Coşmarul de pe blogul meu

Când atotputernicul Călin a făcut împărţeala etapelor pentru concursul său, Oraşul PA, a văzut cu mirată părere de rău că nime nu se bagă la cea de-a treisprezecea.

"Superstiţioşilor", şi-a râs în barbă Arhiscurtul-prozator, poruncind mai apoi cu glas aproape tunător: "Să ia Ioana Etapa 13".

Şi Ioana a zis: "Bineee. Etapa a 13-a să se numească Strada Ulmilor".

Iar dumneavoastră, carele binevoiţi, să scrieţi despre cea mai de coşmar Stradă dintr-un Oraş închipuit sau neînchipuit.

Dead... line, miercuri, când se bate miezul nopţii.

PA-urile se trimit pe mihaioana@gmail.com (cu un singur i).

Şi concursul de ghicit care cine ce a scris, la LeeDee P.

Update de joi: Etapa 13 din frumosul concurs se terminară. Aveţi de acordat voturi la 11 PA-uri, chestie care habar nu am cum se face, dacă nu vă suparaţi, dar voi votaţi cu încredere... poate ies chiar preşedinte!

Concursul continuă la Lady A, cu tema Căldură mare.

Trimiteţi voturi până vineri seară, să zicem...

1. L.M. - Dan Badea

Ofiţerul urlă că nu am văruit cum trebuie bordurile. Reuşisem să strâng frunzele roşiatice, dar în câteva minute altele cădeau. Aleea principală de la intrarea în liceul militar trebuia să arate impecabil, iar sectorul meu de competenţă reprezenta jumătate din ea. Odată, pe la sfârşitul toamnei, nu am mai fost pe sector. Lenevisem. Spre norocul meu, străduţa arăta mai bine decât curăţită de mine. Am primit felicitări, pentru prima dată din septembrie 1997. După un an, se terminase coşmarul curăţeniei de la 7 dimineaţa.

2. Pariul pe nimic - Călin

Era o străduţă cu două benzi pe care trecea un autobuz, de trei ori pe oră. Patru băieţi aşteptau cuminţi pe trotuar. Când autobuzul se apropia, ţâşneau. Cel mai curajos era considerat acela care-şi începea ultimul goana.
Într-o zi, Liviu a pornit când ceilalţi trecuseră deja. A fost descălţat de bara de protecţie şi a ajuns dincolo cu inima ca un greiere neliniştit. A câştigat pariul pe nimic, dar şi acum, când e ditamai domnul, i se face pielea de găină amintindu-şi cât de proşti puteau să fie.

3. Teama - Carmen Negoiţă

Grăbi pasul dorind să scape mai repede de teama ce-şi înfipse colţii în inima ei. Se uita mereu în urmă, atentă la fiecare sunet. Foşnet. Se opri. Privi în direcţia de unde venise zgomotul. Adrenalina-i pulsa în vene, în timp ce inima îşi intensifică bătăile. Nimic. Îşi continuă drumul, mai grăbită. Iar paşi. Se întoarse şi acelaşi întuneric dens o izbi în faţă. Încă un pas. Acelaşi zgomot. O rupse la fugă fără a se mai uita înapoi. Paşii din urma ei se apropiau mai iute şi din întunericul nopţii auzi lătratul lui Rex.

4. Poveste de groază - LeeDee P.

Eu știu doar o poveste de groază, despre vecinii din spate și despre o mâță trasă de coadă de toată familia noastră, poveste pe care mămica mea i-o spune tăticului meu în fiecare dimineață când îl ceartă pentru că nu aduce mai mulți bani în casă și care sună chiar așa: “sunt de groază ăștia de la Ulmilor 13, uită-te și tu ce vilă și-au tras, ce gipane au amândoi, cum își fac concediile numai prin străinătățuri și cum copiii lor au jucării grămadă și haine de firmă, iar noi tragem mâța de coadă!”

5. Fiecare cu cosmarul lui - Le Petit Prince

Locuiesc intr-un apartament dintr-un imobil situat pe strada Ulmilor, peste drum de faleza, chiar langa parcul din Orasul Electric, marginit de macadam intr-o parte si de cimitir in alta. Am plecat de pe scena tarziu, altfel as fi mers la o pizza la City Mall. Cand am ajuns in statia de langa semafor tocmai venise autobuzul. Nu puteam sa-l ratez, pana venea altul mi-as fi mutat mult si bine greutatea de pe un toc pe altul. Ce sa-i faci, avem si noi, femeile, un cosmar. Eu am doua. Celalalt ma asteapta in scara blocului.

