Vineri 3

„Am fost poate singurul poet prezent acolo”, mărturiseşte pe blogul personal un jurnalist, din câte am înţeles, din presa locală; pe de o parte îi dau dreptate, dacă nici noi pe noi nu ne scoatem în faţă, nu ne periem umerii... mă gândesc că iţi trebuie totuşi şi puţină subtilitate. Până la urmă fiecare e singurul prezent pe stradă cu gândurile originale pe care le are în căpăţână.

Mut pe site în panoul de control să mai corectez ceva, iau articol la întâmplare, găsesc iarăşi ghilimele în engleză-frază-punct-ghilimele în română-virgulă, nu rezist, schimb pe documentul pe care îl am de tradus, “Actuator mounting pads”, o să am o zi foarte proastă. 

Vecinul de deasupra ascultă pentru a zecea oară the lion sleeps tonight şi un cântec remixat cu o pupăză. Bănuiesc că şi copilului care face încontinuu de vreo oră HUUUUAAAA, UHĂĂĂĂUUUUUU, AAAAAAAAAAAAHÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎAAAA i se pare la fel de stupid şi ar vrea să se facă mare odată şi să fugă în lume.

Schimb la teste rutiere, pagină rămasă deschisă de ieri. Nu reuşesc să blochez întâmplările cu care am început ziua: „Domnişoară uite nu aveţi o ştampilă aici, nu pot să vă primesc la examen" (Mă uit în pahar, e pe jumătate gol) „Da de ce domnule, da de ce? Prima dată cum m-aţi primit?”, „N-ai tu treabă, instructorul ştia că trebuie ştampilă aici”. „Bună ziua, vă mai amintiţi de mine?”, ultima oară când m-am văzut cu instructorul era tot cald şi soare, anul trecut. „Păi abia acum au observat că nu e ştampilă?”, tac. 21 de puncte, bine că nu am probleme cu inima. „Care este rolul catalizatorului?”, cilindri, carburant, poluare, filtrare, evacuare, îmi vine să plâng, din oceanul pacific a ieşit un peşte mic. „Examenul s-a încheiat, aţi fost declarat respins”.

Bobiţă latră încontinuu la tufişul din faţa geamului. Nu îl doare pe el că aici lucrez eu. În curând trebuie să apară şi Maria cu tatăl ei, de la grădi. Maria o să se aşeze pe jos şi o să mai ceară încă ţinţi minute. O să urmeze o ceartă de 10 minute, tot în faţa geamului, tata lu’ Maria nu reuşeşte să o convingă niciodată pe domnişoara lui să renunţe la cele cinci minute. Căldură mare, cap greu, nod în gât. E abia 11.

Azi nu pot să sufăr 2

Femeile care-şi lasă copii să plângă fără să încerce măcar să-i împace;

Vânzătorii care se uită lung la tine şi nu te salută când ajungi în faţa lor. Şi care nu zâmbesc;

Şefii care se odihnesc când doresc ei, marţea la 12, iar eu nu;

Oamenii care nu înţeleg că după un semn de punctuaţie se lasă spaţiu, iar înaintea unui semn de punctuaţie nu;

Oamenii care lucrează în mai multe părţi şi fac treaba de mântuială;

Pisica mea care nu mai naşte odată pe Scorţişoară, pisoiul meu;

Geamurile închise;

Visele neclare;
Femeile.


A fost odată ca niciodată şi Azi nu pot să sufăr (1)

delir de iară toamnă

simt nevoia să scriu înşirat aici şi nu se leagă aşa cum ţi-e sete şi nu ai apă apasă greu toamna târzie devreme pe umerii noştri ne îngreunează mersul gândul toţi arătăm cu degetul ca să ne îndepărtăm atenţia din noi nu ne mai ajungem acoperim oglinzile ochilor. de când nu te-am mai atins iubitul meu ai miros de muşcate pe carele-a pus mama ta în geam pentru mine suntem universuri care se ciocnesc se întrepătrund mulţi nici nu-şi dau seama uneori că suntem doi cred că e un preţ între noi nu poate fi vorba de linişte decât în miezul nopţii când ne luăm de mână prin somn când se întinde şi ne desparte cât e de lungă pisica sălbatică de când ne ştim nu ne lasă domnul să stăm într-un loc, ne luăm casa în spate şi mergem mereu îmi reproşezi asta niciun început nu e nou după ce plouă văd dimineaţa drumul plin de melci caut să îi ocolesc altfel parcă îmi aud oasele mele trosnind îmi e greu să merg să văd şi parca tu n-ai nimic şi îmi e ciudă să le las liniştit atâta tot. "şi tralala şi tralali cei morţi au pică pe cei vii"

O rezoluţie mai mare pentru o şuteală mai eficientă, acum şi fără watermark

Credeţi că sunt foarte ocupată şi de-aia n-am timp să scriu, aşa e?

