific a ieşit un peşte mic. „Examenul s-a încheiat, aţi fost declarat respins”.

Bobiţă latră încontinuu la tufişul din faţa geamului. Nu îl doare pe el că aici lucrez eu. În curând trebuie să apară şi Maria cu tatăl ei, de la grădi. Maria o să se aşeze pe jos şi o să mai ceară încă ţinţi minute. O să urmeze o ceartă de 10 minute, tot în faţa geamului, tata lu’ Maria nu reuşeşte să o convingă niciodată pe domnişoara lui să renunţe la cele cinci minute. Căldură mare, cap greu, nod în gât. E abia 11.

Chiriasi vs. Proprietari

1. În octombie anul trecut am fost inundata, a plouat pana si in laptop, lasand la o parte ca nu am mai avut nici macar o bluza uscata cu care sa merg la serviciu. Vecinul de sus mi-a dat doua milioane pentru "reparatia" televizoului si a laptopului. Proprietarul nici nu a conceput ca acei bani nu vor fi ai lui. Planul era sa ii dau chiria in avans ca sa poata zugravi grarsoniera, care era complet distrusa. In momentul in care a insistat ca trebuie neaparat sa ii dau si acele doua milioane, altfel sa plec, mi-am facut bagajele (care nu erau putine) si in doua ore am fost plecata.

2. M-am mutat in acelasi cartier, mi se spusese ca doamna proprietara va pleca in Franta in scurt timp. Dupa doua luni inca stateam in gazda, intr-o debandada greu de descris, pe un pat de campanie imprumutat, apartamentul fiind oarecum in "renovare". M-am mutat cu gandul sa il aranjez eu, numai sa fiu lasata in pace, doar ca doamna insista sa il renoveze dumneaei personal, in ritmul propriu, deloc grabit. Dupa doi ani in care statusem relativ linistita, era inceputul perfect al unui viitor an infect. La inceputut lui ianuarie, deoarece nu apareau semne ca se va schimba situatia, mi-am facut iarasi bagajele si m-am mutat cu Dan.

3. Putin mai la vale, un fel de garsoniera dubla, mititica. Incalzirea se facea cu gaze, la soba. Da, am fost tembel de incantata. Proprietarii ne-au aratat cum se aprinde frumos boilerul, ca a mai locuit sora unuia din ei acolo, ca e totul in ordine, la revedere, pa. In seara mutarii am reusit sa inundam toata garsoniera, instalatiile de la baie erau infundate. Pana a venit cineva sa rezolve problema, am carat apa cu farasul in vasul de toaleta. La cateva zile mi s-a facut rau de la boilerul din baie, am zis ca eram eu obosita, i s-a facut apoi rau si lui Dan si unuia din fratii lui care a venit sa ne ajute cu instalatia. Instalatia avea un racord cam de pe la constructia blocului, deja inundasem vecina de jos. Proprietarul era ocupat in fiecare zi si la un moment dat s-a enervat ca de ce il tot deranjam cu toate prostiile astea! Avand in vedere ca nu mai eram in stare sa ma mai mut, am zis hai sa reparam. A trebuit sa scoatem cada, a fost un balamuc, macar am inlocuit. s-a scazut oarecum din chirie. Boilerul emana monoxid de carbon, proprietarii insistau ca ni se pare, nu au vrut sa vina sa vada, asa ca dupa un timp nu am mai putut si am hotarat sa ne mutam. Desi era la jumatatea lunii de chirie, proprietarii s-au enervat groaznic, ca suntem niste nesimtiti, ce am fi facut noi daca ei ne anuntau cu doua zile inainte ca trebuie sa eliberam. Le-am explicat ca mai erau doua saptamani platite, dar nu ne-am inteles cu ei. S-a dovedit ca un sertar era rupt, 500 de mii. Ca un geam nu se inchidea bine! 500 de mii. Sa le platim reparatiile la baie, ca le-am stricat cada! I-am dat dracu, le-am dat banii si le-am spus sa se ocupe mai bine de problemele cu boilerul, ca e grav. De la cei 22 de ani ai ei, "proprietara" m-a privit cu dezgust si mi-a zis "Fetito esti o nesimtita". Pentru ca nu mai vroiam sa locuim in casa lor. 

A doua zi ne-au sunat, mai avem sa le dam 20 de lei, altfel ei vin la mine la serviciu ca ei stiu unde lucrez eu. La doua saptamani a murit o fata acolo. S-a dovedit ca boilerul nu avea autorizatie de functionare si ca emana de trei ori cantitatea maxima admisa de monoxid de carbon. Si ca era electric. Proprietarul ne aratase ca trebuie sa il aprindem cu bricheta. 

4. Ne-am mutat si mai la vale la doi batrani. Un apartament vechi, asa ca pentru o chirie "mica", dupa cum ziceau ei, mobila vechie de prin anii 70. Lasa tata ca venim in vara si schimbam geamuri, zugravim. Bine, bravo, ne mutam. Nu mai conta nimic, eram multumita ca am scapat din ultima aventura. In prima saptamana ne-am trezit ca vine mosul sa doarma de vreo trei ori, ca e apartamentul lui. Pe bune?! Nene, locuiam cu parintii mai bine... In fine, ne-a facut o favoare si nu a mai venit. Inca din primele zile a trebuit sa reparam patul, calarit de cine stie cate generatii de chiriasi nabadaiosi. La un timp a trebuit sa schimbam vasul de toaleta, intelegerea a fost ca se scade din chirie, altfel nu e treaba noastra, desi nu era normal sa stam asa. La vremea chiriei am aflat cu stupefactie ca "au si ei nevoie de bani"! Si ca ne scade doar jumate din pretul vasului. In fine. Nu a contat chiar foarte mult ca nu era niciun geam care sa se inchida, era vara, desi ne gandeam cu groaza ca pe martie paltisem cat o chirie la intretinere si fusese un frig groaznic. La inceputul lui octombrie am hotarat ca nu ar fi rau sa ne mutam, avand in vedere ca nu se intrezarea nicio reparatie din cele promise. Dupa ce le-am spus ca plecam, ne-am trezit cu unul din ei pe neasteptate, noi in chiloti si linistiti, ca a vrut sa vada daca nu cuma plecam si le lasam intretinerea neplatita. Hai madam sa calculam. Tineti minte cele 5 milioane date ca garantie, da? Da. Bun. Dupa calcule amanuntite din partea dumneaei a rezultat ca mai are sa ne dea vreo 5-6 sute de mii. S-a uitat speriata si socata la mine "Si trebuie sa va mai dau ieu bani acuuumaa?" "Nu doamna, hai lasati, ca e greu, balarii, multumim, la revedere". In ziua in care ne-am mutat a venit cu trei ore mai devreme decat ii indicasem. A stat s-a uitat, e bine. Pa, si mult succes.