6. Îngrozitor - Leo

Nicio babă n-a fost violată pe strada asta. Niciun cuţitar nu şi-a înfipt şişul în orbita niciunui beţivan şi niciun topor nu şi-a odihnit oţelul în bostanul niciunui microbist. Niciun postaş n-a fost scalpat şi niciun administrator de bloc nu s-a trezit în timpul nopţii în flăcări. Niciun nou-născut plângăcios n-a fost sufocat cu perna şi niciun pechinez prea lătrător n-a fost spânzurat şi împăiat.
Strada Ulmilor e cea mai îngrozitoare stradă din oraş, pentru că aici nu se întâmplă niciodată nimic.

7. Înfrigurare... - Cristian Dima

Simţeam în oase cumplit tremur, iar respiraţia ta mă-nfrigura. Un ger cumplit se năpusti pe stradă, ţinând în palmă palma ta. Mă îngrozeşte a ta privire, pătrunsă adânc în ale sufletului fire, e rece mângâierea ta, mă-ngheaţă sărutarea ta. Îmi este frică ca pe strada asta, să păşesc la braţ cu tine, mă sperie gândul că-ntr-o zi vei dispărea, acum când mă obişnuiesc cu tine. Din demon, înger vreau să te prefac, sufletul pot să-ţi încălzesc, te rog doar nu mă mai lăsa, pe stradă singur să păşesc.

8. Culmea strazilor - Sictireli

Strada principală arcuieste spre stanga, apoi drept pana la intersectia semaforizata cu strada Ulmilor. Un mucalit a completat numele strazii consemnand Strada Culmilor. Avea dreptate. Nici un ulm pe strada desi purta aceasta denumire. Semaforul sta pe rosu de cateva luni, fara sa produca accdente de circulatie. Stalpii plantati din 20 in 20 de metri nu au becuri. Curtile nu sunt imprejmuite, dar niciun caine nu iese in strada. Copiii nu merg la gradinita, dar la capatul strazii functioneaza o astfel de institutie.

9. Frica de ... - Mariana

Locuiam la trei străzi de şcoală, pe o stradă cu case vechi. Dimineaţa mă târa tata pe trotuarele pline de frunzele toamnei. Mâna mea se cuibărea în mâna lui şi mi-era aşa de bine. La întoarcere începea coşmarul. Trebuia să vin singură printre haitele de căţei care căutau de mâncare pe la porţile vecinilor. De cum făceam colţul, inima zguduia universul din mine. Plângeam mut deşi aş fi strigat. Mergeam doi paşi înainte şi unul înapoi. Nu era nimeni. Uneori mă scăpam pe mine de frică... Noaptea visam că am murit.

10. Vis urât - LeeDee P.

Visa că marţi 13, trei ceasuri rele, stătea în faţa clădirii guvernului din Piaţa Victoriei, era pensionar, bolnav de diabet, văduv şi singur pe lume, pe deasupra, cu un venit lunar de 600 RON, din care 200 pentru medicamente şi participa la greva generală a angajaţilor de la stat şi a pensionarilor, care vroiau să-l forţeze pe prim-ministru ăsta de Boc să demisioneze şi să-i lase pe alţii mai competenţi în loc. Visase urât şi altădată, dar problema era că acum, nu se mai putea trezi din somn!

11. Cotoiul din ulm - Sictireli

Cand au intrat cotigarii pe strada, ceata era groasa ca un rau plin de dejectii. Cotiga! Oamenii ies la porti cu gunoiul menajer in butoaie din tabla ruginita sau in ligheane gaurite si captusite cu foaie de placaj scorojit. Cotigarii sar sprinteni din masina, trag un gat vartos dintr-o sticla de vin si apuca de cazanele pline cu gunoi. Dintr-un astfel de cazan sare un cotoi tinand in dinti un cap de peste. Un cor de fluieraturi il goneste pana in ulmul cel mare de vis-a vis unde s-a cocotat tremurand ca o piftie.

Clasament:

1. - 2. - Poveste de groază - LeeDee - 12v/3 & Înfrigurare - Cristian Dima - 12v/3

3. Culmea străzilor - Sictireli - 10v/6

4. Fiecare cu coşmarul lui - Le Petit Prince - 9v/5

5. - 6. - Pariul pe nimic - Călin - 5v/3, Vis urât - LeeDee - 5v/3,

7. - 8. - Teama - Carmen Negoiţă - 5v/2, Cotoiul din ulm - Sictireli - 5v/2

9. Frica de... - Mariana - 3v/3

10. L.M. - Dan - 2v/2

11. Îngrozitor - Leo - 1v/1

Le mulţumesc pentru voturi lui Călin, Leo, Cristian Dima, Lavinia Desideria (care a acordat doar nouă voturi, am observat foarte târziu şi care doreşte să fie trecută doar cu pseudonimul Desideria, nu are blog), Carmen Negoiţă şi LeeDee P. Si mie.

