postare nouă

Stări de spirit

Delir

Duc lipsă de perspectivă clară. Mi-am uitat ochelarii undeva, unde n-am idee. În mod normal m-aş agita, dar ştiu sigur că nu i-am pierdut. Aştept să apară. Între timp, dumnezeu cu mila şi cu treburile mele pe ziua de azi.

Şi Ceaţă. M-am trezit la 7 şi 10. La 7 şi 10 trebuia să fiu la serviciu. Este sigur a treia sau sigur a patra oară când mi se întâmplă asta în 2 ani.. Nu fac parte din categoria celor care pun două sau patru puncte în loc de trei sau care lasă spaţiu înainte de virgulă şi nu lasă după. Doar că de ce nu as pune punct după punct? Susţin punerea de semne de punctuaţie după semnele de punctuaţie;.!

Totul a început într-o marţi din noiembrie. De-atunci trăiesc o mare conspiraţie, Dan zice că a evreilor. Timpul chiar că e relativ, trei ceasuri rele se pot transforma lejer în trei luni. Orice începe într-o marţi, nu se mai termină niciodată.

îN Mateo au ceaiuri, mai nou. "Ediţia de toamnă"... aşa scrie pe pliant, ce! Au schimbat şi playlistul, aşa, hodoronc~tronc, după câţiva ani. Sunt descumpănită. Pe cuvânt că totul pare brusc altfel, acum că nu ştiu sigur când vor apărea ochelarii mei. Imposibilitatea de a privi corect îmi dă senzaţia că sunt într-un univers paralel.

Privind în urmă, totul ar trebui să pară o glumă. După ce m-au inundat, proprietarul a vrut bani ca să zugrăvească. Banii mei ca să zugrăvească apartamentul lui. În plus, şi banii pe care mi i-a dat vecinul-vinovat pentru reparaţia laptopului. Laptopul meu, banii mei. N-am vrut să-i dau, a zis să plec şi în două ore eram dusă. Nu se aştepta pentru că seara m-a sunat să mă întrebe când mă întorc. Am lăsat acolo 4 milioane, plătiţi în avans, şi doi ani de dulce linişte plictisitoare.

Am mai terminat o carte de ROB. La întâmplare. Zilele astea nu pot să citesc altceva. La fiecare final de lectură mă simt ca şi cum m-ar fi părăsit iubitul. Nevinovată. Aştept OSM.

M-am mutat la o doamnă drăguţă care mi-a povestit că îmi ia patru milioane pe lună şi că ea o să plece în Franţa în două săptămâni. Asta era în noiembrie, ziceam. Apartamentul distrus de ultima "chiriaşă" căreia nu-i luase bani pe chirie şi care, în schimb, nu plătise nicio factură. Dar distrus, nu aşa în glumă... A descoperit dumneaei, doamna drăguţă, nişte jurnale ale fetei şi a constatat că se ocupa cu ceva treburi sataniste. Mi-a împărtăşit impresiile şi mi-a arătat că nişte poze pe care le-a făcut fetei, tocmai acelea!, nu ieşiseră. Apoi a plecat şi m-a lăsat să dorm singură în apartamentul distrus, pe o improvizaţie de saltea şi cu poveştile despre fata satanistă care nu a ieşit în poze.

Mâine este ziua lui. Mă gândesc că nu pot să scap cu un buchet de flori şi o cutie de bomboane. Deşi…

L-am întrebat de 10 ori, în modul cel mai subtil: "Nu mai bine îţi dau bani în loc să mă gândesc ce cadou să-ţi iau?", iar el, subtil ca şi mine, mi-a răspuns: "Eu te vreau doar pe tine".

Deci doamna trebuia să plece în noiembrie. Între timp mi-a dat Lăcrămioara un pat de campanie. La sfârşitul lui decembrie, lună de chin şi convieţuire cum nu mi se mai întâmplase de când am terminat facultatea, am întrebat subtil, aşa cum mi-e obiceiul: "În cazul în care plecaţi până la revelion, e vreo problemă să-l fac aici?"