5. Am cautat asadar apartament cu centrala. Gasim. Sunam. ]Cat?' "150 de euro cu centrala cu masina de spalat domnisoara veniti sa vedeti." 'Se poate negocia?' "Da, pai lasam la 6 milioane, veniti?" 'Venim.' Ne-am dus. "A pai stati. Ca apartamentul cu centrala e 170 de euro, nici nu s-a pus problema. Da mai avem un apartament in care e masina de spalat. Ala e fara centrala, 150 de euro." Ne-am scarpinat in cap si am trecut peste diferenta de 20 de euro. 'Dar aduceti si masina de spalat?' "Da." 'Bine, Atunci hai' "Il luati?" 'Pai da.' "Garantie" 'Pai va aducem.' "Pai acum ca noi il dam, uitati, ne-a sunat deja." 'Bine.' I-am dat. Imi placea, eram chiar entuziastama. 'Sambata e liber apartamentul, da?' "Da." Sambata nu se mutasera inca din el, locuiau acolo cele trei fete ale lor. Si-au carat toate cariocile si mancarea din frigider pe rand. Sa nu intelegeti ca nu vorbisem ca gasim liber apartamentul. Vorbisem la partea "Sambata e liber apartamentul, da? Da." Masina nu era adusa. "Pai sa ne ajute sotul, ca noi nu putem sa o caram siguri." Hai sotu, hai, am adus-o, "e o marca foarte buna, noi nici nu an spalat la ea. E noua." 'Bine.' Au lasat in urma lor cea mai crunta mizerie de pe pamant. In prima seara s-a rupt patul, cand ne-am uitat sub el, era sprijnit in toate colturile ca vai de capul lui. A doua zi masina a invartit ce a invartit cu hopuri apoi s-a blocat. Am ridicat un scaun, i-au picat picioarele, am dat un covor la o parte, gresia lipita cu scoci. Nu mi-a mai venit nici sa plang. 'Doamna, masina dumneata nu merge.' "Aoleu, da ce i-ati facut?"! 'Cum ce i-am facut eu doamna, nu sunt decat de o zi in casa asta.' Ca ea nu a spalat la ea, fostii chiriasi. 'Nu e treaba mea ce au facut fostii chiriasi, noi nu suportam reparatiile.' A ramas socata. 'Bine, dar data viitoare dumneavoastra o platiti" zice ea. A fost randul meu sa raman socata. Intre timp a venit cineva sa o vada. 4 milioane. "Nici nu se pune problema, venim noi si o reparam, stati asa." Au trecut doua saptamani si inca stam asa. Sa ne mai repare inca o data patul ne e rusine sa il chemam pe unchiul lui dan, acum am pus salteaua pe jos. Macar centrala merge.

Astazi ne-au sunat fostii proprietari, batranii, ca ei au mobila deteriorata (da, mobila aceea din anii 70), ca trebuie sa le mai dam 2 milioane. Ca vasul de toaleta nu se pune, ce si-au facut ei nevoile in cel vechi? De ce sa faca ei investitii, ce, au locuit ei acolo? Trebuia sa facem noi, chiriasii. Fara urma de gluma.

Noi suntem genul de oameni mai fraieri, am trait cu impresia ca oamenii trebuie sa dea dovada de incredere intre ei. Stiu, nu comentati fraza asta. Mie cel putin nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap ca poti sa dai spre folosinta cuiva un lucru stricat si sa ii spui ca merge. Nu mi-a dat seama ca e o regula sa lasi, ca proprietar, o mobila deteriorata unui chirias si sa ii ceri despagubiri ca nu a reparat-o. sau sa sustii ca el a stricat-o. Noi astia care stam prin chirii suntem intr-adevar vinovati. Dar vorba actualului proprietar: "Ultimu care a stat la noi m-a intrebat ca de ce nu i-am lasat curat in casa. Ha, Ha, prostu dracului, daca era asa destept si vroia curatenie, trebuia sa fie in stare sa isi ia apartamentul lui."

Teatru absurd

Sau mic ghid de locuit cu chirie

- Deci la apă aveţi 75 de metri cubi.

- (Dom’le eşti cretin, îmi vine să-i zic) Dom’ne 80 de metri cubi se consumă într-un an aproape, nu într-o lună jumate, nu vezi că citeşti greşit?

- Când v-aţi mutat luna trecută aveaţi 408, acum 483.

- Pai 408 ai spus tu şi te-am crezut, am avut impresia că ştii să citeşti, dar era 40,8, acum e 48,3.

- Nu e, nu vezi cum se învârte acul ăsta (?!!?). Aveţi 75, asta înseamnă cam 8 milioane şi ceva doar la întreţinere. Mi-aţi dat garanţie patru cinci sute, iar din chirie mai rămân şapte sute de mii, deci cinci două sute sunt în total şi mai aveţi...

Calculase el. Cristi are 28 de ani, e cu două săptămâni mai mic decât Dan, dar asta nu e o scuză. Nevastă-sa are 22. Până ieri au fost proprietarii apartamentului în care am locuit în ultima lună jumătate.

- Ioana, zice ea. Ştii ce mă deranjează pe mine, că ne-aţi anunţat că plecaţi doar cu o zi înainte.

- Dar nu-i adevărat, v-am anunţat cu două săptămâni înainte, Noi avem chiria plătită până pe 10 martie. Doar că plecăm de azi… în vacanţă. Dar vă dăm şi cheile, oricum.

- Fato da’ tu nu înţelegi că aşa ceva nu se face? Dacă noi veneam şi vă anunţam cu o zi înainte?

- Domnişoară, (ieo) nu sunt fato cu tine. Când ne-am cunoscut, eu v-am vorbit cu dumneavoastră, voi aţi dat-o pe persoana a doua.

- În primul rând că eu sunt măritată, da? Şi am şi un copil, aşa că pot să îţi vorbesc cum vreau în casă la mine!

- Apoi dacă ne-aţi fi anunţat cu o zi înainte, restul de bani ar fi rămas la voi. Anunţându-vă noi cu o zi înainte, restul de bani rămân tot la voi, aşa că nu văd problema. Financiar nu-i nici una, presupun că sunt probleme de ordin sentimental, în cazul ăsta…

- Hai, hai să lăsam discuţiile astea, se răsteşte el, hai să calculăm câţi bani mai aveţi să ne daţi. Ia spune ce-i cu geamul ăsta, de ce se închide aşa greu?

- Cristi, eu văd că se închide ca orice geam, dar nu cred că ai tu destulă forţă…

- Nu că nu era aşa când v-aţi mutat.

- Te cred pe cuvânt, eu nu am verificat geamul când ne-am mutat, calculează tu cât costă.

- Da’ ia vino-ncoa, sertarul ăsta ce-i cu el, nu era aşa.

- Da, Cristi, calculează cât costă sertarul.

- Perdeaua de la duş văd că nu mai e.

- Da, când mi s-a făcut rău din cauza instantului de gaze, am căzut peste ea şi am rupt-o. Calculeaz-o şi pe-aia.