Întâmplător, CHIAR AŞA E!

- între traduceri interesante despre avizarea documentaţiilor de evaluare a stării de siguranţă în exploatare a barajelor, caracteristicile geotehnice ale straturilor din terenul de fundare şi atestare că dl. N.C. într-adevăr s-a născut ca să poată dovedi la oficiul stării civile că el chiar este născut;

- între şcoala de şoferi făcută a doua oară, prilej cu care iarăşi nu apuc să învăţ, şi reorganizarea apartamentului, reorganizare care a rămas la jumate din lipsă de fonduri de timp, adică acum e un balamuc şi mai mare, dar mai organizat;

- între pregătiri morale pentru primirea celei de-a doua pisici (prima fiind trecută la pierderi - pierderea respectului de sine (al pisicii (respectul pisicii (nu am pierdut noi respectul pisicii, pisica a pierdut respectul de sine când a refuzat să-i mai fim stăpâni prieteni), nu pierderea pisicii)))))) - eu şi Dan hotărând că o să mai dăm o şansă ideii de a avea în grijă un suflet nevinovat) şi pregătiri spaţiale pentru a primi o muşcată (pentru că eu n-am flori, mor toate… inexplicabil) pe care am cerut-o cu naivitate şi care am aflat că s-a transformat în 20 de lăstari de muşcată (!!), prin complicitatea mamei lui Dan;

- între arsuri insuportabile după o oră de stat la soare (trei zile am dormit în picioare), urmate de toxiinfecţie alimentară cu perfuzii (de alte trei zile am o senzaţie generală şi permanentă de GÂDILARE) (toate mi se întâmplă numai mie!!);

- între aventurile imposibile şi improbabile (adică nici mie nu-mi vine să cred) prin care am trecut ca să facem o firmă (se va povesti într-un capitol viitor) şi aventurile prin care trecem ca să avem firma, adică faptul că trebuie să şi muncim, o chestie la care nu ne-am gândit decât când a fost prea târziu;

- între necesitatea de a lua un concediu ca să am practic timp să merg la serviciu de unde să pot lua un concediu ca să zac;

ei bine, între toate astea, având în vedere că nu mă mai înţeleg cu timpul, nu înţelegi?, m-am gândit că n-ar strica să repar puţin la blogul de poze. Aşadar, cu mici excepţii care aşa vor şi rămâne, am luat eu fiecare poză (căutat mult, prelucrat, pieptănat) şi am readăugat-o fără watermark, pentru că mi-am dat seama, ca un fin cunoscător care sunt, că încurca ochiul şi strica imaginea. Plus că, printr-un simplu click pe poză, puteţi dumneavoastră să luaţi degeaba să admiraţi imaginile la o rezoluţie mai mare şi mai bună. Vă daţi seama că a fost o muncă obositoare şi inutilă, având în vedere că am doar doi vizitatori, eu de la serviciu şi eu de pe calculatorul de acasă, iar eu văzusem deja pozele, însă plăcerea de a face un lucru de pomană este inegalabilă.

Aşadar, blogul cu poze, da? Da, da.

vama mării

Coşmarul de pe blogul meu

Când atotputernicul Călin a făcut împărţeala etapelor pentru concursul său, Oraşul PA, a văzut cu mirată părere de rău că nime nu se bagă la cea de-a treisprezecea.

"Superstiţioşilor", şi-a râs în barbă Arhiscurtul-prozator, poruncind mai apoi cu glas aproape tunător: "Să ia Ioana Etapa 13".

Şi Ioana a zis: "Bineee. Etapa a 13-a să se numească Strada Ulmilor".

Iar dumneavoastră, carele binevoiţi, să scrieţi despre cea mai de coşmar Stradă dintr-un Oraş închipuit sau neînchipuit.

Dead... line, miercuri, când se bate miezul nopţii.

PA-urile se trimit pe mihaioana@gmail.com (cu un singur i).

Şi concursul de ghicit care cine ce a scris, la LeeDee P.

Update de joi: Etapa 13 din frumosul concurs se terminară. Aveţi de acordat voturi la 11 PA-uri, chestie care habar nu am cum se face, dacă nu vă suparaţi, dar voi votaţi cu încredere... poate ies chiar preşedinte!

Concursul continuă la Lady A, cu tema Căldură mare.

Trimiteţi voturi până vineri seară, să zicem...

1. L.M. - Dan Badea

Ofiţerul urlă că nu am văruit cum trebuie bordurile. Reuşisem să strâng frunzele roşiatice, dar în câteva minute altele cădeau. Aleea principală de la intrarea în liceul militar trebuia să arate impecabil, iar sectorul meu de competenţă reprezenta jumătate din ea. Odată, pe la sfârşitul toamnei, nu am mai fost pe sector. Lenevisem. Spre norocul meu, străduţa arăta mai bine decât curăţită de mine. Am primit felicitări, pentru prima dată din septembrie 1997. După un an, se terminase coşmarul curăţeniei de la 7 dimineaţa.

