Cronica unei cărţi rătăcite

Sunt pe urmele unei cărţi. Unei cărticele. Unei cărţulii. Cronica unei morţi anunţate.

Am pierdut-o. Am rătăcit-o. S-a evaporat. Adevărul e că habar nu am ce s-a întâmplat cu ea. Nimeni nu are. E o carte specială pentru că se numără printre puţinele pentru care practic am făcut foamea, cumpărând-o în facultate. Dacă nu cumva o fi chiar singura. Bine, e mult spus foamea, că a fost relativ ieftină, dar faima aşa se construieşte. Când voi ajunge un autor consacrat şi îmi voi scrie memoriile, nu voi putea spune că am dus-o bine şi că mâncam în fiecare zi ciocolată şi că mâncam în fiecare zi. Ca un scriitor de bun simţ va trebui să fi îndurat nenumărate lipsuri şi să fi petrecut multe zile înghiţind în sec şi mâncând febril din priviri paginile cărţilor pentru care mi-am sacrificat banii pe care reuşea mama să mi-i pună deoparte când îmi trimitea pe mail pe tren mămăliga, varza şi scrisoarea despre cei de-acasă. Trebuie să fie ceva înduioşător, o tinereţe chinuită, care să confirme că am toate motivele să mă numesc scriitor.

Aşadar, e o carte mică şi mov. Ultima dată a fost zărită în noiembrie, de către Dan, după ce fusese împrumutată Emei sau înainte să fie împrumutată Emei, înainte sau după ce o citise George, dar sigur după ce i-am dat-o eu Ralucăi, care a transmis-o celorlalţi. Dan spune că a înapoiat-o Ralucăi, Raluca spune că mi-a dat-o mie, dar nu mai ştie când, cum şi de ce. Pe Ema şi George nu i-am mai întrebat nimic, ei sunt doar victime colaterale. Eu nu ştiu şi nu-mi amintesc. Ştiu doar că n-o am. O carte care provoacă amnezie. Dacă am dat-o altcuiva, sau ştie cineva ceva de ea, vă rog io daţi-mi-o înapoi. E cărticica mea fără de care nu pot să devin un viitor scriitor consacrat.

Şi acum o întrebare naivă:

Credeti ca am sanse sa devin cel mai viitor scriitor consacrat? Cate?
	Daca renunti la scris
	Cel mai consacrat
	Esti cu capul
	Nu-ti mai dam cartea inapoi
pollcode.com free polls

Parfum de iasomie

Citit. Pe furiş, la serviciu, în pat, încontinuu, la masă, la duş, aproape chiar şi pe stradă.

De la Indicii Anatomice e singura carte care a reuşit să mă capteze într-atât încât să pândesc fiecare moment liber ca să pot continua lectura. Este senzaţia de fluturi în stomac de dorul cititului, pe care romanele Oanei se pricep să o ofere.

O acţiune mult mai antrenantă, când te astepţi să se termine, îţi face surpriza şi continuă, şi o idee inspirată de a folosi personaje "reale", majoritatea prezente în blogosferă. Ai zice un fel de "live... novelling".

Deşi Oana le pune această "etichetă" şi promite că nu va mai scrie pe viitor folosind personaje reale, din cauza dificultăţii de a acorda tuturor acelaşi grad de importanţă, eu îi găsesc la fel de personaje şi dincolo de roman, fiecare cu masca sa de blogger, prin urmare, unii fiind chiar interesant de reîntâlnit afară din... tiparele lor.

Apoi o Lala în aceeaşi măsură de fascinantă, puţin mai umană, puţin mai plăcut sărită de pe fix. Un nebun de alb, cum sigur ar zice Crivăţ. Merită să citiţi ca să înţelegeţi. Ema observă perfect, "Lala este partea ascunsă a oricărei femei, adică exact ceea ce ne dorim să fim, dar nu avem curajul". Eu aş zice că nu avem imaginaţia.

Un roman precum o ruletă rusească. You never know what you’re gonna get next. Îl aştept pe următorul.

Nişte bloggeri!

A avut loc a 62g10a69y89,89.89 - a întâlnire a bloggerilor care suntem şi deşi nu ne simţim neapărat aşa, ghinionul face să avem bloguri.