- Da la tine totul se calculează, zice ea. Eu nu te cred că ţi s-a făcut rău din cauza instantului, a locuit aici şi sora mea şi nu a avut nimic. Ai tu alte probleme

- (Dacă era cam nespălată, normal că nu, mă gândesc) Nici noi nu vă credem că nu ştiaţi ce probleme sunt cu gazele, aşa că suntem chit.

- Mi s-a făcut rău şi mie de câteva ori, şi fratelui meu când a venit să vă repare canalizarea, intervine Dan. Dacă Ioana e mai sensibilă, la noi nu cred că se justifică.

- Aşa şi cu canalizarea, intervine şi Cristi. Văd că nu aţi lipit la loc gresia. Să vă luaţi racordul înapoi şi banii pentru reparaţii nu se mai scad din chirie.

- Nu voi aţi zis să reparăm dacă avem cum? Când v-am chemat, a durat o săptămână doar până aţi revenit cu un telefon ca să vă reamintiţi care era problema. Sau aţi fi preferat să plătiţi pagubele pentru inundaţie vecinei de jos?

- Dacă nu e lucrarea (!!) terminată, nu ne interesează. Şi-aşa noi cu ce v-am deranjat în tot timpul ăsta?

- Păi tocmai că nu ne-aţi deranjat, deşi v-am spus că sunt probleme cu gazele. În loc să veniţi să rezolvaţi problemele, ne-aţi sunat doar să vă dăm banii pentru chirie.

Între timp Dan, Toni şi Lăcrămioara cară bagajele.

- Deci apă aţi consumat 75 de metri cubi, reia cretinul. Da' o să ne ducem să vorbim cu administratorul totuşi.

- Îmi e şi ruşine să îl deranjez, se pisiceşte handicapat nevastă-sa. Şi fii-ta e singură acasă, eu nu mai suport să mai stau aici să mă cert cu ăştia. Înainte să vă mutaţi eu am venit aici şi am făcut curăţenie o zi întreagă, aşa v-am lăsat eu aragazul ăsta?

- Mult mai rău, iar tigaia şi oalele din el erau mucegăite. Dar dacă aşa ştii tu să faci curăţenie o zi întreagă, e nasol.

- Jfytftyfubjb

Pauză, se lasă cortina. Plec cu bagajele, rămâne Dan să calculeze ce mai avem de plată şi mă sună între timp: A venit administratorul. Le-a explicat ăstora că nu ştiu ei să citească apa şi că sunt de fapt 8 metri cubi, nu 80, cantitate care ar fi însemnat să inunde tot blocul. Şi că într-adevăr instalaţia de gaze e proastă, cine le-a făcut-o şi-a bătut joc de ei. Să vezi cum s-a schimbat asta la faţă când a văzut că nu are cum să ne pună 80 de litri de apă. A zis Cristi că mai avem să le dăm 1 milion 100.

Mă întorc. Până coboară Dan şi urc eu s-au făcut 150. Parcă nu mă mai văd plecată.

- Aţi avut mare noroc cu apa, comentează ea imbecil şi vizibil ofuscată că nu are de unde să scoată bani. Cristi, calculează dragă câţi bani are să ne dea.

- Păi 1 milion o sută pentru facturi, zice el prudent, şi 400 de mii pentru sertar.

- Dragă, da' ce noi suntem bătaia lor de joc, eu n-am chef să ies în pierdere aici.

- Şi geamul 500 de mii, reia Cristi, doar dacă credeţi voi că se face mai ieftin, veniţi cu cineva să reparaţi.

- Pune acolo cât vrei, noi aici nu mai venim.

- Auzi dragă, pune acolo 500 de mii.

- Deci 500, şi o perdea ca aia de la baie costă cel puţin 500 de mii, se uită el chiorâş la mine.

- Aşa…

- Şi 500 de mii reparaţia la canalizare. Şi mai e ceva? priveşte îndoit spre nevastă-sa.

- Să zicem că nu. Trage linie şi calculează.

- Mai aveţi să ne daţi 3 milioane.

Dan către Ioana, după câteva ore:

- Am dat pentru gaze 4 milioane două sute, Proştii ăştia au calculat de trei ori şi au greşit de fiecare dată. Să vezi cum sună după noi când o să le vină factura de 6 milioane şi ceva.

Zi end

Aroganţe

Pe 2010, eu, Ioana, mi-am propus să fac un lucru pentru blogul ăsta şi anume să scriu. Asta în ciuda faptului că de când nu am mai avut decât o postare la două săptămâni, am urcat vertiginos în Zelist. Dar succesul mă incomodează.

Ei bine, de-acum o să fac şi eu ca voi, o să scriu despre propria persoană, ce nu-mi place mie şi ce nu-mi convine, cine mă enervează şi la ce adresă locuieşte şi din ăstea asemenea, păreri. Adică treburi arogante. Numai că spre deosebire de voi eu recunosc că astea-s aroganţe, pentru că nu-i nimic interesant în informaţii despre lungimea cozii pisicii, indiferent a cui o pisică o fi. Adică o să încerc să fiu şi mai rău. Sper să-mi iasă.

Şi pentru că este şi Sfântul Ion şi toate se leagă, o să vedeţi, o să povestesc cum mi-am început eu cariera de persoană încrezută şi arogantă.

În primul an de facultate m-am dus la cămin ca tot omul, cu încredere în fiinţele oameni şi cu dorinţă de socializare. Şi ce dacă eram o roackăriţă cu tricouri negre care asculta Cradle of Filth şi Cannibal Corpse în timp ce colegele maneliste şi pe jumătate de etnie rromă încercau să-mi explice că nu se dă cu mătura în cameră încă din prima săptămână? Şi ce, credeţi că chiar nu se pot înţelege oamenii? Da, păi nu. Ăstea m-au dat afară după două săptămâni, au zis că mi-ar fi mai bine într-o cameră în care nu se fumează. Au fost de treabă şi mi-au propus să-mi las la ele frigiderul, dar noile colege care nu s-au lăsat intimidate de puţină curăţenie, au zis nu, să îl iau cu mine. Altfel eu îl lăsam, că sunt cam fraieră de fel. Pe bune, nu glumesc.

În afară că sunt fraieră (poate credeţi că glumesc, dar nu), sunt şi credulă. În noua cameră am crezut că totul a fost o întâmplare nefericită şi m-am relaxat. Aici a fost prima greşeală. Apoi, după o scurtă perioadă de dezamăgire, am început să fiu din nou eu. Aici a fost de fapt greşeala care a contat. Pentru că eram 4 colege dar cinci paturi, ălelalte au repartizat un pat sub al meu, iar când s-a pus problema ce facem cu salteaua, eu am zis că pot să o pună la mine pe pat, nu mă deranjează să am două. Adică mă încurca, eu sunt scundă şi până mă căţăram în el era o aventură, dar mă puteam sacrifica.