2. Pariul pe nimic - Călin

Era o străduţă cu două benzi pe care trecea un autobuz, de trei ori pe oră. Patru băieţi aşteptau cuminţi pe trotuar. Când autobuzul se apropia, ţâşneau. Cel mai curajos era considerat acela care-şi începea ultimul goana.
Într-o zi, Liviu a pornit când ceilalţi trecuseră deja. A fost descălţat de bara de protecţie şi a ajuns dincolo cu inima ca un greiere neliniştit. A câştigat pariul pe nimic, dar şi acum, când e ditamai domnul, i se face pielea de găină amintindu-şi cât de proşti puteau să fie.

3. Teama - Carmen Negoiţă

Grăbi pasul dorind să scape mai repede de teama ce-şi înfipse colţii în inima ei. Se uita mereu în urmă, atentă la fiecare sunet. Foşnet. Se opri. Privi în direcţia de unde venise zgomotul. Adrenalina-i pulsa în vene, în timp ce inima îşi intensifică bătăile. Nimic. Îşi continuă drumul, mai grăbită. Iar paşi. Se întoarse şi acelaşi întuneric dens o izbi în faţă. Încă un pas. Acelaşi zgomot. O rupse la fugă fără a se mai uita înapoi. Paşii din urma ei se apropiau mai iute şi din întunericul nopţii auzi lătratul lui Rex.

4. Poveste de groază - LeeDee P.

Eu știu doar o poveste de groază, despre vecinii din spate și despre o mâță trasă de coadă de toată familia noastră, poveste pe care mămica mea i-o spune tăticului meu în fiecare dimineață când îl ceartă pentru că nu aduce mai mulți bani în casă și care sună chiar așa: “sunt de groază ăștia de la Ulmilor 13, uită-te și tu ce vilă și-au tras, ce gipane au amândoi, cum își fac concediile numai prin străinătățuri și cum copiii lor au jucării grămadă și haine de firmă, iar noi tragem mâța de coadă!”

5. Fiecare cu cosmarul lui - Le Petit Prince

Locuiesc intr-un apartament dintr-un imobil situat pe strada Ulmilor, peste drum de faleza, chiar langa parcul din Orasul Electric, marginit de macadam intr-o parte si de cimitir in alta. Am plecat de pe scena tarziu, altfel as fi mers la o pizza la City Mall. Cand am ajuns in statia de langa semafor tocmai venise autobuzul. Nu puteam sa-l ratez, pana venea altul mi-as fi mutat mult si bine greutatea de pe un toc pe altul. Ce sa-i faci, avem si noi, femeile, un cosmar. Eu am doua. Celalalt ma asteapta in scara blocului.

6. Îngrozitor - Leo

Nicio babă n-a fost violată pe strada asta. Niciun cuţitar nu şi-a înfipt şişul în orbita niciunui beţivan şi niciun topor nu şi-a odihnit oţelul în bostanul niciunui microbist. Niciun postaş n-a fost scalpat şi niciun administrator de bloc nu s-a trezit în timpul nopţii în flăcări. Niciun nou-născut plângăcios n-a fost sufocat cu perna şi niciun pechinez prea lătrător n-a fost spânzurat şi împăiat.
Strada Ulmilor e cea mai îngrozitoare stradă din oraş, pentru că aici nu se întâmplă niciodată nimic.

7. Înfrigurare... - Cristian Dima

Simţeam în oase cumplit tremur, iar respiraţia ta mă-nfrigura. Un ger cumplit se năpusti pe stradă, ţinând în palmă palma ta. Mă îngrozeşte a ta privire, pătrunsă adânc în ale sufletului fire, e rece mângâierea ta, mă-ngheaţă sărutarea ta. Îmi este frică ca pe strada asta, să păşesc la braţ cu tine, mă sperie gândul că-ntr-o zi vei dispărea, acum când mă obişnuiesc cu tine. Din demon, înger vreau să te prefac, sufletul pot să-ţi încălzesc, te rog doar nu mă mai lăsa, pe stradă singur să păşesc.

8. Culmea strazilor - Sictireli

Strada principală arcuieste spre stanga, apoi drept pana la intersectia semaforizata cu strada Ulmilor. Un mucalit a completat numele strazii consemnand Strada Culmilor. Avea dreptate. Nici un ulm pe strada desi purta aceasta denumire. Semaforul sta pe rosu de cateva luni, fara sa produca accdente de circulatie. Stalpii plantati din 20 in 20 de metri nu au becuri. Curtile nu sunt imprejmuite, dar niciun caine nu iese in strada. Copiii nu merg la gradinita, dar la capatul strazii functioneaza o astfel de institutie.