Nu m-aş fi aventurat să postez dacă nu m-aş fi găsit în ingrata postură de unic fotograf de serviciu, aşa că trebuia să arunc şi două trei cuvinte pe lângă pozele care mi se par foarte reuşite din punct de vedere al atmosferei... care s-a lăsat surprinsă.

Nu pot să spun că a fost cea mai reuşită seară, pentru că toate cele de până acum au fost în aceeaşi măsură de interesante, şi când am fost 4-5 şi 100. În ordine alfabetică: Oana, cu vestea fericită pentru mine că Parfumul văduvei negre apare cu următorul număr al revistei Flacăra, Raluca, fotograf-copilot, care a facut cinste cu o bere pentru că a câştigat locul II la concursul pe PA-uri de pe Trilema, Ema cu Alin al cărui blog merită promovat pentru originalitate, Mişu împreună cu soţia-amantă, Adi Preda, Adi Enache, Geocer care a avut de împărţit un vin cu Remus şi Dan Badea cu amanta lui.

Spre sfârşit, când toată lumea vorbea în acelaşi timp cu toată lumea, am facut şi un film, iar dacă nu îl încarc cât de curând, înseamnă că am găsit motiv să îl păstrez ca material de şantaj :D

Pentru eventuale reclamaţii şi solicitări de ştergere de poze, apelaţi cu încredere, deşi eu cred că ar fi păcat:

PS. Ca dovadă că suntem tineri inteligenţi şi deosebiţi, nu ştim să spunem sigur nici a câta întâlnire a fost - vorba vine sigur, că suntem total în ceaţă - nici câţi am fost, până nu încercăm să ne numărăm pe degete sau cu boabe de fasole, nici ce am avut de citit, sau ce vom citi pentru data viitoare, nici numărul sticlelor... nici măcar ce culoare aveau ochii domnişoarei care ne-a servit aseară!! Nişte... bloggeri!

A fost

A fost a cincea întâlnire a clubului de carte de bloggeri de indivizi care citesc.

Foarte ciudat şi uimitor cum au trecut aproape trei luni şi oamenii aceştia care suntem nu reuşim să ne certăm, ba chiar aşteptam cu nerăbdare să ne revedem, în ciuda faptului că suntem cam fiecare cu capul, în felurile noastre plăcute de altfel.

Şi a fost Ema. Ema a scris despre Adam şi Eva. Ema scrie foarte cumva cu un stil al ei aparte. Cu un fel de parfum.

Raluca, a cărei zi de naştere a fost săptămâna trecută, la mulţi ani Raluca, era să primească un trandafir de la George, numai de-ar fi venit. Nu-i nimic, l-am luat eu, din păcate din fericire.

Mişu a băut ceai. Poate din cauză că ne aflam într-o ceainărie, ori poate efect firesc al prezenţei unei soţii frumoase - al cărei nume nu mi-l voi aminti, dar nu dinadins, ci pur şi simplu, din uitare -, nu vom şti niciodată.

Apoi Alin cel Fără de Blog, excepţia care întăreşte regula că suntem o întâlnire de bloggeri, şi George cel Intolerant a cărui veşnică nemulţumire se află pornită într-o căutare asiduă, o campanie de cucerire, parcă, a tot ce poate fi combătut, cârcotit, bombănit şi contraargumentat.

Şi Oana care a făcut pustiul de bine şi a livrat-o întreagă pe Ioana la noua locuinţă, în mod ironic tot în pădure, dar acum mai pe lângă biserică, dacă o fi trebuind asta să însemne ceva pentru Ioana.

Iar pentru data viitoare a rămas să citim de Ileana Vulpescu Arta conversaţiei, o carte pe care nu mă satur să o reiau şi care parcă este alta la fiecare lectură, o carte a multor destine, cu toate că este una a singurătăţii.

Indicii anatomice

"De ce te uiţi la mine

Cu ochi străini şi goi,

Eu cred c-ar fi mai bine

Să-i scoatem pe-amândoi."

Lectura am început-o încă de la coperţi pe care, recunosc, eu iniţial am văzut desenate o pereche de silicoane. Nu că aş avea nevoie să visez mălai, dar probabil simţul meu artistic pătrunzător a interpretat aşa. Prin urmare am lăsat deoparte Integrala Andrei Mladin şi am pus mâna pe... Indiciile Oanei să văd care-i treaba.