Totul a fost ok (aşa îmi închipuiam eu (pentru că se pare că cititul la toaletă, duşul zilnic şi jocul de canastă sunt considerate excentricităţi printre studentele la Litere) se închide şi prima paranteză), până când un hăla absolut întâmplător care nu avea de lucru a venit la noi în cameră şi a întrebat: „Dar dintre toate 4 de ce tocmai tu dormi pe două saltele?” Şi a răspuns Ioana, cu naivitate în glas şi uimire sinceră în priviri: „Pentru că eu sunt Ioana!!” Doh. Ei, da.

Drept pentru care cred că îmi puteţi ura deja la mulţi ani, treacă de la mine.

Instigare la "inexprimare"

Cum ar fi să nu ne mai dăm cu părerea? O viaţă, glumesc, măcar o zi în care să nu avem nemulţumiri, aşteptări, opinii, o zi în care fiecare să îşi vadă de treaba sa, iar treaba să fie alta decât a privi peste gard, în curtea vecinului.

O zi în care să nu te enerveze că Zoso vorbeşte despre un iaurt care ţie nu îţi place, că Pitici are un limbaj vulgar, că Trilema... există şi este, că DeMaio e roackăr şi pletos, ori că 10 mii de alţi bloggeri sunt agramaţi sau inculţi.

O zi în care să poţi să nu ai o părere cu privire la cum arată, ori cât de urât sau nepotrivit se îmbracă oamenii, cât drept la credinţă au sau nu au, cât de corect sau incorect se exprimă, o zi în care să nu-ţi dai cu părerea vizavi de orientările sexuale, capacităţile intelectuale, gradul de importanţă, culoarea ochilor, dreptul de a exista al ţiganilor, al extratereştrilor sau al pelicanilor.

O zi în care să nu te vaiţi că ploaia e udă, că banii puţini nu-ţi ajung pentru ţigări, că munca e prea multă, şefii nu te respectă, prietena te înşeală, că viaţa e greu, visele nerealiste irealizabile şi oamenii răi.

O zi în care să nu te mai defineşti prin existenţa altora, în care lipsa unui punct de vedere să nu îţi anuleze personalitatea, o zi în care să nu te mai lamentezi, să nu mai ai pretenţii şi în care să nu mai caşti gura la cum spun alţii că este sau nu bine, pentru a putea fi capabil să trăieşti.

În loc de o zi în care să purtăm pălării, să stingem luminile, ori să nu fumăm, să avem o zi în care să nu ne dăm cu părerea niciunul. Ce părere aveţi?

Dirijor, mai adă o halbă

      Când mai apuc să citesc pe la Arhi&comp despre cât de cretini sunt românii, am tendinţa să strâmb din nas; nu înţeleg de ce este nevoie să ne uităm musai în grădina altuia şi să ne plângem de nesimţirea lui în loc să ne vedem de treabă, oricum nu am reuşi să îl educăm.

      Băi, dar am greşit grav. Dacă nu eşti la rândul tău un mare nesimţit, nu ai cum să ignori. Românul este animalul lipsit de cel mai elementar bun simţ şi acest lucru ar trebui să-i stea scris în frunte. Îmi trecuse revolta, dar mi-am revenit când am citit la Raluca despre publicul select de la Filarmonică.

      Filarmonica din Piteşti are concerte superbe, atât sub bagheta dirijorului Tiberiu Oprea, cât şi sub cea a lui Alexandru Ganea. Cel puţin aseară, când s-a interpretat Beethoven, Concertul pentru vioară în Re major şi Simfonia nr. 1, vorba Ralucăi, am simţit că vreau să zbor.

N-am zburat, pentru că românul NU este nici pe departe o companie selectă, nici măcar plăcută şi cu atât mai puţin un om cu vreo infimă umbră de respect pentru cel de lângă el.

      Poate am fost eu mai obosită decât de obicei şi mi-a fost imposibil să mai ignor publicul, insă fără mari eforturi observi oricând că spectatorii au spectacolul lor separat. Din partea mea omul poate să fie oricât de nesimţit vrea, fac tot posibilul să îl evit şi să-l las în legea lui. Dar când te aduni de bunăvoie la un eveniment la care treaba ta principală este să nu te manifeşti, faci, băi frate, tot posibilul să te abţii, măcar de jenă atunci când vezi că restul stau liniştiţi. Asta e o utopie. Dacă tuşeşte unul, imediat îi dau replica douăzeci, că o fi liber la tuşit, ori din spirit de solidaritate; dacă bate unul tactul cu pantoful, jumate din sală îi ţine isonul, fiecare după capul lui. Acestea nu mai sunt demult întâmplări întâmplătoare, au devenit obisnuinţe şi, din contră, anormalilor li s-ar părea anormal să fie linişte deplină în timpul unui spectacol, să nu se foiască, sughită, bâţâie, ori să-şi dreagă vocea.

      Aseară, în spatele meu două cucoane îsi făceau aer cu programul; ar fi fost ok dacă nu aveau câte o tonă de zdrăngănele la mână. M-am uitat urât, nu le-am impresionat. Un "domn" a venit cu o plasă. De nailon! La Filarmonică. Şi o fâşâia, normal, că nu avea stare, cretinul. Lângă el era un scaun liber, dar al dracu dacă a lăsat-o din mână sau dacă l-au deranjat zgomotele. Iarăşi în spate, mai la stânga, alt nene era permanent entuziasmat, musai să îi spună amicului cât de fenomenală e orchestra, solistul, dirijorul, Beethoven şi trei vrăbii pe o sârmă. În rest se agitau programe, copiii mâncau bomboane şi pe ici pe colo se discuta cu voce joasă, ca să nu deranjeze.

      Pe rândul din faţă, două scaune mai încolo, un animal de cucoană care m-a scos din răbdări mai rău decât oricine altcineva vreodată. A început cu o tuse uşoară cu care a considerat de cuviinţă să ne bucure la fiecare 2-3 minute, din ce în ce mai zgomotos. Nu că să te abţii, nu că să ieşi afară, ce dracu spun eu aici, chiar cred că o deranja orchestra. N-a fost capăt de lume, mai erau vreo doi ca ea. Între timp se scarpină în cap. Încerci să nu dai atenţie la astfel de lucruri când te lauzi ca mine că îţi vezi de treabă. Când a început să se scarpine în ureche, am zis că mi se pare. Prima dată. Că eu nu văd bine. După câteva reprize m-am convins că nu visez. Treacă-meargă scărpinatul în păr, alternat cu cel în ureche şi asezonat cu tusea expectorantă. Dar când o vezi cum începe să se scobească în nas, îţi vine să-i dai în cap. Nu-i dai, cum dracu să-i dai şi tocmai de-aia ea se scobeşte în continuare. În nas. Şi în ureche şi iarăşi mai tuseşte. Alea din spate zdrăngăneau brăţările ca să-şi facă aeriseală, ăla în stânga fâşâia sacoşa, vaca din faţă începuse să se caute în geantă. Discret pe naiba, trea' să se audă că ea are fermoare. Am menţionat că stăteam pe al doilea rând? Adică ea era în primul rând, la câţiva metri de orchestră?