Trei Grivei

Lola, Laţă şi Grivei

Făceau dragoste în trei.

Dar fiind plini de ghinion,

I-a călcat un camion.

(Poezie învăţată de la Dan!)

Viaţa mea e bestială

Viaţa e bestială pentru că, deşi primesc lepşe pe care nu le rezolv de la oameni de treabă precum Simona, Remus, Melania, sau Nina, există mereu opţiunea logică să iau una cu forţa. Aşa că m-am oprit la aceasta, la care universul a făcut să ajung pe o cale extrem de sinuoasă, prin Richie, unul din autorii blogului Marele Ecran, unde am participat concursul ăsta, cu scenariu la postarea asta, concurs de care am aflat de la Groparu, pe care îl citesc din principiu, mai degrabă nu citesc biblia înainte de culcare decât să nu-l citesc pe el! Deci totul se leagă.

Aşadar, viaţa mea este bestială pentru că este groaznică. Pun pariu pe o cutie de creioane colorate că nu se găseşte un singur amărât căruia să i se fi întâmplat în ultima jumătate de an atâtea evenimente dezastruoase câte mi s-au întâmplat mie. Nu se găseşte, deci din prima practic am câştigat o cutie de creioane. Nu e bestial?

Bestial mai e că mama mea a fost atât de inspirată încât să-şi pună ziua de naştere pe aceeaşi dată cu cea a numelui, deci nu trebuie să iau două cadouri! Adică azi. Bravo mama, la mulţi ani!

Altceva: Gossip Girl. DA, şşşi ce, mă uit la Gossip Girl, nu ca voi la seria 1, ci exact la seria a treia. Nu râdeţi pentru că nu ştiu câţi dintre voi sunteţi suficient de bestiali încât să vă uitaţi la Stargate Universe, de exemplu. Deşi cu adevărat bestial ar fi să nu aştept câte o săptămână întreagă pentru un nou episod.

Alt bestial e că păsăresc ciripelele şi că am patru mere verzi. Poate nu vi se pare nemaipomenit, dar pentru mine e o chestie importantă, ciripelele din mintea mea au în sfârşit cu cine să rezoneze! Merele, pur şi simplu, patru.

Însă cel mai bestial dintre bestiale este că îl am pe Dan care mă suportă. Are mai multe calităţi, dar asta e cea mai preţioasă. Studii de specialitate arată că sunt probabilităţi infinit mai mari să existe tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte decât un om care să poată răbda un Vărsător. Mai ales când Vărsătorului i se întâmplă să fie cineva aşa ca mine. Şi mai ales când celălalt om e tot un Vărsător. Dan rezistă ca un martir. Mă suportă când mă crizez că nu a plătit întreţinerea la ora 11, când îi fac scandal că a lăsat pâinea afară din pungă, că şi-a luat o bere, că de ce nu şi-a luat bere, că bate vântul, că am ars măncarea şi că, în principiu, de ce se întâmplă lucruri pe pământ fără permisiunea mea. Toate astea fără să se ia cu mâinile de păr! Cel puţin nu de faţă cu mine. Credeţi că glumesc, aşa-i? Ha!

Să vă zic, azi e luni

Lunea, toată lumea anunţă că e luni. Deci aşa vă informăm noi, e bine, e şi asta o ştire. Cam cum de Crăciun anunţăm că e Crăciunul şi plus impresii, idem de Paşte, de marţi 13 şi de joi 22. Apoi se susţine o teză conform căreia lunea treburile stau în principiu nasol. Nu că aş fi eu Gicu-contra, însă e absurd. Luni te descurci cel mai bine, după ce te-ai odihnit două zile. Abia eşti cu capul normal. Chiar aş decreta şi miercurea zi de stat degeaba, pentru randamentul de joi şi vineri. Asta pentru cine vrea să muncească, noi, restul, nu avem nevoie de randament. Apoi impresiile generale mai spun că lunea ori e prea cald, ori prea devreme, ori prea ploaie, mai ales toamna. Iarăşi ciudat. Din moment ce ai timp să vorbesti despre asta înseamnă că eşti relaxat, fie acasă (deci lunea, acasă, asta e egal sau puţin mai mic decât un paradis), fie la serviciu, într-un birou oarecum confortabil, din care priveşti cum nu ajunge la tine ploaia. De ce e asta rău? Nu pricep, mie mi-e bine lunea şi marţea. De miercurea nu-mi mai place. Miercurea cam pe la prânz, aşa, mi se termină resursa de inteligenţă pe săptămâna care este. Dacă stai de vorbă cu mine vinerea sau joia, zici că-s aproape cu capul. Sâmbăta şi duminica mă feresc eu să mai stau de vorbă. În restul timpului mă prefac.