După trei zile de de citit într-un suflet, multele idei pe care le ştiu a spune se rezumă la următoarea: mai vreau.

Calculasem eu că o să îmi placă pentru că cei care o citiseră au zis că au râs, deci dacă e cu râs, este clar pentru mine. Culmea, că nici nu am râs, dar mi-a părut şi rău că s-a terminat, cum nu îmi amintesc să-mi mai fi părut de mult. Eu l-am găsit un roman poliţist serios, cu umor suficient să nu devină plictisitor, potrivit cât să stârnească zâmbete, dar parcă nu râsul, şi cu destulă adrenalină cât să ai impresia că se va petrece toată acţiunea fără tine dacă laşi cartea din mână.

E drept totuşi că pe mine nu acţiunea cărţii m-a ţinut în priză, ci personalitatea Iolandei, personajul principal. De la Melania Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu m-a mai fascinat atât de mult o altă figură. Am bănuit că atitudinea şi replicile Lalei au provocat râsul. Eu le-am găsit fireşti pentru un om cu povestea ei.

Citind, mă întrebam dacă Iolanda Ştireanu există cu adevărat (aş fi făcut bine să urmăresc ce a scris Oana pe blogul ei despre Indicii, dar de); atât de logic construit mi-a părut personajul, încât mă gândeam că nu poate fi doar fictiv. Caracterul ei, reacţiile, replicile şi întreaga atitudine sunt foarte interesant potrivite şi surprinse şi nu pot decât să o aplaud pe Oana pentru imaginaţia creatoare şi capacitatea de redare pe care le are.

Aşadar, în speranţa că Parfumul văduvei negre va ieşi cât mai curând, nu îmi rămâne decât să vă recomand călduros Indicii Anatomice. Serviţi cu încredere.

Cronica unei săptămâni ratate

Marţi, cam ora 6, eu şi plasa mea de struguri vrem să intrăm în casă. În urma noastră o ploaie măruntă dar hotărâtă ca o picătură chinezească. Eu cu gândul la struguri, strugurii cu gândul la nemurire. La intrare o baltă de apă, la fel ca pe tot holul. Zic, bă, meseriaşii ăştia care au pus uşa mea cea nouă cu lumini pe clanţă şi sonerie încorporată tre că sunt nişte meseriaşi dacă la prima ploicică mai hotărâtă îmi intră apa în casă. În fine, se şterge, bine că n-am pământ pe jos.

Dau să intru; zic (că mi-am zis multe în seara aia), băi, ce naiba, de la o baltă de apă miroase în halul ăsta a igrasie, zici că mi-a plouat pe hol. Lipa-lipa intru în dormitor, căruia într-o garsonieră i se mai spune şi sufragerie, living, birou, cameră de zi, cameră de noapte şi debara. În cameră, deci, un aer cam suspect. Zic, uitându-mă la balta de lângă geam şi la draperia udă, băi, naibilui, am lăsat fereastra deschisă şi mi-a plouat în casă. Ridic ochii şi zic, băi, ce naiba, a plouat pe tavan? Îmi pun ochelarii şi mă uit mai bine pe jos, covoarele ude; zic, băi naibilui!

Mă uit la bucătarie, apă cât să înoate lejer o răţuşcă mai mică. Zic, băi, s-a stricat frigiderul; ştiu că nu l-am mai dezgheţat de un an, dar totuşi nu-mi explic cum s-a umplut cu apă găleata asta de gunoi direct din frigider. Mă întorc şi mă uit la televizor, ieşeau aburi din el, mă uit la pat, pătura udă, cearşeafurile ude, patul ud. Zic, băi, ce naiba am făcut, chiar aşa m-am senilizat?

Mă uit cu strângere de inimă spre laptop, pe capac apă, îl deschid, de parcă nu era clar, în taste apă. Mă uit la prize, pline cu apă, mă uit în şifonier, constat că mai am două prosoape uscate cu care învelesc grijulie laptopul. Stând aşa în atmosfera aceea suspectă, mă picură un pic de apă pe nas. Mă uit. Şi văd că mă plouă. Mă mai uit o dată şi văd un perete ud, doi pereţi, trei, în fine, toţi pereţii uzi. Mă uit la cărţile de pe noptieră. Erau în regulă, zic, e un semn ca să citesc mai mult.