      N-a mai făcut nimic în afară de astea pe care le făcea tot timpul, decât într-un singur moment a început să dea din cap oligofrenic, în stânga şi-n dreapta, dar apoi a fost nevoie să-şi dreagă vocea şi a pierdut ritmul, pesemne. Vrăjit de muzică? Înmărmurit de plăcere? Pentru românul nesimţit astea-s tâmpenii.
      Nu mai ştiu cât a durat prima parte. Deşi oamenii ăia cântau divin la viorile lor şi la toate câte mai erau, nu nu-mi doream decât să se termine să mă car de-acolo. Nu m-am cărat, ocazie cu care am văzut că în pauză nu a mai avut nevoie să tuşească. Şi femeia nu era o handicapată, doamne fereşte. Era ceea ce numim noi, fraierii, un om normal, o femeie matură căreia i-ai datora respect. Şi ca ea sunt mai mult de jumate din oamenii lângă care ar trebui să te bucuri de un concert simfonic. Retardaţi.

      Îmi pare rău Raluca, nu le place Filarmonica, nici ăstora de-aici de la noi, nici altora, le place să plece de-acasă. La piaţă, la mici cu bere sau la Filarmonică, tot aia. Au avut nevoie de doi ani să înveţe să-şi închidă mobilele. Un sfert din sala aceea, da, este compania cea mai selectă. Ce e mai plăcut decât să suferi într-o companie selectă.

Nimic

Poate decât că ieri când mă întorceam din marele concediu, vedem noi, maxi-taxenii târgovişteni-piteşteni, un nene care făcea disperat şi insistent cu mâna. Asta era imediat după Topoloveni. Deşi nea' şoferu ăsta nu prea opreşte mai nicăieri în afară de Găeşti şi cam atât, pesemne i s-a făcut milă, pesemne şi ca să nu rişte să îl calce, treaba e că a frânat la câţiva metri înaintea lui. Nea' ăstălalt vine fuga. Are întipărită pe faţă o agitaţie, aproape o frământare metafizică. Bagă mâna în buzunarul vestei. Deschide uşa din dreapta şoferului, scoate 10 lei şi glăsuieşte: "Aveţi să îmi schimbaţi şi mie pe jumate?"

N-am avut, dar nu-i nimic, trebuia să treacă şi Bucureştiul.

O problemă şi-altă problemă, toate de ilogică

      Mă sună de la banca Rjhghtghnnjk:

"Bună ziua, mă numesc cum mă cheamă..."

"A, da, ştiu, nu am putut să vă mai răspund ieri, nu vreau asigurare..."

"Nu, nu, noi suntem alţii. (!!!) Noi facem un interviu. Aţi fost ieri la sucursala nuştiucare Târgovişte şi aţi alimentat contul şi am fi vrut..."

"Zi zău, nu, eu nu...", mă mir sincer, ştiindu-mă în Piteşti.

"A, nuuu? Cum?", se minunează şi duduca pe un ton foarte suspicios.

Îmi revin amintirile în cap şi încerc să nu o mai lungesc: "Da, da, ştiu cine, mi s-au pus nişte bani pe card, ştiu despre ce e vorba."

"Dar cum adică, nu aţi fost dumneavoastră?"

"Altcineva..."

"S-a recomandat cu numele dumneavoastră..."

"Nu, sunt în alt oraş, dar ştiu despre ce e vorba... dar s-a întâmplat ceva, e vreo problemă?"

"A, nuuu, nu, noi vroiam să vă întrebăm ce părere aveţi despre serviciile şi personalul băncii Rjbbbleahmnbhg, facem un sondaj."

"Aaa, o părere foaarte bună, excelentă, sunt foarte mulţumită"

"Da? Vă mulţumim foarte mult, o zi bună."

      Ca să înţeleg dacă numai în minţile mele a fost stupid dialogul, o întreb şi pe mama, autorul ilegalităţii, poate s-o fi întâmplat ceva şi a uitat să-mi spună. Mama că nu, au sunat-o si pe ea, mă căutau pe mine să-şi facă publicitate la niste nuşce produse de-ale lor... Da, normal că le-a dat buletinul şi că au văzut că ea nu sunt eu nicidecum. Măi mamă, era foarte mirată şi deranjată aia că nu eu am fost. Aiurea, zice mama, că de obicei un cont de salarii este alimentat de firmă, sau de tine personal... Ei bine aici am rămas încă o dată şocată, dacă mai era posibil.

      Că n-au treabă cei care m-au sunat, ei doar au văzut contul alimentat. Păi NU, mă! Deşi nu mă suni pentru asta, ajungi totuşi să mă tragi la răspundere pe o temă despre care nu ai informaţii. Nu că nu le ai corecte, nu le ai deloc, aşa ai bănuit tu, ca eu mi-am alimentat contul. Şi n-ar fi o problemă că nu te-ai informat, că nefiind domeniul tău nu te interesează şi nu te interesezi, dar măcar dacă mă sunai să mă întrebi cine a fost.

      Nu, tu mă suni de fapt să mă întrebi dacă sunteţi nişte oameni capabili şi ajungi să îmi spui ce-am făcut ieri, apoi eşti neplăcut surprinsă că nu-i ca tine şi mă iei la rost că de ce şi cum de nu am fost eu. Bă, pai n-am fost, iar voi sunteţi caraghioşi pentru că, până la urmă, nici nu a contat cine, de ce şi cum de nu, mi-ati făcut doar conversaţie elucubrantă.

      Dar cel mai şocant nu m-au şocat nici pe departe concluzia şi tactica, ci raţionamentul întregii poveşti. Că dacă până şi mama mea proprie gândeşte aşa despre mine: "un cont de salarii este alimentat (...) de tine personal...".

      Mă, păi cum, păi NU!! Interesul şi scopul firesc al posesorului de card este să îl GOLEASCĂ. De alimentat se ocupă firma, mama, tata, bunica, pisica. Eu una sunt împotriva acestei idei neortodoxe, cum că e treaba mea să pun bani pe cardul meu. Nu dom'le, eu îi scot şi îi cheltuiesc.

Nu ştiu ce vreau să spun, dar zic

    Onorată instanţă, joia trecută mâncam liniştită o piţă în compania domnişoarei Adriana, într-un local foarte plăcut sufletelor noastre.

     Deodată, PAAC, se dă uşa de perete şi apare patronul localului, stimată instanţă, strigând sus, tare şi nervos: "Să vină batozica! Batoza, unde-i batozica? Să vină imediat!". Batoza, adică batozica, apare plouată, sub forma unei fete normale, dar puţin mai făcută decât colegele dumisale, carele sunt alese la angajare special zlabe şi cu fuste cât o curea mai lată. Adică nu zic, insul are gusturi bune şi la cure fuste şi la proporţii. Şi nu zic, insul este simpatic, are o moacă plăcută, dar numai că atunci când merge, parcă se rostogoleşte, cum să spun, adică atât de grăsan şi pufos este.