Bun, apoi nu ştiu dacă aţi observat cât de repede trece timpul. Mie cel puţin aşa îmi trece, dar asta probabil din cauză că fac numai lucruri plăcute. Când eram mică şi nu voiam să mă duc la şcoală, trecea neserios de încet. V-am mai zis că nu mi-a plăcut să învăţ, obicei care persistă. Puteaţi deduce asta şi singuri din faptul că am blog. Deci astea.

Alt lucru important din viaţa mea în perioada de toamnă e că am terminat cele cinci sezoane din Stargate Altantis. Nu vă fie teamă că o să mă apuc de numărat banii, pentru că am descoperit Stargate Universe. Cu Robert Carlyle şi Lou Diamond Philips care de fapt nu ar juca în serial dacă Anticii nu ar fi inventat pietrele de comunicare. Nişte chestii importante, bă, dar chiar plouă. Şi deci am văzut deja 4 episoade din cele 4 care au apărut. Încă mai sper să fie un serial bun, speranţa moare ultima, dar am înţeles că moare şi ea.

Alte încă două chestii şi vă las: un prieten m-a rugat să pun pe blog linkul lui către eRepublik. I-am zis, măi copile, cine crezi tu că intră să se înscrie ezact de pe blogul meu? În fine, l-am pus şi am promis că mă informez să şi scriu ceva, chestie pe care normal că nu am făcut-o. Dar înţeleg din auzitelea că e un fel de Second Life, cică poţi fi orice de la măturător, la Băsescu. Eu dacă ar fi să aleg, aş vrea să fiu Nemaimâncător de Dulciuri, pot să fiu asta şi în viaţa reală, dar nu sunt exact pentru că ştiu că pot oricând să fiu, mă înţelegeţi. Dacă e să fim realişti, aş vrea să fiu un leneş, iar dacă e să fim absurzi, aş vrea să fiu bucătăreasă. Fiecare cu vrăbiuţele lui. În tot cazul, nu pricep de ce să nu încercăm măcar să fim ceea ce vrem în viaţa reală... Probabil din cauza corupţiei. Dacă nu ar fi corupţia, mi s-ar împlini visul de a fi un om care nu mănâncă dulciuri. Cam aşa. Deci dacă vreţi să fiţi faraoni, extratereştri, sau depanatori, vă rog să vă înregistraţi pe linkul din stânga, cum vă uitaţi la ecran.

Şi ultima pe ziua de azi, luni, este că acum o săptămână a avut loc Întâlnirea Clubului de bloggeri cititori. Da, am fost un intrus din toate punctele de vedere. Nu am povestit încă despre asta ca să las timpul să treacă, să pară aşa, o poveste de demult. Acum că a trecut, tot ce pot spune e că au povestit alţii deja, într-un mod mult mai coerent. Partea plăcută a fost că întâlnirea a avut loc la Librăria Mea, iar gazda, dl. Alexandru Ştirbu, ne-a promis că dacă vom organiza concursuri, ne va pune la dispoziţie cărţi drept premii. (fraza asta am copiat-o întocmai de pe blogul Ralucăi, să fie clar că nu spuneam eu ceva aşa logic). Apoi am constatat că Dumis e mai simpatic decât rămăsesem cu preconcepţiile, că Geocer poate să povestească uneori şi într-un mod plictisitor, iar cât priveşte pe restul, nu că nu vreau să le pun linkuri, dar nu ştiu cum să îi introduc în propoziţie. Până data viitoare, adică vinerea asta, avem temă să citim o carte, recomandată de Oana. Asta e partea neplăcută, că trebuie practic să o citesc.

Noaptea, toate pisicile sunt la parter

Astă noapte. Noapte. Ora 10 şi cam asa ceva. La mine întuneric, doar eu cu nasul în plapumă, cu laptopul în braţe şi cufundată în neatenţia care mă caracterizează la tot ce se întâmplă în jur. Eram preocupată cu episodul 11 din Stargate Atlantis, sezonul 4, apoi mai am pe 5 şi gata, trec la chestii serioase, pentru că, de exemplu, nu am terminat de văzut Pinguinii din Madagascar.