Nu faci ncio brânză cu subtilitatea, zilele trecute s-a întâlnit Dan cu doamna. Întâmplător. Nu în Paris. Am plecat lăsând în urmă alte patru milioane şi câteva iaurturi în frigiderul care nu funcţionase oricum toată luna.

Şi-am vrut să mă duc la biserică. Mi-am zis, doamne, e clar că avem probleme, hai să stăm de vorbă şi să ne împăcăm. Vin eu la tine. Ningea mărunt şi se înserase. Dau să deschid uşa. Dinăuntru femeia de serviciu strigă la mine nervoasă: „Da’ tu nu vezi că am închis, ce-ai de tot tragi aşa?” După ora şapte se închide la credinţă. M-am închinat.

Acum căutăm să ne mutăm iarăşi. Motive din cele mai diverse: vecina de jos m-a ameninţat că ne pune lipici pe clanţă dacă mai scutur ceva pe geam. Dedesubt e rău, deasupra e rău, la naiba. Mă deprimă balamucul mutărilor, imposibilitatea de a-mi crea alte tabieturi, alunele din ciocolată, autobuzele care au mereu acelaşi traseu.

N-am perspectivă. Sau e de la fără ochelari.

care mi-au răsărit

13 octombrie, 7:34



14 octombrie, 7:35



15 octombrie, 7:32


update: cu recomandare de la Cristian

Când am n-am

Treburile în viaţa mea sunt complicate: e simplu, dacă n-am chef, apăi n-am chef nici măcar să spun că n-am chef. În mod normal nu ar fi o tragedie, numai că aveam în minte un text foarte amuzant, ori cel puţin aşa părea azi-noapte când îl visam. Ei, dar când am încercat să-l scriu azi, n-a mai vrut, am încercat să scriu despre cum nu e bine să laşi pe mâine ce poţi scrie azi, adică azi-noapte, ar fi fost un text foarte mişto, dar n-a vrut nici el; am hotărât apoi să scriu despre cum n-am chef să scriu despre cum aş fi vrut să scriu dar n-am chef, oricum până la urmă am reuşit să încarc poza asta numai ca să vă ameninţ că o să scriu, deci să nu credeţi că n-o să scriu, unde scriu este un mesaj subliminal.

Doar că mai bine acum m-aş duce la deschiderea stagiunii, cred că e cel mai indicat lucru. Fără diacritice pentru că oricum n-am spus nimic şi o poză sugestivă în ton de la Jeana.

chiar dacă

poate vouă vi se pare că sunt în vreun fel dar vi se pare vă spun nu sunt nici aşa nici în alt fel pur şi simplu n-am răbdare o fi problemă de răbdare vezi bine o fi fiindcă lucrurile toate sunt lipsite de tot sensul nu ştiu e clar că în ultimul timp nu mai apreciez decât poate un tablou de renoir şi un pahar de-mi dulce de vin şi nici pe-ăla întreg deja trebuie să stau lângă mine cu un teanc de cărţi până în tavanul dintr-o cameră mai scundă ca să pot să le citesc şi să le schimb între ele între timp că dacă şi cu cărţile îmi sunt infidelă cum doamne să nu-i înţeleg pe bărbaţi pe unii doar pentru că am spus nu am răbdare nici cu voi deşi nu pare chiar n-am nici cu mine darămite cu voi doamnelor nici atât până şi drumul potecii mi se pare lung de îmi vine deseori să mă întorc de la el până şi tastele nu am ce face cu jumate din ele pe claviatura asta când toate se amestecă nu mi le pot imagina altfel şi chiar nu ştiu ce e cu voi de insistaţi să le despărţim câte sunt pentru că altfel nu se poate ziceţi voi dar v-aţi obişnuit aşa de parcă nu am putea să fim şi fără să ştim mai nimic şi mâine să fim altfel şi iară altfel să fim noi.