Acum să încep altfel:

      În principiu şi din principiu eu spun cu suficientă lejeritate "cretinule", "eşti imbecil", "este stupid ceea ce zici". Dacă aş primi câte un bănuţ... în fine.

      În cazul în care spun asta în loc să te ignor, înseamnă că deja îmi pasă şi îmi pare rău că e aşa, aş fi vrut să fii mai puţin idiot, dar îmi asum faptul că s-a ajuns până într-acolo încât să fii idiot. Îmi mai asum şi responsabilitatea sicerităţii. Este, cred, un minim respect pe care fiecare îl datorăm celor cu care nu alegem să nu interacţionăm: sinceritatea cu toate consecinţele. În plus, ar fi înjositor pentru mine să mă prefac că nu eşti cretin, din moment ce asta consider. Dacă am ajuns la concluzia că esti, şi, din motive care nu depind de posibilităţile mele, nu te pot evita, la ce mi-ar folosi să fiu făţarnică? Dacă tot ai de-a face cu mine, ce sens are să crezi că am o părere bună? Şi să ne înţelegem, eu te-am etichetat din punctul meu de vedere, alţii te pot considera de-a dreptul genial, ori de-a dreptul troglodit.

      Foarte mulţi au catalogat asta drept îngâmfare, aroganţă. Cei care şi-au primit acest alint au vrut neapărat să ignore că am şi demonstrat ceea ce am afirmat. Când m-am exprimat, neapărat am spus şi de ce, cu exemple concrete, analiză pe text, argumente, raţionamente, cauze, precum şi cu scuzele de rigoare. Dar ideea rămâne, eşti cretin. Argumentele sunt pentru mine, nu pentru tine. Aş fi eu cretină dacă nu le-aş avea.

      O primă idee ar fi că cei mulţi preferă să fie menajaţi, minţiţi şi prostiţi pe faţă. Ar alege la orice oră părerea bună a unui duplicitar, decât părerea proastă a unui nesimţit sincer. Nu pot şi nu vreau să înţeleg motivele.

      A doua idee-nedumerire este că de ce, dar DE CE, când lucrurile sunt evidente, când nu este niciun dubiu că cel căruia te adresezi stă mult mai bine decât tine la capitolul la care te referi... DE CE nu te abţii? Poate în domeniul cretinismelor lucrurile sunt oarecum interpretabile, dar când tu eşti un bursuc panda de 120 kg, cum poţi să te adresezi cuiva sub jumate din greutatea ta cu apelativul de "batoză". Eşti cretin?

      Nu e vorba de misandrism, mai mereu fac un front comun destul de suspect cu misoginii... Dar e ca şi cum aş spune eu oricui chiorule!... trist şi ilar.

Circ şi mai ales pâine în numele credinţei

Sâmbătă, 02.05.2009

Ziua a început "fabulos". M-am trezit la 7.20 pentru că nu ştiu care dobitoc a uitat să nu mai pună ceasul să sune.
"Nu-i nimic", am încercat eu să mă consolez, "cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge".
După o tentativă lăudabilă de a-mi face patul, am decis că cel mai bine ar fi să fac întâi un duş. Zis şi aproape făcut. E oprită apa. "Asta e", zic, "poţi să mai leneveşti un pic".
Pornesc PC-ul, pun un film şi încerc să mă relaxez. Deodată încep nişte bătăi în uşă, de parcă era incendiu şi eu eram singurul posesor de extinctor de pe scară (furat de la servici, dar asta e altă poveste).
Buimac şi seminud mă duc să deschid uşa. N-am apucat nici să zic "ptiu drace" că un membru al echipei adverse mi-a aplicat un busuioc umed direct între ochi şi o cruce pe gură. Vă rog să mă credeţi că m-am simţit ca-n "Exorcistul". Până să mă dumiresc, Batman intrase deja pe uşă, urmat de 2 Robini şi începuse să behăie ceva despre învierea lui Iisus.
Încerc să îl opresc:
- sunt catolic
el nimic. Greşeala mea, trebuia să specific de care catolic.
- sunt romano-catolic
pauză. Stă un pic să se gândească, după care, cu un zâmbet larg îmi declară:
- Dumnezeu vă iubeşte şi pe voi
Ei, da. M-am simţit mult mai uşurat. După o scurtă consfătuire cu Dumnezeul meu am răspuns:
- Same here
Am vrut să îl întreb pe cine iubeşte dumnezeul mă-sii, dar nu am mai apucat, că a continuat recitalul. Superb, a amintit de moarte, de închinări, de iertare veşnică, ce mai, ceva gen o manea de dragoste neîmpărtăşită.
După ce termină, zice:
- Trebuie să sfinţim casa
- De ce?
A mormăit ceva de nişte reguli creştine, obiceiuri, bla-bla.
Ideea e că mi-a luat casa la rând. A sfinţit baia, apoi a folosit-o. Sincer, preferam să tragă apa decât să dea cu busuioc. A sfinţit bucătăria, balconul, sufrageria, culcuşul câinelui, câinele, ce mai, "the works".
Când a intrat în dormitor s-a oprit brusc şi a strâmbat din nas. 3 motive puteau cauza asta:
- mirosul de bere adus cu mine din Fiord
- Craniul de pe monitor
- pachetul de prezervative de pe birou (nu le folosesc, dar să zică ăia de vin pe la mine că sunt activ sexual (are you sexually active? No, I'm just laying there)
A trecut peste toate şi a dat cu apă sfinţită PE MONITOR ŞI PE UNITATEA CENTRALĂ. Dacă se ardea ceva cred că repetam reclama sus amintită.
După ce s-a terminat toată mişcarea de forţe şi am reuşit să şterg unitatea, zice: fiule, plecăm.
Deci nu numai că m-a acceptat, dar m-a şi înfiat. Emoţionat, abia am putut să murmur:
- the sooner, the better
La uşă, iese prelatul, iese unul dintre diaconi, sau ce dracu erau ăia, iar ultimul se opreşte în uşă.
Mă gândesc că s-a rătăcit şi încerc să-l ajut:
- Mai repede că se face curent
El:
- 20 de lei pentru biserică
Avea dreptate Carlin: Dumnezeu e atotputernic, ne iubeşte pe toţi, dar are nevoie de bani.
Întrebarea mea este: la ce bun atâta circ, apă "sfinţită", cântece despre gloria lui Dumnezeu etc, dacă ideea de bază e să strângi câte 20 de lei de la fiecare familie. Nu era mai simplu să îi ceară de la început? Sau mi-a cântat ceva ca să ştiu pe ce dau banii? În cazul ăsta, o primi şi dedicaţii?

Nu-s prost, da' cu ce mă ajută?