9. Frica de ... - Mariana

Locuiam la trei străzi de şcoală, pe o stradă cu case vechi. Dimineaţa mă târa tata pe trotuarele pline de frunzele toamnei. Mâna mea se cuibărea în mâna lui şi mi-era aşa de bine. La întoarcere începea coşmarul. Trebuia să vin singură printre haitele de căţei care căutau de mâncare pe la porţile vecinilor. De cum făceam colţul, inima zguduia universul din mine. Plângeam mut deşi aş fi strigat. Mergeam doi paşi înainte şi unul înapoi. Nu era nimeni. Uneori mă scăpam pe mine de frică... Noaptea visam că am murit.

10. Vis urât - LeeDee P.

Visa că marţi 13, trei ceasuri rele, stătea în faţa clădirii guvernului din Piaţa Victoriei, era pensionar, bolnav de diabet, văduv şi singur pe lume, pe deasupra, cu un venit lunar de 600 RON, din care 200 pentru medicamente şi participa la greva generală a angajaţilor de la stat şi a pensionarilor, care vroiau să-l forţeze pe prim-ministru ăsta de Boc să demisioneze şi să-i lase pe alţii mai competenţi în loc. Visase urât şi altădată, dar problema era că acum, nu se mai putea trezi din somn!

11. Cotoiul din ulm - Sictireli

Cand au intrat cotigarii pe strada, ceata era groasa ca un rau plin de dejectii. Cotiga! Oamenii ies la porti cu gunoiul menajer in butoaie din tabla ruginita sau in ligheane gaurite si captusite cu foaie de placaj scorojit. Cotigarii sar sprinteni din masina, trag un gat vartos dintr-o sticla de vin si apuca de cazanele pline cu gunoi. Dintr-un astfel de cazan sare un cotoi tinand in dinti un cap de peste. Un cor de fluieraturi il goneste pana in ulmul cel mare de vis-a vis unde s-a cocotat tremurand ca o piftie.

Clasament:

1. - 2. - Poveste de groază - LeeDee - 12v/3 & Înfrigurare - Cristian Dima - 12v/3

3. Culmea străzilor - Sictireli - 10v/6

4. Fiecare cu coşmarul lui - Le Petit Prince - 9v/5

5. - 6. - Pariul pe nimic - Călin - 5v/3, Vis urât - LeeDee - 5v/3,

7. - 8. - Teama - Carmen Negoiţă - 5v/2, Cotoiul din ulm - Sictireli - 5v/2

9. Frica de... - Mariana - 3v/3

10. L.M. - Dan - 2v/2

11. Îngrozitor - Leo - 1v/1

Le mulţumesc pentru voturi lui Călin, Leo, Cristian Dima, Lavinia Desideria (care a acordat doar nouă voturi, am observat foarte târziu şi care doreşte să fie trecută doar cu pseudonimul Desideria, nu are blog), Carmen Negoiţă şi LeeDee P. Si mie.

semne

Un frig care pătrunde până în oase. dimineaţa găsesc în birou fereastra deschisă şi aerul rece pornit. planuri împrăştiate. parcă sunt toate pe dos, mi se zbate ochiul drept din palmă, stângul mă doare surd, l-aş scoate cu un fier înroşit, l-aş înlocui. verific pentru a nu ştiu câta oară contul gol, niciun apel. nou, niciun sens. trei ceasuri rele. tic. Eu tac. mă joc mahjong, nu mai am soluţii, caut să pun în balanţă o piatră, îmi zboară uşor gândul, poartă aripi grele. suntem trişti, aşteptăm o minune.

Pentru concurs, pentru Trilema.

Trilema PA Reloaded

A doua ediţie a concursului de Proză Arhiscurtă pe Trilema.

Sper să câştig cel puţin locurile unu, doi şi trei. Faptul că la ediţia precedentă am ieşit pe undeva între 50 şi 200 nu se pune, sunt optimistă şi înduioşător naivă, un motiv suficient că să mă număr măcar printre primii trei câştigători.

Frumos din partea mea ar fi să am un text nou, dar când o să traduceţi şi voi toată ziua despre piuliţe, prezoane şi livrarea echipamentelor pe şantier în condiţii optime, cu plăcuţe de identificare conform standardelor si normativelor aplicabile în vigoare, atunci să îmi reproşaţi că nu am idei originale.

Deci, până una alta, un text mai vechi, refăcut:

Un căţel crem şi pufos. Visat astă-noapte. Măricel, dar pui, deci un pui măricel de căţel. Avea urechi clăpăuge, patru picioare strâmbe şi limba scoasă tot timpul. Era tot-tot crem, de la bot până la coadă, cu o blăniţă scurtă şi moale, numai bun de mângâiat. Se juca împreună cu mine, era vesel şi îl iubeam foarte tare după cum se vedea în vis. Aşadar, dacă vedeţi pe undeva un astfel de căţel care umblă fără copil, vă rog să-mi daţi de veste pentru că e al meu. Eu am fost întotdeauna un copil fără căţel.