Mno, şi prinsă fiind în diversele evenimente şi probleme cu naniţii, neutronii, salt în hiperspaţiu, teleportare, oamenii care se aliaseră cu wraithii, construiseră un replicant şi toată lumea se bătea cu toată lumea, ridic nasul şi văd pironiţi asupra mea doi ochi ca doi felinari. Aici trec peste momentul de pauză-suspans şi vă clarific din prima că am reperat şi catalogat felinarii ca aparţinând unei mâţe. Doar că drama era alta.

De când mi s-a întâmplat să exist, eu tot am obiceiul să locuiesc în mai multe părţi şi să mă mut de colo-colo şi înapoi, nu pentru că n-aş avea unde să stau, ci tocmai pentru că sunt atât de simpatică încât trebuie să-mi bucur cu prezenţa toate rudele: bunicii 1, bunicii 2, la ţară, acasă, Câmpina, Târgovişte, Piteşti.

Acuma, nu ştiu despre voi, dar când mă trezesc noaptea şi nu mă aflu unde îmi închipuiam eu că ar trebui să fiu, când patul e în altă direcţie şi uşa pe care ar trebui să ies spre toaletă este de fapt geamul de la etajul 2, ei bine, nu pot să spun decât că e nasol. Chiar şi dacă scap neaccidentată, secundele alea până mă dumiresc, orientez în spaţiu şi repoziţionez geografic tot nasoale sunt.

Cam aşa şi-aseară, când, după săptămânile de concediu, trăiam cu impresia că sunt la Târgovişte şi că mă uit la Stargate (de data asta sezonul 3) şi îmi trăiam drama încercând să înţeleg cum a ajuns pisica la etajul doi, cade? moare? s-a teleportat? e un extraterestru? de ce are curcubeul doar 7 culori? oare mi-am luat pastilele de memorie? sau o fi de fapt un pisoi? O serie de întrebări primordiale care m-au ajutat să realizez că nu dom'ne, sunt la Piteşti, la parter, iar mâţa este probabil curioasă că de ce am lăsat geamul deschis. În fine, până să pun mâna pe ea să o adopt şi să îi pun numele Pătrăţel, a şters-o pisiceşte.

În concluzie, dragii mei, daca ştiţi că nu staţi bine în ceea ce priveşte orientarea, aveţi grijă cu mutatul, eu îmi permit să îi spun mamei "mai bunico", treacă-meargă, dar dumneavoastră nu ştiu cum vă pică să îi spuneţi lui Costel "Dorele", sau, mai rău, Maricicăi "dragă Costel".

P.S. dragă Cristian, atunci în seara aia când ţi-am spus "Alina, dă-te de pe mine", nu a fost, se-nţelege, decât o problemă de orientare...

Scurte şi deştepte

Dacă v-aţi întrebat care eram eu la Scurte, bune şi deştepte, ei, eram cea care stătea pe scaun. Restul nu. Bine, eu şi cei doi prieteni care veniseră cu ele.
A fost prima seară de Proiecţie de scurt metraje în aer liber, filme românesti. A fost fain Un bărbat urmăreşte o femeie; am găsit doar un making of şi un preview la prima parte, care mi-a plăcut cel mai mult:

De fapt el o duce până jos, o pândeşte să plece şi se întoarce să doarmă. Mi se pare o metodă foarte bună.
La filmul regizat de Igor Cobileanski, dăduseră drumul la Saşa, Grişa şi Ion, deci îl aveau, deci ar fi putut să îl pună; mi-a plăcut mai mult decât (Plictis) şi Inspiraţie, cel care a rulat.

Acasă am găsit alt film, tot românesc. Nu-mi explicam de ce greu suport femeile, acum m-am lămurit.
Ea, de pe scara mea, îl întărâta pe el, care era pe scara de vizavi: "Eşti un calic bă te-a făcut mă-ta cerşetor al dracu cu mă-ta care te-a făcut. Nu vii să mă baţi fir-ai al dracu hai mă vino hai ce să fac să îţi demonstrez că tu nu o să-mi închizi gura niciodată cât oi trăi. Să moară mă-ta că nu vii să mă baţi, hai să moară mă-ta dracu nu vii să dai ţi-e frică să laşi urme să intri la puşcarie fir-ai al dracu hai să moară mă-ta. Să moară mă-ta că nu eşti în stare să vii." El nu zicea nimic.
Eu m-aş fi dus, să moară vasile, pe mine mă convinsese.

morning edit: vasile e o gâsca, nu o ştiţi voi.

Nu recunosc nimic

      Îmi amintesc ca ieri o discuţie avută pe la 10 ani cu bunica. Mă rog, discuţie e mult spus, eu ziceam şi ea mă aproba ca pe copiii prostănaci.