      Articol la Mihai Alexandrescu. Spune despre românul prost, teoretic nimic nou, dar ceva cam rar când nu se mai vorbeşte direct despre imbecilitate, cu exemple şi explicaţii concrete. În general, majoritatea abordărilor sunt ironice şi subtile, cine se prinde bine, cine nu, ura şi la gară.

     Printre altele, zice Mişu de românii care ies în stradă pentru Becali, dar nu pentru a cere să se predea în şcoli anumite tipuri de educaţii: civică, sanitară, rutieră, sexuală, urbană.
Eu îmi amintesc vag, din generală, de câteva cursuri eşuate de educaţie civică sau rutieră, însă îmi amintesc mult mai limpede discuţia avută cu profesorii examinatori, la susţinerea disertaţiei pentru Master.
      Bucureşti, Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Filosofie şi Jurnalism, Master în Mass-media şi comunicare, înscriere 60 lei, trei taxe de câte 600 lei, înscrierea la examen, cu taxe, 600 lei. Teoria "Doi lei dai de doi lei iei" se aplică perfect şi în învăţământ, astfel:
      Tema lucrării "Societatea de consum". Înaintea mea, fiind câte 5 într-o sală: o domnişoară e bolnavă, s-a trecut repede peste ea, o domnişoara are pe directorul şcolii la care predă, dom' Vasile, amic bun cu unul din examinatori, alta are lucrarea "Iisus Hristos, primul PR Manager", iar alta are cadou câteva reviste, drept material didactic. Dar se vede că e bine documentată, parcă a zis că vrea să scoată o carte pe tema respectivă care este, revista fiind despre femei, bărbaţi, relaţii, modă, ce prezervative se mai poartă în sezonul ăsta, cu striaţii, sau cu buline pe fond albastru.
     Ea chiar vorbeşte şi explică despre câteva sondaje făcute în America în legătură cu părerea bărbaţilor despre femei, sondaje care au dus la un bestseller al unui domn, reacţia constând în sondaje legate de părerea femeilor despre bărbaţi, care au dus şi astea la un bestseller al unei doamne şi ăstea au dus la un alt bestseller şi mii de cumpărători şi păreri şi, mă rog, profesorii erau încântaţi şi mega extaziaţi.
      Îmi vine rândul şi mă leg de sondajele inventate pentru a manipula dorinţa maselor de cumpărare. Da' de unde până unde, domnişoară? Dom'le, Edward Bernays a venit cu invenţia asta, şi încă acum o sută şi ceva de ani, iar mie mi se pare logic. Se susţine că, în urma unor sondaje, nuştiucât la sută din bărbaţi au zis despre femei că sunt cam simple, a ieşit imediat cartea, femeile s-au enervat, iar s-au făcut sondaje din care a reieşit părerea femeilor despre bărbaţi şi oamenii au cumpărat în prostie acele cărţi inutile, s-au certat, s-au discutat, au fost extrem de ocupaţi, ce mai. Păi şi ce legătură are, domnişoară? Mă rog, vorbiţi-ne despre lucrare. Păi cum dom'le, unde găsiţi dumneavoastră vreun câştig în afară de comercializarea în mii de exemplare a unor păreri inutile...
      Mai prezint eu ideile şi conceptul consumului de masă construit de Bernays, deşi numai despre acesta nu scrisesem în lucrare, se simte clar tonul meu reprobator, iar domnii profesori sunt aproape socaţi: Cum, nu sunt de acord să se consume? Ba da, zic, utilul, poate mai mult decât necesarul strict, dar nu să... Dar care-i problema, domnişoară, pe asta se bazează întreaga noastră societate, pe libertatea de a consuma, îmi explică un june profesor. Domnule, dar de ce tocmai pe consum se bazează societatea? De ce să consumi în halul în care să ajungi să te defineşti prin ceea ce posezi, pe dumneavoastră vă caracterizează telefonul acesta, sau masina pe care o aveţi? Dar vai, sunt nişte idei absurde, omul munceşte şi este îndreptăţit să achiziţioneze ce doreşte, societatea de consum este ok, dacă nu exista un prisos, uite, cum se ducea nuştiucine în Africa să îi ajute pe africanezi? Şi, apoi, da' rezolvaţi dumneavoastră problema, dacă nu vă convine. Dom'le, repet, eu vorbesc în special despre cum este folosit acest surplus, bazele gândirii "că aşa trebuie, în exces" sunt puse dinainte să avem noi o părere despre asta. Nu ştiu cu ce îi ajută pe amărâţii ăia din Africa numărul de mobile schimbate pe lună de o persoană căreia îi prisoseşte, acesta fiind un exemplu minor. Iar de rezolvat, mă scuzaţi, o să mă gândesc.
      Pfoai, dar e absurd ce zic, deci nu prea îmi convine democraţia. Dom'le, nu prea, dacă aşa o înţelegeţi chiar şi dumneavoastră - consum în exces şi vehiculare a inutilităţii -, ce mă ajută pe mine să citesc cărţi în care femeile îşi exprimă părerile despre barbaţi. În fine, dacă asta e părerea mea, să fiu sănătoasă, am tot dreptul să o susţin, dar ei nu sunt de acord. Mersi, mersi, e bine că trăim în democraţie. Mai apoi le-am mulţumit şi pentru optul pe care mi l-au oferit cu indulgenţă.
      Acum, sunt de acord că ei n-au avut efectiv timp să citească lucrarea si că nu oi fi exprimat eu ideile într-o înşiruire foarte logică, oricum mi se părea inutil să explic de ce nu e normal să consumi ca porcul.
      Deci, domnu' Mişu... profesori universitari... ce educaţie a consumului, să zicem, ar preda dumnealor? "Consumaţi, copii, toate snacksurile, băgaţi în voi hamburgeru', cereţi la părinţi mai mult decât simţiţi că aveţi nevoie, că e democraţie, ce mama naibilui!"
      Te sperie imbecilitatea pensionarului şi a otevistului? Înseamnă că eu ar fi trebuit să ies marcată definitiv din clasa aia cu 4 profesori universitari.

     Oricum, cu oul nu ştiu ce-ai avut, domnul Pendiuc a surprins întocmai esenţa sărbatorii: vine primavara, natura se regenerează:




      Poza este făcută de Adriana, dar am găsit şi eu una la fel, mişto.

Dansez pentru cine?

În perioada post-decembristă, asupra teritoriului ţării noastre s-au abătut mai mulţi "cotropitori".

Voi enumera într-o ordine pur aleatoare (dată de mama): "Sclava Isaura", Floriiiiiiiiiiiiiin Călinescuuuuuuuuuuuuu, "Marimar", "Dallas", "Surprize Surprize" (după ăsta mă tot aşteptam ca din baie să apară mătuşa mea, stabilită de 10 ani în S.U.A.), Bingo-urile etcaetera.

De câţiva ani, în majoritatea zilelor de vineri, mama se uită la "Dansez pentru tine".

Vinerea trecută n-am avut ce face şi m-am uitat şi eu. Nu mă înţelegeţi greşit, de 8 sezoane încoace am mai prins vreo 2-3 ediţii.