Iar pentru cealaltă secţiune a concursului, de reciclare (text scris de altcineva care satisface cerinţele de întindere), un paragraf a cărui sursă nu ştiu daca am neapărat cum să o menţionez, decât dacă foarte foarte musai, dar în privinţa căruia nu pot exista bănuieli cum că aş fi eu autorul şi care este destul de elocvent pentru lipsa acută de gândire de care dau dovadă în ultimul timp:

Capetele de şuruburi expuse şi piuliţele vor fi hexagonale şi lungimea tuturor şuruburilor va fi astfel încât, atunci când se introduce piuliţa şi se strânge, partea înşurubată va corespunde piuliţei şi nu va ieşi în afara acesteia mai mult de jumate din diametrul şurubului. Toate şuruburile şi piuliţele vor fi înfiletate conform prevederilor normativelor naţionale aplicabile în vigoare şi prevăzute cu şaibe cu o grosime de 3 mm sub şuruburile cu piuliţe.

Vor fi furnizate toate materialele de îmbinare.

Succes! Mie.

verde mai

Aflu că realizez

Mai mult decât absolut întâmplător, întâmplătorul perfect, cum s-ar spune, realizez în acest moment, minutul 28 după orele 15, în frumoasa zi ploioasă, că blogul împlineşte un an.

Spun asta pentru că nu am altceva de consemnat. Viaţa e greu uneori, chiar dacă nu pare a trebui să fie. Precum o cărare întreruptă din loc în loc.

Necuvinte

Când îmi e greu aş vrea să mă imaginez întoarsă în paradisul copilăriei, în curtea bunicii, unde eram la adăpost de toate, indiferent câte "rele" se întâmplau. Să mă întorc în ziua în care... nici nu am cum să aleg, toate au fost zile nevinovate, mi se pune un nod în gât numai când îmi amintesc cât de rea eram, în grădina mea candoarea nu a existat decât în somn, nu asta conta acolo.

Nu mă îndur să evoc nici măcar un colţ din curtea casei, din casa străbunicii, poreclită "bunico", din amintirile întipărite imagini, o dezvrăjire la care nu avem dreptul, oricare cuvinte, oricât de frumoase, ar fi inuman de false. Un paradis la care nu ne pricepem să ajungem pentru că nu trebuie, pentru că ar însemna să renunţăm la noi, cei care ne suntem acum, pentru că poate unii chiar reuşim, dar ne pierdem şi ce este mai degrabă, să fim calici cu noi, sau să fim laşi cu noi? Ca o carte din care este vital să citim, dar ştim că ar arde în momentul în care am deschide-o.

De fiecare dată când mă apucă, mă aşez, de fapt cad, în faţa uşii ăsteia. Mă gândesc să bat, soluţia de mijloc trebuie că nu există încă.

Planuri pentru o casă

Vreau să colecţionez fluturi vii. Fluturi mari cu aripi moi, rotunde, într-o singură culoare, albaştri şi un galben mai mult spre crem. Să am globuri mari de sticlă în care să îi las liberi. Fluturi care să vină neapărat din ţări exotice, nu le ştiu numele, dar sunt locuri în care e mereu soare, chiar şi noaptea, locuri în care fluturii şi florile cu aripi mari umblă în roiuri. Vreau să merg să îmi culeg singură fluturii rotunzi şi să mi-i aduc acasă în cufere de lemn, după o călătorie cu vaporul în jurul lumii.

Vreau să locuiesc într-o casă îmbrăcată în iederă, să am la intrare două rânduri de scări în formă de arc, să nu ştiu niciodată pe care parte să urc mai întâi. Atunci când aş fi îngândurată să pot să urc şi să cobor încontinuu, fără să-mi dau seama, ca într-o plimbare nesfârşită, până aş reuşi să mă adun.

Vreau să am în spatele casei o gradină cu cele mai multe flori de pe pământ, lanuri de gradină, fără grădinar. Bine, poate un grădinar bătrân, adus de spate şi de ani, măcar o sută, pe care să îl găsesc într-o dimineaţă prefăcut în stană (de piatră). Sau într-un copac adus de spate, cu frunze zburlite şi argintii. În grădină să am alei şi bolţi de umbră prin care să se strecoare razele de soare chiar şi noaptea, şi pe sub care să alerge doi copii veseli şi mici chiar şi când ar fi mari.

În grădină vreau să ies dintr-un dormitor cu baldachin şi pereţi pictaţi vara cu munţi ninşi, iar iarna cu lacuri limpezi. Afară din dormitor vreau să am coridoare lungi şi înalte, mai înalte decât restul casei, cu globurile pline cu fluturi, că de la asta a pornit toată povestea. Globurile să stea în aer, nu mă interesează cum, dar aşa trebuie, ca să poată zbura fluturii cu aripi moi prin ele.