Deci mă inundase nemernicul de vecin. Dau telefon la proprietar şi Lăcrămioarei, mă aşez pe un taburet plin de apă şi cu laptopul în braţe încep să plâng. Plâng ce plâng şi vin pe rând proprietarul - nea Nicu' -, Lăcrămioara şi alte 10 persoane despre care am aflat cu ocazia asta că îmi sunt vecini şi mă cunosc. După 2 ani cred că era timpul să-i cunosc şi eu pe ei.

Proprietarul stă cu mâinile în buzunare şi se uită pe pereţi, Lăcrămioara telefonează lui Dan Badea (mersi, Dan) să afle ce e de făcut în legătură cu administratorul care nu vrea să vină să constate. L-am înţeles când mi-a trecut 40 de m cubi la apă, l-am înţeles că nu a vrut să vină când răsufla aragazul, dar acuma, de focul la o ploicică, n-am mai priceput.

Eu stăteam pe taburel, cu laptopul în braţe, lumea venea şi ieşea, constata, se minuna, mă compătimea, proprietarul îşi luase o bere, ce naiba, noi să ne simtem bine. Vecinul de sus zicea că nu e vina lui, că el nici nu era acasă când s-a spart ţeava. E rârâit vecinul, a zis că "tre să vedem ce facem". Au trecut două zile şi strategia a rămas aceeaşi, "tre să vedem ce facem".

Patul l-am uscat cu fierul de călcat. Au venit ai mei şi mi-au luat toate hainele şi covoarele şi în principiu cam... tot ce aveam. Mai am două prosoape. Televizorul are imaginea deplasată pe jumătate, dar dacă îi dau doi-trei pumni, merge. Telefonul fix merge. Are ton când e receptorul pus în furcă. Atunci când îl ridic, nu mai are. Laptopul se deschide dar clikul de dreapta e acum de stânga, iar cel de stânga e degeaba. Netul nu se mai conectează, normal. Drept pentru care am reuşit să citesc deja jumate din cartea Oanei. Zic, e bine, o inundaţie te face oricând mai citit. V-am zis că mi-am zis multe în seara aia.

Indicii

Indiciile Anatomice se lansează şi în Piteşti:

Oana, în cazul în care nu ajung, să fii liniştită că am angajat câţiva spioni undercover să stea cu ochii pe tine. Dacă vezi un tufiş care se deplasează, să ştii că eu l-am trimis :D

Informaţii de la mine

Despre peunde-am mai fost şi peunde-o să mai fiu. Zilele astea.

- vinerea trecută, a doua întâlnire a clubului de carte; cu poze. Sunt mândră că i-am arestat Oanei, cu voia ei, Detectiv fără voie a lui George Arion, integrala, de 57.906.432.689 pagini la care am început chiar să citesc cu spor, am ajuns la pagina 5 ! Am făcut aşa ceva din simplul motiv că m-am distrat enorm cu Atac în bibliotecă, regăsind, mi-a părut mie, şi umorul lui Tudor Muşatescu, şi suspansul Aghatei Christie şi pe motanul Melaniei.

- o piesă de teatru demenţială, văzută lunea tocmai trecută, Blocaţi în dormitor. În regia lui Dan Tudor, cu Emil Hossu, Valentin Teodosiu, Dan Tudor şi Luminiţa Erga. Pe departe cel mai plin de umor mi-a părut Dan Tudor, în rolul unui electrician obligat să se prefacă a o hărţui pe doamna Konnely. A meritat toată aventura de a mă strecura în teatru fără bilet, dar asta e secret. Dacă apare şi la voi în sat, v-o recomand cu ochii în lacrimi de râs.

- mâine seară la Filarmonică, muzică de film. Cine vrea să împrumute o anumită carte de la mine, mă găseşte în rândul unu, că eu sunt mai fudulă de privire şi dacă nu văd muzica, nu pricep ce ascult.

- vineri la orele 17:30, concert caritabil susţinut de Gheorghe Zamfir la Casa de Cultură a Sindicatelor, împreună cu Orchestra Filarmonicii Piteşti. Scopul proiectului umanitar, intitulat "Salvaţi inima unui copil", este ca un număr de 5 copii cu malformaţii cardiace congenitale, din România, să fie operaţi şi să-şi recapete sănătatea într-o clinică de specialitate din Israel.