O zi perfectă

Ploterul se luptă cu un A0, se poticneşte, Adrian îi zice ceva de pisici sau pisoi, nu înţeleg prea bine, xeroxul trage continuu de vreun sfert de oră faţă-verso, în două-trei minute trebuie să se agaţe o coală, aştept, la imprimanta A3 roşul iese portocaliu, nu e bine, la cea mică s-a terminat cyanu şi a curs galbenul, i-ai dat şi tu o calibrare? nu găsesc colile de 200 g, nu înţeleg care e partea lucioasă, amândouă lucesc, planul ăla se deschide numai cu dwg. eu nu-l am instalat, staţi să termine... cafea? nu mai e caldă, domnu' portaru, nu vă suparati? un plic de zahăr, brun, verde? da, răspund imediat că s-a blocat totuşi xeroxul, tre să-l desfac să scot foaia, să văd unde a rămas, ai schimbat tu tonerul? e nou? că am niste poze, mai bine să trimită pe fax, să insiste dacă nu vrea, domnu directoru vă sună mobilul, a venit mailu, da, cred că a uitat să ataşeze, n-am cum să modific că e pdf, en travaux neufs, on doit se référer à la réglementation thermique qui fixe les niveaux thermiques à atteindre ainsi que la valeur limite de coefficient U de toiture: Umax = 0,47 W/m2.K, selon la RT 2000, k, w, rt, chiar nu pricep, 982 articole necitite în reader, în două săptămâni Zoso a scris 138, la ăstea tre musai ca să dau mark all as read, nu, nu cred că termin azi, sunt 1000 de poze de modificat, e un program Cumva JPG îi zice, mi-e foame, sapă suport la pardoseală 3-5 cm, ce scrie? o fi şapă, ce-ai de şchiopătezi? mi-a picat dicţionaru, da, cel tehnic, sună, care? ce telefon avem noi de sună aşa nasol? interfon? e nou, dosare nu patru găuri nu mai sunt pe albastru, 3 exemplare, nu încape decât pe dvd de 8 şi mai am doar 2, s-a logodit Laura, felicitări, doamne, preocuparea mea principală e să termin sezonul 4 din Stargate, am scanat iar cu rezoluţie 900, are 2 giga e prea mare, termoizolaţie e isolation şi étanchéité e hidroizolaţie, Raluca vrea un club de carte, sau un club de blogări, sau un club de blogări care citesc, oricum e cu blogări şi cărţi deci nu mă încadrez nicăieri, dar mă duc, da, A6 are 105X148 mm si e jumate din A5 care e jumate din A4, e simplu, nu ştiu ce ţăcăne aşa, poate se strică, iaurt, unul doar că nu-mi era foame când am plecat de-acasă, da, rămâne pentru mâine la unu, poate refaceţi cantitatea de beton la planşeu, xeroxul ăla ce-are de nu s-a oprit, merge de-o oră, ţi-am zis că se strică, 7832 cu 5, sigur? ieri a fost ziua Alinei, la mulţi ani, tre să mă duc măcar s-o pup, nu ştii tu parola mea pe polimedia? (cineva mi-a furat 1000 de puncte din scor) e ceva cu caramele, d-alea de ne dădeau la gradiniţă în loc de desert şi la serviciu tot un fel de gradiniţă e, mi-a luat şefu post-its din alea colorate în tuate culorile, creioane corectoare şi carioci, e două, aş avea poftă să fac bradu de crăciun.

Caut bonă

      E simplu: care să îmi spună când să mănânc. Da, pentru mine caut. Pur şi simplu am nevoie de cineva care să îmi spună la ce ore ar trebui să mănânc. Nu o dată şi gata, să îmi spună zilnic şi, dacă nu mă aşează la masă, măcar să mă sune şi să zică: "Acum mănânci". Deci am nevoie de o bonă răbdătoare şi perseverentă, dar nu cicălitoare. Adică e mişto aşa... să mănânc oricând vreau eu, dar am impresia că ar fi mai sănătos dacă aş mânca la anumite ore pe care eu nu le cunosc, şi daca le-aş cunoaşte, oricum nu le-aş respecta. Mi-ar lua de pe umeri o mare responsabilitate pentru că e foarte neplăcută senzaţia de foame doar din cauză că am omis masa de dimineaţă. Ei, da, ar putea să-mi spună mama, dar nu, e important să fie o persoană imparţială, deoarece cu mama mă contrez din principiu şi risc să rămân nemâncată toată ziua; nu are sens să o amestec pe ea.