Apoi în bucătărie vreau să am o masă din lemn de stejar, lungă cât să nu îi văd celălalt capăt, şi o bucătăreasa înţeleaptă care să îmi dea cafea cu lapte oricând as avea poftă. Să o găsesc mereu, de parcă acolo ar fi locul ei, şi să mă aşez pe un scaun mare din lemn, să îmi atârne picioarele goale deasupra podelei de piatră şi să sorb din cafea căscând.

În restul casei vreau o bibliotecă. Să aibă cărţi pe jos, teancuri, un labirint aproape, să dansez printre ele ascultând muzica pusă la un gramofon, să fie cărţi pe pereţi şi pe tavan şi chiar şi în ceaşca de ceai. În bibliotecă să fie noapte tot timpul, chiar şi ziua, să am ferestre mari, mai înalte decât casa şi draperii grele din catifea. Acolo trebuie să fie iarnă tot timpul, sa trosnească lemne în şemineul plin de praf, afară să se audă zurgălăi şi din bucătărie să miroasă a scorţişoară. Chiar şi când e vară, dar numai în bibliotecă. Noapte trebuie să fie tot timpul ca să pot vedea stelele printr-un telescop, să mă pot visa pe oricare dintre ele, chiar şi pe cele de la capătul universului.

În afară de bibliotecă şi holuri şi bucătărie - pentru că dormitorul ţine mai mult de grădină - vreau să am în casă o mare, să stau toată ziua în apă, chiar şi atunci când citesc în bibliotecă. În partea de casă în care e marea cu nisip şi alge şi tot ce îi mai trebuie, să fie întotdeauna soare, era clar, chiar şi pe vreme ploioasă, să miroasă a peşte, a pescăruşi şi a albastru.

Când nu alerg după fluturi în ţări fără nume, când nu dorm toată ziua sau toată noaptea în baldachin şi nu citesc sau nu mă uit după stele, vreau să iau lecţii de zbor, chiar dacă o să mă ia ameţeala la început. Bineînţeles, chiar şi fără avion.

Delir

Duc lipsă de perspectivă clară. Mi-am uitat ochelarii undeva, unde n-am idee. În mod normal m-aş agita, dar ştiu sigur că nu i-am pierdut. Aştept să apară. Între timp, dumnezeu cu mila şi cu treburile mele pe ziua de azi.

Şi Ceaţă. M-am trezit la 7 şi 10. La 7 şi 10 trebuia să fiu la serviciu. Este sigur a treia sau sigur a patra oară când mi se întâmplă asta în 2 ani.. Nu fac parte din categoria celor care pun două sau patru puncte în loc de trei sau care lasă spaţiu înainte de virgulă şi nu lasă după. Doar că de ce nu as pune punct după punct? Susţin punerea de semne de punctuaţie după semnele de punctuaţie;.!

Totul a început într-o marţi din noiembrie. De-atunci trăiesc o mare conspiraţie, Dan zice că a evreilor. Timpul chiar că e relativ, trei ceasuri rele se pot transforma lejer în trei luni. Orice începe într-o marţi, nu se mai termină niciodată.

îN Mateo au ceaiuri, mai nou. "Ediţia de toamnă"... aşa scrie pe pliant, ce! Au schimbat şi playlistul, aşa, hodoronc~tronc, după câţiva ani. Sunt descumpănită. Pe cuvânt că totul pare brusc altfel, acum că nu ştiu sigur când vor apărea ochelarii mei. Imposibilitatea de a privi corect îmi dă senzaţia că sunt într-un univers paralel.

Privind în urmă, totul ar trebui să pară o glumă. După ce m-au inundat, proprietarul a vrut bani ca să zugrăvească. Banii mei ca să zugrăvească apartamentul lui. În plus, şi banii pe care mi i-a dat vecinul-vinovat pentru reparaţia laptopului. Laptopul meu, banii mei. N-am vrut să-i dau, a zis să plec şi în două ore eram dusă. Nu se aştepta pentru că seara m-a sunat să mă întrebe când mă întorc. Am lăsat acolo 4 milioane, plătiţi în avans, şi doi ani de dulce linişte plictisitoare.

Am mai terminat o carte de ROB. La întâmplare. Zilele astea nu pot să citesc altceva. La fiecare final de lectură mă simt ca şi cum m-ar fi părăsit iubitul. Nevinovată. Aştept OSM.