     Eram în vacanţă la Campina, în casa ei mereu cu linişte şi umbră. Mirosea a săpunuri ascunse în şifonier, printre prosoape, a trandafiri roz şi a aerisit. Bunica mea a avut toată viaţa o manie pentru curăţenie, mania stăruie chiar şi acum când e rău cu inima, şi mi-am dat seama că o moştenesc cu succes, chiar aseară, când, în ciuda unei dezordini exempare la mine în casă, m-am trezit că spăl peria de la wc. O să ajung o bătrânică sclerozată care nu-şi găseşte ochelarii puşi pe nas, ca să spele peria de la wc.

      Dar să ne întoarcem la Câmpina; era iulie şi o după-amiază leneşă, cu soare dogorind nesimţitor ca să nu mai pot eu juca elasticul în faţa blocului. În casă ziceam că era umbră de la draperii grele şi liniştea aceea pe care numai ticăitul ceasului o scoate în evidenţă. Soţul bunicii a fost ceasornicar şi de aceea casele rudelor mele erau invadate de aceste tic-ţăcăneli insuportabile, însă, în mod paradoxal, degrabă-vestitoare de linişte. Eu cu ceasurile am o ceartă sau aşa ceva, nu port, nu pot să sufăr, dacă întâmplător se găseşte vreunul în camera în care dorm, îl dau afară. Cu toate astea, nu îmi pot imagina tihna perfectă fără de ticăitul vreunei pendule, şi chiar acum, la birou, unde şeful meu a adunat pe puţin 5 ceasuri, tot zgomotul lor scoate în evidenţă liniştea.

      Ca o paranteză, nimic nu este mai plăcut decât o dimineaţă de luni, când colegii ţi-s plecaţi în concediu, când şeful îşi vede de ale lui şi tu eşti astenic după o nemernică de gripă, cu ploaia şi toamna, ca în Rapsodiile lui Topârceanu, şi un ciulin bezmetic agăţat de fustă.

      Şi îi spuneam eu bunicii şi oracolul din Delphi era mic copil pe lângă mine: "Băi bunica, o să vezi că o să mă fac mare şi o să mă duc unde vreau eu şi o să fac numai ce vreau eu". Şi bunica ar fi vrut să îmi dea dreptate ca să o las să doarmă, dar nu se putea abţine: "Ehee, ai vrea tu. Ai impresia că e aşa de simplu? O să vezi câte griji o să ai şi câte o să trebuiască să faci fără să vrei. Crezi că dacă o să creşti o să faci numai ce vrei tu?" "Las' că o să vezi!", tunam eu, prevestind neprevestitul. "Bine, bine, mai vorbim noi".
      După-amiaza aceea nu mi-a oferit niciun ţel nemaipomenit şi precis, însă am ştiut clar că eu vreau să mă fac mare să lucrez şi să nu mai depind de nimeni. Cum voi obţine asta, ce voi ajunge să lucrez, lucrurile pe care trebuie să le învăţ, erau detalii înceţoşate şi absurde şi drept este ca încă îmi sunt neclare mecanismele prin care, după 15 ani, lucrurile stau exact cum am prevăzut.

      Ei, iată că după trei ani de muncă, trei servicii, concedii ba lipsă, ba cu laptopul în braţe, multe facturi achitate, multe prostii făcute, multe oarecare lucruri învăţate, când credeam că nimic nu m-ar mai putea surprinde, pot să spun că am aflat o veste care m-a dezorientat teribil. Trebuie să mă credeţi că NU, eu nu recunosc nimic, de altfel sunt sigură că e o monstruoasă conspiraţie, acum mai mult ca niciodată. Ieri mi-au spus doi oameni, fără nicio legătură unul cu celălalt, deci cu atât mai grav, că sunt "o persoană responsabilă" şi, respectiv, că sunt "o femeie matură".

      Deci, nu, da? eu nu! Trebuie să înţelegeţi că în timpul liber ba chiar şi la serviciu eu colorez, desenez, mă joc şi mă uit la desene animate. N-are a face faptul că lucrez cu vreo intenţie de seriozitate. Treburile mele preocupative sunt să mănânc dulciuri, să citesc bancuri, să mă joc travian, zuma şi return to castle wolfenstein, să mă uit pe poze în dicţionarul explicativ oxford, să văd filme sf şi să visez noaptea că sunt împăratul universului şi locuiesc în altă dimensiune... deci chestii normale, zic, care nu au nimic a face cu maturitatea. Nu ştiu câţi m-au auzit vorbind serios, nu ştiu de ce aş trece drept un om în toată firea şi până la urmă nu ştiu de ce şi-ar putea dori cineva vreodată să fie adult, cu responsabilităţi şi nevoit să ia decizii. Eu nu am vrut decât să mă fac mare şi să lucrez ca să pot să mănânc ciocolată în loc de ciorbă şi pentru ca pe 15 septembrie să nu mă duc la şcoală.