- dupa Gheorghe Zamfir trebuie musai fugit la Teatrul Davila unde nu ştiam că va concerta Iris, dar aşa am aflat. La ora 7, adica 19:00. Vineri. După Iris, week-end.

- sâmbătă, 31, la 18:00, O tragedie furtunoasă la Davila, iar duminică, 1 noiembrie, tot la 18:00, O scrisoare pierdută. Deşi nu o să rămân la teatru între piese, mă mai duc şi acasă.

- vineri, pe 6 noiembrie, ar trebui dar nu o să fiu la a treia întâlnire a bloggerilor piteşteni şi cititori (later precizare: aici e vorba de bloggerii piteşteni care mai sunt şi cititori pe deasupra, dar eu cu exprimarea mea săracă...). Nu o să fiu din motive atât obiective cât şi pentru că nu am cum. Dragi copii, dar să nu vă închipuiţi că scăpaţi cu tema nefăcută, uite vă dau aici cartea ca să nu veniţi cu scuze inventate, şi vedeţi că o să am grijă să pun pe cineva să vă asculte din ea. Pe sărite!

- după aia o să mai stau şi pe-acasă; dar o să am musafiri.

- am ajuns pe 6 decembrie când vine Moş Nicolae, deci o să am grijă să fiu la Trâgovişte în perioada aia, am auzit că moşul aduce cadourile acasă la părinţi;

- între timp nu o să prea am timp pentru că o să fiu ocupată tot cu din astea, plus că se pare că trebuie să merg şi la serviciu!

- Crăciunul, pe 25. O să ningă. Apoi de Revelion, o să revelionizăm.

- 1, 2, 3, 4 ianuarie ne revenim, până pe 7 când e Sfântul Ion. Vreau un caleidoscop. Atât deocamdată. Deja am vorbit să-mi trimită poze să îmi aleg, deci vă ţin eu la curent.

- mai facem noi ceva până pe 21 când iar e ziua mea. O să vreau un curcubeu şi un copăcel ca al lui Bad Pitsi. Pentru că încerc să încep să mă responsabilizez.

- apoi la vară în Gecia, la Atena, în cadrul proiectului "Bloggerii s-au hotărât să emigreze", iar mai la toamna anului viitor, la Constanţa, că aşa a comandat Laura. Mergem să o ajutăm să se mărite.

- după aia o să plec în Africa împreună cu câteva prietene, să salvăm hipopotamii şi copiii africanezi, am mai zis asta, dar încă n-am plecat. Ştiu, vă închipuiţi că glumesc.

Deci după câte se vede am o perioadă destul de încărcată, aşa că la treabă, abia a început ziua de muncă.

Să vă zic, azi e luni

Lunea, toată lumea anunţă că e luni. Deci aşa vă informăm noi, e bine, e şi asta o ştire. Cam cum de Crăciun anunţăm că e Crăciunul şi plus impresii, idem de Paşte, de marţi 13 şi de joi 22. Apoi se susţine o teză conform căreia lunea treburile stau în principiu nasol. Nu că aş fi eu Gicu-contra, însă e absurd. Luni te descurci cel mai bine, după ce te-ai odihnit două zile. Abia eşti cu capul normal. Chiar aş decreta şi miercurea zi de stat degeaba, pentru randamentul de joi şi vineri. Asta pentru cine vrea să muncească, noi, restul, nu avem nevoie de randament. Apoi impresiile generale mai spun că lunea ori e prea cald, ori prea devreme, ori prea ploaie, mai ales toamna. Iarăşi ciudat. Din moment ce ai timp să vorbesti despre asta înseamnă că eşti relaxat, fie acasă (deci lunea, acasă, asta e egal sau puţin mai mic decât un paradis), fie la serviciu, într-un birou oarecum confortabil, din care priveşti cum nu ajunge la tine ploaia. De ce e asta rău? Nu pricep, mie mi-e bine lunea şi marţea. De miercurea nu-mi mai place. Miercurea cam pe la prânz, aşa, mi se termină resursa de inteligenţă pe săptămâna care este. Dacă stai de vorbă cu mine vinerea sau joia, zici că-s aproape cu capul. Sâmbăta şi duminica mă feresc eu să mai stau de vorbă. În restul timpului mă prefac.