M-am mutat la o doamnă drăguţă care mi-a povestit că îmi ia patru milioane pe lună şi că ea o să plece în Franţa în două săptămâni. Asta era în noiembrie, ziceam. Apartamentul distrus de ultima "chiriaşă" căreia nu-i luase bani pe chirie şi care, în schimb, nu plătise nicio factură. Dar distrus, nu aşa în glumă... A descoperit dumneaei, doamna drăguţă, nişte jurnale ale fetei şi a constatat că se ocupa cu ceva treburi sataniste. Mi-a împărtăşit impresiile şi mi-a arătat că nişte poze pe care le-a făcut fetei, tocmai acelea!, nu ieşiseră. Apoi a plecat şi m-a lăsat să dorm singură în apartamentul distrus, pe o improvizaţie de saltea şi cu poveştile despre fata satanistă care nu a ieşit în poze.

Mâine este ziua lui. Mă gândesc că nu pot să scap cu un buchet de flori şi o cutie de bomboane. Deşi…

L-am întrebat de 10 ori, în modul cel mai subtil: "Nu mai bine îţi dau bani în loc să mă gândesc ce cadou să-ţi iau?", iar el, subtil ca şi mine, mi-a răspuns: "Eu te vreau doar pe tine".

Deci doamna trebuia să plece în noiembrie. Între timp mi-a dat Lăcrămioara un pat de campanie. La sfârşitul lui decembrie, lună de chin şi convieţuire cum nu mi se mai întâmplase de când am terminat facultatea, am întrebat subtil, aşa cum mi-e obiceiul: "În cazul în care plecaţi până la revelion, e vreo problemă să-l fac aici?"

Nu faci ncio brânză cu subtilitatea, zilele trecute s-a întâlnit Dan cu doamna. Întâmplător. Nu în Paris. Am plecat lăsând în urmă alte patru milioane şi câteva iaurturi în frigiderul care nu funcţionase oricum toată luna.

Şi-am vrut să mă duc la biserică. Mi-am zis, doamne, e clar că avem probleme, hai să stăm de vorbă şi să ne împăcăm. Vin eu la tine. Ningea mărunt şi se înserase. Dau să deschid uşa. Dinăuntru femeia de serviciu strigă la mine nervoasă: „Da’ tu nu vezi că am închis, ce-ai de tot tragi aşa?” După ora şapte se închide la credinţă. M-am închinat.

Acum căutăm să ne mutăm iarăşi. Motive din cele mai diverse: vecina de jos m-a ameninţat că ne pune lipici pe clanţă dacă mai scutur ceva pe geam. Dedesubt e rău, deasupra e rău, la naiba. Mă deprimă balamucul mutărilor, imposibilitatea de a-mi crea alte tabieturi, alunele din ciocolată, autobuzele care au mereu acelaşi traseu.

N-am perspectivă. Sau e de la fără ochelari.

Pisica zgubilitică

Avem pisică. Nu o cheamă nicicum pentru că nu vine orice i-am face. Oricum, în afară de "pis, pis", "mâţă frumoasă" şi "cretino care eşti ce m-ai zgâriat" nu i-am spus până acum şi nici nu cred că o vom chema altfel, deci nu se justifică o risipă de nume.

E mică şi zgubilitică şi cam uşchită cu capul. Un picuţ de pisică albă toată. După ce i-am dat drumul în casă, ne-a scuipat şi a vrut să o ia la fugă, dar a alunecat pe parchet şi s-a dat cu capul de oglinda de la şifonier. Apoi a dispărut pur şi simplu şi de-atunci n-am mai văzut-o. Părerea mea este că nici nu există. De fugit nu avea pe unde. Ori s-a evaporat, ori nu a fost de la bun început şi am visat. De exemplu am mai visat eu odată că mi-a intrat salariul pe card cu o săptămână mai devreme, deci tot ce e posibil.

Mama mă întreabă ce îi facem când plecăm mai multe zile de-acasă. Eu zic că abia o să se bucure pentru că oricum nu îi place de noi.

PS. Poze, când o să apară... dacă o să apară.

Printre pietre

Îmi trebuie apă, nu pot să mor cu mâinile murdare;
pământ, să mă îngrop printre pietre, piatră cu piatră;
să plec spre muntele care mă cheamă la fiecare miez de iarnă grea,
să calc cărări pe aripi până la tine, la ochii cerului,
să ne dea Domnul un gând bun;
trebuie să găsesc pădurea peste stânci -
am de stat la poveşti în taină, am să spun multe de pe suflet,
două-trei vorbe şi o să mă dea pământul afară:
în veci nu primeşte oameni cu oameni în pântec,
în veci nu se pleacă fruntea
spre mâna mea de piatră.

Pentru concursul de Proză Arhiscurtă (proză sms, cum îi zice Dan) de pe Trilema, dacă mai era vreun dubiu.

Să ziceţi mersi

Mai ţineţi minte cum era să fiu o glumă proastă?

Ei bine, se întâmpla fix acum 26 de ani.