      Şi eventual să îmi spună şi ce. Ideal ar fi să îmi dea să mănânc, dar e suficient să îmi facă o listă doar. Zilnic, chiar dacă e aceeaşi. Şi să se găsească toate în acelaşi loc, că nu îmi place să colind aiurea, cu atât mai puţin pentru mâncare. Nu zic, e simplu să mănânc doar ce am poftă, dar îmi lipseşte imaginaţia. Şi ţi se mai şi ia de castraveţi cu roşii la un moment dat. Deci nu să îmi gătească, asta ar fi pierdere de timp: dacă a intervenit obligativitatea, adică mă simt obligată să mănânc pentru că te-ai obosit să îmi găteşti... deja nu ne mai înţelegem. Mănânc orice mi s-ar spune, bineînţeles chestii... bănuiesc că există anumite... alimente, legume.... în anumite combinaţii, cantităţi, pe care oamenii normali şi sănătoşi le consumă... ălea le vreau eu, dar să nu fiu obligată să reţin care sunt sau să mă ocup eu. Aşa pot foarte bine să mănânc îngheţată în continuare la prânz, dar simt eu că e timpul să existe şi o oarecare ordine în viaţa mea, iar la treaba asta cu hrana nu am nici timp nici chef să mă gândesc, mai ales că există... în mod sigur trebuie să existe persoane care gândesc lucrurile astea în mod natural.

      Nu am nevoie de un bucătar, nu durează decât 2 minute să mi se spună când şi ce, iar bucătarul nu ar şti de exemplu să îmi spună şi cu ce să mă îmbrac. Da, pentru că aş avea nevoie şi de asta. Doar să-mi indice, că am cu ce... adică nu e complicat pentru alţii, cred... Mă uit pe stradă la haine (pe care le am şi eu) în combinaţii normale, fireşti, nimic ieşit din comun, dar pe care eu nu mi le pot imagina pentru că deci nu pot, nu-mi stă gândul la asta. Aş vrea să mă îmbrac şi altfel, dar pentru mine asta nu înseamnă decât nou, altceva, deşi cele luate cu o lună în urmă n-au nimic, ba sunt chiar şi nepurtate. Şi aşa, doar să îmi spună cum să le amestec, cum să le învârt. Să hotărască cineva lucrurile astea şi să nu-mi dea voie să mă răzgândesc pentru că sunt foarte răzgândicioasă şi e obositor. Mai ales pentru mine. Găndul meu e razna şi de colo-colo, nu are stare pentru lucruri... deci trebuie cineva care să se ocupe de mine în locul meu.

      Şi să aibă gusturi, un simţ estetic pe care să mă pot baza... eventual să îmi spună şi să citesc. Nu că n-am ce, nu că nu citesc, sunt foarte degrabăstrângătoare de cărţi, dar trebuie să mă pună cineva să citesc. Adică să îmi închidă efectiv calculatorul şi să îmi pună cartea în mână. La serviciu, când mă plictisesc să traduc despre izolaţii termice cu ecran antifoc pe tablă cutată din oţel galvanizat sau despre deschiderile pentru luminatoare şi trape de fum pe acoperiş necirculabil, se găseşte mereu de citit, din astea sau din astea, dar de exemplu am luat acum un an cartea asta şi nu am pus mâna să o deschid, iar ca ea sunt multe. Ei, dacă îmi pune cineva cartea în mână, citesc. Până o dau la o parte pentru alta şi pe-aia pentru alta, deci trebuie şi să îmi reamintească. După cum am zis, e nevoie de puţină răbdare şi perseverenţă, şi numai cineva care deţine aşa ceva poate să se descurce.