Bun, apoi nu ştiu dacă aţi observat cât de repede trece timpul. Mie cel puţin aşa îmi trece, dar asta probabil din cauză că fac numai lucruri plăcute. Când eram mică şi nu voiam să mă duc la şcoală, trecea neserios de încet. V-am mai zis că nu mi-a plăcut să învăţ, obicei care persistă. Puteaţi deduce asta şi singuri din faptul că am blog. Deci astea.

Alt lucru important din viaţa mea în perioada de toamnă e că am terminat cele cinci sezoane din Stargate Altantis. Nu vă fie teamă că o să mă apuc de numărat banii, pentru că am descoperit Stargate Universe. Cu Robert Carlyle şi Lou Diamond Philips care de fapt nu ar juca în serial dacă Anticii nu ar fi inventat pietrele de comunicare. Nişte chestii importante, bă, dar chiar plouă. Şi deci am văzut deja 4 episoade din cele 4 care au apărut. Încă mai sper să fie un serial bun, speranţa moare ultima, dar am înţeles că moare şi ea.

Alte încă două chestii şi vă las: un prieten m-a rugat să pun pe blog linkul lui către eRepublik. I-am zis, măi copile, cine crezi tu că intră să se înscrie ezact de pe blogul meu? În fine, l-am pus şi am promis că mă informez să şi scriu ceva, chestie pe care normal că nu am făcut-o. Dar înţeleg din auzitelea că e un fel de Second Life, cică poţi fi orice de la măturător, la Băsescu. Eu dacă ar fi să aleg, aş vrea să fiu Nemaimâncător de Dulciuri, pot să fiu asta şi în viaţa reală, dar nu sunt exact pentru că ştiu că pot oricând să fiu, mă înţelegeţi. Dacă e să fim realişti, aş vrea să fiu un leneş, iar dacă e să fim absurzi, aş vrea să fiu bucătăreasă. Fiecare cu vrăbiuţele lui. În tot cazul, nu pricep de ce să nu încercăm măcar să fim ceea ce vrem în viaţa reală... Probabil din cauza corupţiei. Dacă nu ar fi corupţia, mi s-ar împlini visul de a fi un om care nu mănâncă dulciuri. Cam aşa. Deci dacă vreţi să fiţi faraoni, extratereştri, sau depanatori, vă rog să vă înregistraţi pe linkul din stânga, cum vă uitaţi la ecran.

Şi ultima pe ziua de azi, luni, este că acum o săptămână a avut loc Întâlnirea Clubului de bloggeri cititori. Da, am fost un intrus din toate punctele de vedere. Nu am povestit încă despre asta ca să las timpul să treacă, să pară aşa, o poveste de demult. Acum că a trecut, tot ce pot spune e că au povestit alţii deja, într-un mod mult mai coerent. Partea plăcută a fost că întâlnirea a avut loc la Librăria Mea, iar gazda, dl. Alexandru Ştirbu, ne-a promis că dacă vom organiza concursuri, ne va pune la dispoziţie cărţi drept premii. (fraza asta am copiat-o întocmai de pe blogul Ralucăi, să fie clar că nu spuneam eu ceva aşa logic). Apoi am constatat că Dumis e mai simpatic decât rămăsesem cu preconcepţiile, că Geocer poate să povestească uneori şi într-un mod plictisitor, iar cât priveşte pe restul, nu că nu vreau să le pun linkuri, dar nu ştiu cum să îi introduc în propoziţie. Până data viitoare, adică vinerea asta, avem temă să citim o carte, recomandată de Oana. Asta e partea neplăcută, că trebuie practic să o citesc.