Să ziceţi mersi, că nu ştiu zău ce vă făceaţi fără mine.

Viaţa la ţară

PEPENI, hai la PEPENI BĂ, să vă dăm pepeni! O găină grasă, cum se cuvine, grăbeşte cu o liotă de pui negricioşi pe urmă, de-ăia de-ţi ciugulesc degetele când îi prinzi. Mereu lipseşte unul: dacă-l mănâncă pisica, găsi-o-ar boala, se necăjeşte naşa mea. Din straturile cu roşii galbene, cotoiul miaună languros la vecina handicapată: Ncenfanci? Bine, ia, ascult Tezaur Folcloric.

Şi îmi e dor de un cer senin. Plouă atât de cald peste frunze, încât aş sta toată ziua într-un pântec şi aş refuza să mă nasc.

O scriere veche în straie noi (rămasă mai mult în costum de baie, dacă e să mă întrebaţi pe mine) pentru concursul trilematic al lui Mircea. Regula este ca textul să se încadreze în 495-500 505 caractere pentru a se numi un PA.

Aroganţe

Pe 2010, eu, Ioana, mi-am propus să fac un lucru pentru blogul ăsta şi anume să scriu. Asta în ciuda faptului că de când nu am mai avut decât o postare la două săptămâni, am urcat vertiginos în Zelist. Dar succesul mă incomodează.

Ei bine, de-acum o să fac şi eu ca voi, o să scriu despre propria persoană, ce nu-mi place mie şi ce nu-mi convine, cine mă enervează şi la ce adresă locuieşte şi din ăstea asemenea, păreri. Adică treburi arogante. Numai că spre deosebire de voi eu recunosc că astea-s aroganţe, pentru că nu-i nimic interesant în informaţii despre lungimea cozii pisicii, indiferent a cui o pisică o fi. Adică o să încerc să fiu şi mai rău. Sper să-mi iasă.

Şi pentru că este şi Sfântul Ion şi toate se leagă, o să vedeţi, o să povestesc cum mi-am început eu cariera de persoană încrezută şi arogantă.

În primul an de facultate m-am dus la cămin ca tot omul, cu încredere în fiinţele oameni şi cu dorinţă de socializare. Şi ce dacă eram o roackăriţă cu tricouri negre care asculta Cradle of Filth şi Cannibal Corpse în timp ce colegele maneliste şi pe jumătate de etnie rromă încercau să-mi explice că nu se dă cu mătura în cameră încă din prima săptămână? Şi ce, credeţi că chiar nu se pot înţelege oamenii? Da, păi nu. Ăstea m-au dat afară după două săptămâni, au zis că mi-ar fi mai bine într-o cameră în care nu se fumează. Au fost de treabă şi mi-au propus să-mi las la ele frigiderul, dar noile colege care nu s-au lăsat intimidate de puţină curăţenie, au zis nu, să îl iau cu mine. Altfel eu îl lăsam, că sunt cam fraieră de fel. Pe bune, nu glumesc.

În afară că sunt fraieră (poate credeţi că glumesc, dar nu), sunt şi credulă. În noua cameră am crezut că totul a fost o întâmplare nefericită şi m-am relaxat. Aici a fost prima greşeală. Apoi, după o scurtă perioadă de dezamăgire, am început să fiu din nou eu. Aici a fost de fapt greşeala care a contat. Pentru că eram 4 colege dar cinci paturi, ălelalte au repartizat un pat sub al meu, iar când s-a pus problema ce facem cu salteaua, eu am zis că pot să o pună la mine pe pat, nu mă deranjează să am două. Adică mă încurca, eu sunt scundă şi până mă căţăram în el era o aventură, dar mă puteam sacrifica.

Totul a fost ok (aşa îmi închipuiam eu (pentru că se pare că cititul la toaletă, duşul zilnic şi jocul de canastă sunt considerate excentricităţi printre studentele la Litere) se închide şi prima paranteză), până când un hăla absolut întâmplător care nu avea de lucru a venit la noi în cameră şi a întrebat: „Dar dintre toate 4 de ce tocmai tu dormi pe două saltele?” Şi a răspuns Ioana, cu naivitate în glas şi uimire sinceră în priviri: „Pentru că eu sunt Ioana!!” Doh. Ei, da.

Drept pentru care cred că îmi puteţi ura deja la mulţi ani, treacă de la mine.

Şi la vară iarnă

În primul rând vreau să vă spun mai multe chestii.

A fost un an şi au fost vreo două nopti pur şi simplu de-a dreptul, iar în ultima lună am impresia că am trăit câteva secole cel puţin.

Şi tare am impresia că nu s-au terminat.

Iar drept e că uneori când nu-ţi vezi capul, numai de scris nu-ţi mai arde, prin urmare vă transmit un călduros cu altă ocazie.

Hai la mulţi ani şi la vară iarnă.

Contra timp