      Şi ar fi nemaipomenit şi dacă ar putea să îmi spună şi ce să zic. Sau ce să nu zic. Când nu tac, eu nu mint şi asta se pare că nu e bine. Cel puţin aşa lasă lumea de înţeles. Şi să-mi spună ce e bine şi ce e rău şi ce trebuie să consider. Astea sunt cele mai obositoare alegeri. Mă uit că oamenii au delimitări foarte clare, fiecare ştie la fix: aia e bine, aia e strâmbă, aia e nocivă, aia e o chestie genială, ce-a zis ăla e rău, ce face ăstălalt e corect. Ei, eu n-am, sunt atâtea aspecte şi variante încât mi se pare absurd să mă opresc asupra uneia. Rar consider ceva şi aproape niciodată nu ştiu ce ar trebui sau ce n-ar trebui. Deci asta e, am nevoie de o persoană cu un punct de vedere, unul pe care să pot să îl împrumut. Bineînţeles că trebuie să fie un punct mobil, că nu are sens să ne plictisim.

      Cam atât, nu sunt multe sau prea complicate... pentru alţii. Şi dacă s-ar putea să fie bărbat... colaborez mai bine.

Ce-am păţit cu cerşetorul excentric

      Cum viaţa mea socială este fuarte palpitantă, dar păcat că nu există, cele mai mari aventuri mi se întâmplă în staţia de autobuz. Pe drum nu mi se întâmplă, fincă trebuie să am grijă să nu mă împiedic, având în vedere că nu port ochelarii.
      Şi deci într-o zi stăteam aşa în faţa Teatrului, preocupată să aştept optul şi prefăcându-mă că văd, când, "văd" un cerşetor. Îmi fac o mie de reproşuri că nu ţin aparatul după mine (nu, telefonul e pentru vorbit, poate părea o idee cam preconcepută, dar e inutil să coste mai mult de 30 de lei) şi încerc să-l fotografiez mental, gândindu-mă cum o să povestesc "poza" pe blog şi cum o să scriu despre ce-aş fi scris dacă aveam ce.
      Omul cerşea, ca orice cerşetor de bun simţ, "orbitat" de o mică şi neobosită sindărelă.
      Cerşetori, aşa, văd eu mulţi, mi-e milă de ei, indiferent că cerşesc din lene sau pentru că sunt obligaţi, deoarece nu sunt capabilă să fac diferenţa între speciile astea. Io-s foarte uşor de fraierit, trebuie doar să te uiţi la mine aşa:




şi m-ai distrus.
      Dar acest cerşetor nu părea să aibă vreo altă problemă în afară de originalitatea cu care era îmbrăcat. Io ştiu că atunci când nevoia te obligă, te îmbraci cu orice găseşti şi le iei pe toate pe tine. Cerşetorii au o "creativitate" vestimentară naturală, cu care nu se poate pune niciun exponat alu Bad Pitsi. Însă acest... domn, să-i zic aşa, purta după cum urmează: pantaloni bleumarin din pânză, din aceia care se înnoadă cu şiret, peste care îşi trăsese o pereche de... jambiere din niscai ciorapi de nailon, cred, culoarea gălbenuşului stricat, sub care mai veneau şi sosetele albastre, apoi pantofii în acelaşi ton, numai că fără şireturi, prăfuiţi şi învechiţi (logic). Dar, de, omul era asortat. Şi accesorizat. În sus urma eternul pulover cu anchior, dar fără dungi şi pe verde, cu găuri, pe sub el o... încă ceva şi poate încă iară ceva şi mai pe sub, iar peste pulover... o bluză de pijama transparentă cu dungi verticale, albastre, purtată în stilul ăsta. Ba nu, scuze, aşa.
      Mai avea dumnealui un fes, o geantă de voiaj albastră, cum altfel, burduşită toată şi pe care o ţinea în spate ca pe ghiozdan, un "toiag", o cutie de carton în care strângea banii şi pe mica sindărelă, o aia negricioasă îmbrăcată în galben, roz şi roşu, cu şepcuţă albă şi beteală în jurul cozorocului. Deci erau un curcubeu întreg împreună şi numai amărâţi şi trişti nu păreau.