      Dacă vreţi voi să fiţi adulţi, n-aveţi decât, eu n-am treabă cu asta, aşa că vă rog să nu mai încercaţi să mă trageţi la răspundere pentru toate alea că nu vă merge. Băga-ţi-vă minţile-n cap!

Povestiri dîn criptă

1408, deci, şi ce aventuri s-au petrecut la vizionarea dumnealui

      Adevărul autentic este că din film nu îmi mai amintesc mare lucru, deoarece l-am văzut prin octombrie, dar am rămas cu impresia că a fost vorba despre ceva foarte aşa... deep, impresie lăsată doar de evenimentele ulterioare.

      Bine, nu a fost chiar atât de palpitant, pentru că nu are ce palpitant să se întâmple unei persoane care stă la calculator opşpe ore pe zi, decât poate să adoarmă cu capul pe tastatură, dar până la urmă talentul meu de povestici contează.

      Deci filmul a început pe la ora 10 aşa, când am dat eu play la media player. După vreun sfert de oră mi s-a părut că oarecum brusc s-a făcut mai întuneric, dar nu am dat atenţie fincă mă concentram să pot pricepe ceva şi oricum lumină venea doar de la laptop.
      După cam altă jumătate de oră, când urla hăla mai cu foc, a murit şi laptopul. Am iţit capul pe geam, mă rog, cât am putut eu printre gratii (pentru că, nu-i aşa, geniile stau la parter), părea întuneric şi în rest, dar ştiu că luasem în calcul şi unele variante conspirative dinadins, precum faptul că nu îmi aminteam când am plătit ultima dată curentul, sau că vecinii vor să îmi demonstreze că dacă nu ai curent, pur şi simplu nu poţi să pui aspiratorul la doijpe noaptea.

      En fin, după o perioadă relativă de timp în care am încercat să citesc la lumina lumânărilor, lucru absolut deloc romantic atunci când ai dioptriile peste 5 cu plus, vastele încăperi ale garsonierei mele si-au revenit la electricitate şi zic să reiau activitatea.

      Dau ingheigi laptop. Abia pe la al treilea restart am reuşit să văd ceva pe ecran, iar între timp intrasem în panică, mă gândeam cum o să trăiesc fără sursa mea de... de existenţă, măgarul funcţiona, dar nu se vedea absolut nimic, nu mai găseam certificatul de garanţie, ce mai, eram distrusă, a fost cea mai grea încercare din viaţa mea. Dar şi-a revenit şi m-am bucurat apoi că n-am dat în el, până la urmă era tot ce aveam, dacă murea... deci să nu-mi amintesc.

Şi deci am terminat filmul. Am rămas aşa cu ceva confuz... cred că le zice idei, apoi m-am culcat şi am visat vise ciudate.

      Pe la 3 m-am trezit. Aici vă bag trailerul pe post de pauză de efect, dar să aveţi răbdare să îl vedeţi până la sfârşit:

      Am ieşit din cameră să mă duc la toilet şi am văzut că uşa la intrare era deschisă. Deci până la ora 3 dimineaţa dormisem cu uşa deschisă, bine, încuiată de doo ori, dar deschisă, adică am împins-o dar nu suficient şi se încuiase pe lângă. Am luat-o şi am încuiat-o cu atenţie şi m-am dus la treaba mea şi când am ieşit am văzut că era iar deschisă. Din fericirea întâmplării, vastele mele camere nu măsoară mai mult de optzeci pe cincizeci cu totul, aşa că am adormit la loc, dar după o scotoceală meticuloasă... în şifonier, cu ochelarii (mă bazam că dacă mă vede fantomul că-i am la ochi, nu mă loveşte să îi spargă şi să fie nevoită mă-sa apoi să mi-i plătească; mentalitate de tocilar, de).

      Cam atât a fost, cu excepţia faptului că nu prea puteam să respir din cauză de la gripa din capul meu, în consecinţă dezvoltând nişte vise suspicioase cu o fetiţă blondă pe care o luasem în braţe să o mângâi (da, ciudat) şi care era de fapt o pisică roşcată... şi chestiile astea normal că nu mi le mai amintesc eu, dar am găsit în arhiva la mess o discuţie de a doua zi cu Alina... şi m-am gândit să scriu şi eu acilea ceva.

      No, deci asta fusă... doar dacă n-am minţit-o pe Alina.