Pentru cine nu ştie ideea (ruşine să vă fie), reamintesc pe scurt regulile: 8 perechi, formate din câte o "vedetă" şi un om "din popor" venit să-şi ajute vreo rudă, se întrec în paşi de dans, în sistem eliminatoriu. Avem şi un juriu format din specialişti şi Emilia Popescu (febleţea prezentatorului). Eliminarea se face în urma voturilor poporului (tre să îşi recupereze PROTV- ul cumva banii).

Să revenim la ediţia de vineri.
Condamnate la duel erau prechille formate din Kitty Cepraga (she's hot n.r.) şi un tip, pe de o parte şi Alin Oprea (Talisman % co.) şi o casnică bătută (sau nu) de un nene din Yemen, în colţul albastru.
Totul a decurs bine până a început jelotania, întreţinută din plin de prezentator şi Iulia Vântur (a.k.a. "Mireasa lui Frankenstein" după cum arată "stilată").
Cu chiu cu vai au început să danseze.
Măi fraţilor, dacă puneam un paraplegic să danseze salsa, tot dansa mai bine decât Alin Oprea. Omul lasă impresia că are încă 2 mâini în loc de picioare. În fine, au dansat jalnic, iar notele juriului au fost pe măsură.
Apoi a venit votul publicului: cu 67% se califică Tămâile.

Întrebare 1: la ce mai au juriu?
Întrebare 2: la ce mai dansează, dacă tot nu contează? (I rhyme therefore I am)

Ce am înţeles eu:
1) nu se dansează pentru note. Notele nu contează.
2) nu se dansează pentru rude. Şi prima echipă care a ieşit a primit ceva.

În concluzie, propun schimbarea numelui emisiunii în "Dansez pentru rating" sau "Trageţi hora, nu fiţi hoţi, să primim SMS toţi".

Obiceiuri pascale

Măi oameni buni trecu şi Paştele.

Dacă mai zice cineva că România e lovită de criza economică, înseamnă că ori nu e sănătos, ori nu a fost în oraş la cumpărături.

Prima oară am fost joi la "market". Vina mea a fost ca am mers în prime-time, adică pe la 16.30. După ce cu chiu cu vai am localizat un cărucior liber (asta pentru că avea o roată lipsă şi mânerul rupt) am intrat plin de curaj şi de bonuri de masă în magazin. Înăuntru era mai multă lume decât la Revoluţie şi mult mai nervoasă.

Primul popas l-am făcut la "lactate", dar fără prea mult succes. Motivul eşecului l-a constituit o bătrânică, care părea foarte de treabă, ce blocase galantarul cu căruciorul şi cântărea din priviri două borcane de iaurt. Timid, am încercat să-i împing un pic căruciorul, mânat fiind de dorinţa de a lua lapte. Acest lucru se pare că a deranjat-o un pic pe drăguţa mamaie, care mi-a propus în schimbul deplasării căruciorului o poşetă în cap. Politicos, am refuzat şi am plecat în grabă înspre "carne". Măi fraţilor, cred că nici un roi de lăcuste nu putea să lase galantarele atât de goale. Bine, nu erau chiar goale. Într-un colţ mai era o caserolă cu picioare de porc, care devenise deja obiectul unei dispute între un pensionar înfometat şi un "nesimţit impertinent şi dracu să te ia cu mă-ta". Pensionarul a avut câştig de cauză, fiind ajutat de bastonul din dotare.

Am zis că şi aşa carnea face rău şi mi-am propus un festin vegetarian. Iar n-am avut noroc. Singurele variante disponibile erau o pungă de curmale desfăcută şi nişte portocale verzi.

Până la urmă am reuşit să cumpăr un burete de vase şi un mop "la ofertă".

Oricum, din presă am aflat că nu sunt singurul care nu a reuşit să găsească mâncare de sărbători.

Să nu vă prind sâmbăta viitoare în market. Am un cărucior tunat, doar se apropie Crăciunul, nu?

Politica si politicienii

V-aţi întrebat vreodată cine sunt oamenii care o duc mult mai rău decât noi? Ştiţi voi, oamenii aceia pe care îi menţionau mamele voastre când refuzaţi mâncarea?

Nu? Foarte urât din partea voastră. Eu mi-am pus întrebarea şi după îndelungi studii şi câteva beri la dugheana din colţ (împreună cu nea Costache, fost peşte, actual vânzător de lozuri), am ajuns la concluzia că politicienii sunt cei mai nefericiţi dintre oameni.

Să vă explic...

După cum ştiţi, politica este unul din domeniile la care se pricepe toată lumea. Asta face munca politicienilor foarte grea. Vă daţi seama câţi CTC-işti se uită peste umărul lor cu o sprânceană uşor ridicată?

Apoi, din moment ce majoritatea se strâng în grupuri organizate, pe care ei le numesc partide, bănuiesc că este şi o meserie periculoasă. Păi şi cum să nu fie când toată lumea te cunoaşte, toată lumea îşi pune în tine speranţele când te votează şi îşi bagă când începi "lucrul"?

O să spuneţi că nu toţi sunt cunoscuţi. Greşit, fiecare e cunoscut prin ceva. De exemplu: acum câţiva ani, când s-a votat schimbarea modificării Constituţiei (cu majoritate clară şi câte 3 ţigani în cabine), am participat la un sondaj de opinie care dorea să afle câtă încredere are lumea în politicieni. Ca orice om orientat am mers la bodega din sat, deoarece acolo se simte mai bine "pulsul" naţiunii. Am găsit un grup de alegători care au declarat că se duc să îl voteze pe Iliescu pentru că a făcut multe bune. Le-am zis că e un referendum pentru Constituţie. Nu ştiau cine e asta, aşa că au continuat să bea. Am încercat totuşi să-i întreb despre "figurile locale". Spre marea mea surprindere îi cunoşteau mult mai bine decât îşi ştiau numele. Bine, nu ştiau ce au făcut pentru urbe, dar aveau încredere în ei, mai ales în "Traian ăla cu Mercedesul alb, care mi-a împrumutat 1 milion". Încurajat de acest prim succes, am purces spre secţia de votare, unde, după ce i-am spus preşedintelui că sunt "de la judeţ" şi sunt venit să îl verific, am primit şi o cafea şi asigurările că "toate merge bine, suntem în grafic. Merge şi un coniac?". Într-adevăr, toate mergeau bine, lumea ştia ce să voteze, iar pentru cei care nu ştiau, se găseau bilete deja completate. Să mai spui că nu ofereau servicii complete.
Am întâlnit o băbuţă pe care am întrebat-o câtă încredere are în preşedintele ţării. Avea foarte puţină, pentru că băiatul ei nu avea servici, dar avea în schimb 10 copii. De aici mi-am dat seama cât de greu e să fii preşedinte. Ce să îi dai omului ăluia ca să fie bine, un loc de muncă, sau o cutie de prezervative?