      Acuma o să ziceţi că sunt nesimţită, că omului îi e greu şi se îmbracă şi el cu ce poate. Ei bine, nu, eu n-am zis, eram mega entuziasmată că am şi io un subiect de blog şi, mergând aşa grăbită spre casă (în autobuz), îmi făceam planul să mă iau la întrecere cu Cocalarii şi cu Pitzipoanca şi să trag în poză tot cerşetoru' "inventiv" care-mi iese în cale. Cu excepţia celor care au înţeles greşit Filantropica şi îşi expun problemele fizice sau copiii.
      Şi ajung croită să cer ocheiu' de idee misto la persoana care are astfel de okeiuri şi taman bine că o găsesc onlain şi taman bine că-mi zice "poţi face, e mişto ideea, dar nu cred că e ok să moralizezi pe temă. adică poţi prezenta pozele, dar să critici ceva... poţi face asta, la modul blog foto, doar cu aşa ceva".
      Io zic, bine, mă, nici nu mi-a dat prin cap să fac mişto de ei, dar unii se îmbracă prea fantezist, ce doamne iartă'mă ai nevoie de "jambiere", şi în aprilie. Apoi mai sunt şi cei care te privesc sfidător şi cărora li se vede pe faţă că n-au nevoie să stea acolo. Ăştia merită arătaţi şi atât. Oricum, în niciun caz pe cineva aşa.
      Dar până să mă dumiresc bine, personul îmi dă asta:



      Ce naiba să mai zic, m-am dus acasă la mama.

Dansez pentru cine?

În perioada post-decembristă, asupra teritoriului ţării noastre s-au abătut mai mulţi "cotropitori".

Voi enumera într-o ordine pur aleatoare (dată de mama): "Sclava Isaura", Floriiiiiiiiiiiiiin Călinescuuuuuuuuuuuuu, "Marimar", "Dallas", "Surprize Surprize" (după ăsta mă tot aşteptam ca din baie să apară mătuşa mea, stabilită de 10 ani în S.U.A.), Bingo-urile etcaetera.

De câţiva ani, în majoritatea zilelor de vineri, mama se uită la "Dansez pentru tine".

Vinerea trecută n-am avut ce face şi m-am uitat şi eu. Nu mă înţelegeţi greşit, de 8 sezoane încoace am mai prins vreo 2-3 ediţii.

Pentru cine nu ştie ideea (ruşine să vă fie), reamintesc pe scurt regulile: 8 perechi, formate din câte o "vedetă" şi un om "din popor" venit să-şi ajute vreo rudă, se întrec în paşi de dans, în sistem eliminatoriu. Avem şi un juriu format din specialişti şi Emilia Popescu (febleţea prezentatorului). Eliminarea se face în urma voturilor poporului (tre să îşi recupereze PROTV- ul cumva banii).

Să revenim la ediţia de vineri.
Condamnate la duel erau prechille formate din Kitty Cepraga (she's hot n.r.) şi un tip, pe de o parte şi Alin Oprea (Talisman % co.) şi o casnică bătută (sau nu) de un nene din Yemen, în colţul albastru.
Totul a decurs bine până a început jelotania, întreţinută din plin de prezentator şi Iulia Vântur (a.k.a. "Mireasa lui Frankenstein" după cum arată "stilată").
Cu chiu cu vai au început să danseze.
Măi fraţilor, dacă puneam un paraplegic să danseze salsa, tot dansa mai bine decât Alin Oprea. Omul lasă impresia că are încă 2 mâini în loc de picioare. În fine, au dansat jalnic, iar notele juriului au fost pe măsură.
Apoi a venit votul publicului: cu 67% se califică Tămâile.

Întrebare 1: la ce mai au juriu?
Întrebare 2: la ce mai dansează, dacă tot nu contează? (I rhyme therefore I am)

Ce am înţeles eu:
1) nu se dansează pentru note. Notele nu contează.
2) nu se dansează pentru rude. Şi prima echipă care a ieşit a primit ceva.

În concluzie, propun schimbarea numelui emisiunii în "Dansez pentru rating" sau "Trageţi hora, nu fiţi hoţi, să primim SMS toţi".