Lupta cu bătălia

Am reperat inamicul



















S-a purtat un răzbel năprasnic

Dar dreptatea a triumfat

Trăi cai, doi cai frumoşi

Ce-am păţit cu cerşetorul excentric

      Cum viaţa mea socială este fuarte palpitantă, dar păcat că nu există, cele mai mari aventuri mi se întâmplă în staţia de autobuz. Pe drum nu mi se întâmplă, fincă trebuie să am grijă să nu mă împiedic, având în vedere că nu port ochelarii.
      Şi deci într-o zi stăteam aşa în faţa Teatrului, preocupată să aştept optul şi prefăcându-mă că văd, când, "văd" un cerşetor. Îmi fac o mie de reproşuri că nu ţin aparatul după mine (nu, telefonul e pentru vorbit, poate părea o idee cam preconcepută, dar e inutil să coste mai mult de 30 de lei) şi încerc să-l fotografiez mental, gândindu-mă cum o să povestesc "poza" pe blog şi cum o să scriu despre ce-aş fi scris dacă aveam ce.
      Omul cerşea, ca orice cerşetor de bun simţ, "orbitat" de o mică şi neobosită sindărelă.
      Cerşetori, aşa, văd eu mulţi, mi-e milă de ei, indiferent că cerşesc din lene sau pentru că sunt obligaţi, deoarece nu sunt capabilă să fac diferenţa între speciile astea. Io-s foarte uşor de fraierit, trebuie doar să te uiţi la mine aşa:




şi m-ai distrus.
      Dar acest cerşetor nu părea să aibă vreo altă problemă în afară de originalitatea cu care era îmbrăcat. Io ştiu că atunci când nevoia te obligă, te îmbraci cu orice găseşti şi le iei pe toate pe tine. Cerşetorii au o "creativitate" vestimentară naturală, cu care nu se poate pune niciun exponat alu Bad Pitsi. Însă acest... domn, să-i zic aşa, purta după cum urmează: pantaloni bleumarin din pânză, din aceia care se înnoadă cu şiret, peste care îşi trăsese o pereche de... jambiere din niscai ciorapi de nailon, cred, culoarea gălbenuşului stricat, sub care mai veneau şi sosetele albastre, apoi pantofii în acelaşi ton, numai că fără şireturi, prăfuiţi şi învechiţi (logic). Dar, de, omul era asortat. Şi accesorizat. În sus urma eternul pulover cu anchior, dar fără dungi şi pe verde, cu găuri, pe sub el o... încă ceva şi poate încă iară ceva şi mai pe sub, iar peste pulover... o bluză de pijama transparentă cu dungi verticale, albastre, purtată în stilul ăsta. Ba nu, scuze, aşa.
      Mai avea dumnealui un fes, o geantă de voiaj albastră, cum altfel, burduşită toată şi pe care o ţinea în spate ca pe ghiozdan, un "toiag", o cutie de carton în care strângea banii şi pe mica sindărelă, o aia negricioasă îmbrăcată în galben, roz şi roşu, cu şepcuţă albă şi beteală în jurul cozorocului. Deci erau un curcubeu întreg împreună şi numai amărâţi şi trişti nu păreau.

      Acuma o să ziceţi că sunt nesimţită, că omului îi e greu şi se îmbracă şi el cu ce poate. Ei bine, nu, eu n-am zis, eram mega entuziasmată că am şi io un subiect de blog şi, mergând aşa grăbită spre casă (în autobuz), îmi făceam planul să mă iau la întrecere cu Cocalarii şi cu Pitzipoanca şi să trag în poză tot cerşetoru' "inventiv" care-mi iese în cale. Cu excepţia celor care au înţeles greşit Filantropica şi îşi expun problemele fizice sau copiii.
      Şi ajung croită să cer ocheiu' de idee misto la persoana care are astfel de okeiuri şi taman bine că o găsesc onlain şi taman bine că-mi zice "poţi face, e mişto ideea, dar nu cred că e ok să moralizezi pe temă. adică poţi prezenta pozele, dar să critici ceva... poţi face asta, la modul blog foto, doar cu aşa ceva".
      Io zic, bine, mă, nici nu mi-a dat prin cap să fac mişto de ei, dar unii se îmbracă prea fantezist, ce doamne iartă'mă ai nevoie de "jambiere", şi în aprilie. Apoi mai sunt şi cei care te privesc sfidător şi cărora li se vede pe faţă că n-au nevoie să stea acolo. Ăştia merită arătaţi şi atât. Oricum, în niciun caz pe cineva aşa.
      Dar până să mă dumiresc bine, personul îmi dă asta:



      Ce naiba să mai zic, m-am dus acasă la mama.