O zi perfectă

Ploterul se luptă cu un A0, se poticneşte, Adrian îi zice ceva de pisici sau pisoi, nu înţeleg prea bine, xeroxul trage continuu de vreun sfert de oră faţă-verso, în două-trei minute trebuie să se agaţe o coală, aştept, la imprimanta A3 roşul iese portocaliu, nu e bine, la cea mică s-a terminat cyanu şi a curs galbenul, i-ai dat şi tu o calibrare? nu găsesc colile de 200 g, nu înţeleg care e partea lucioasă, amândouă lucesc, planul ăla se deschide numai cu dwg. eu nu-l am instalat, staţi să termine... cafea? nu mai e caldă, domnu' portaru, nu vă suparati? un plic de zahăr, brun, verde? da, răspund imediat că s-a blocat totuşi xeroxul, tre să-l desfac să scot foaia, să văd unde a rămas, ai schimbat tu tonerul? e nou? că am niste poze, mai bine să trimită pe fax, să insiste dacă nu vrea, domnu directoru vă sună mobilul, a venit mailu, da, cred că a uitat să ataşeze, n-am cum să modific că e pdf, en travaux neufs, on doit se référer à la réglementation thermique qui fixe les niveaux thermiques à atteindre ainsi que la valeur limite de coefficient U de toiture: Umax = 0,47 W/m2.K, selon la RT 2000, k, w, rt, chiar nu pricep, 982 articole necitite în reader, în două săptămâni Zoso a scris 138, la ăstea tre musai ca să dau mark all as read, nu, nu cred că termin azi, sunt 1000 de poze de modificat, e un program Cumva JPG îi zice, mi-e foame, sapă suport la pardoseală 3-5 cm, ce scrie? o fi şapă, ce-ai de şchiopătezi? mi-a picat dicţionaru, da, cel tehnic, sună, care? ce telefon avem noi de sună aşa nasol? interfon? e nou, dosare nu patru găuri nu mai sunt pe albastru, 3 exemplare, nu încape decât pe dvd de 8 şi mai am doar 2, s-a logodit Laura, felicitări, doamne, preocuparea mea principală e să termin sezonul 4 din Stargate, am scanat iar cu rezoluţie 900, are 2 giga e prea mare, termoizolaţie e isolation şi étanchéité e hidroizolaţie, Raluca vrea un club de carte, sau un club de blogări, sau un club de blogări care citesc, oricum e cu blogări şi cărţi deci nu mă încadrez nicăieri, dar mă duc, da, A6 are 105X148 mm si e jumate din A5 care e jumate din A4, e simplu, nu ştiu ce ţăcăne aşa, poate se strică, iaurt, unul doar că nu-mi era foame când am plecat de-acasă, da, rămâne pentru mâine la unu, poate refaceţi cantitatea de beton la planşeu, xeroxul ăla ce-are de nu s-a oprit, merge de-o oră, ţi-am zis că se strică, 7832 cu 5, sigur? ieri a fost ziua Alinei, la mulţi ani, tre să mă duc măcar s-o pup, nu ştii tu parola mea pe polimedia? (cineva mi-a furat 1000 de puncte din scor) e ceva cu caramele, d-alea de ne dădeau la gradiniţă în loc de desert şi la serviciu tot un fel de gradiniţă e, mi-a luat şefu post-its din alea colorate în tuate culorile, creioane corectoare şi carioci, e două, aş avea poftă să fac bradu de crăciun.

E un roman? E o nuvelă?

      Nu. Nu e citit vara asta. Nu e o recenzie. Nu e nici măcar o carte.

     Deci practic nu mă prea încadrez la nicio categorie, numai că am apucat să mă bag în vorbă pentru concursul Ralucăi, aşa că trebuie să acopăr cumva pagubele şi nu pot decât să sper că o păcălesc.

      Nu că n-aş avea cărţi, am cam doi metri, doar că nu ştiu ce se întâmplă cu ele, nu se citesc singure orice-aş face. Uneori stau şi mă uit la câte una minute întregi, nici măcar nu se deschide nemernica, o pun pe masă, sub masă, pe birou, pe aragaz, o mângâi, o şterg de praf, nu ştiu, zău, ce aşteaptă de la mine, e scandalos.

      Aşadar, cel despre care vreau să vorbesc nu are cum să fie o carte. Adevărul este că are un je ne sais quoi din acela, m-am îndrăgostit de el încă din prima clipă, atât de frumos mi s-a părut, încât am simţit nevoia să îmi pun ochelarii să îl vad mai bine. Trebuie să vă spun că mărimea chiar contează, dar este foarte important şi să nu fie insipid. Am avut de-a face cu unele extrem de generoase. Însă absolut plictisitoare. Din punctul meu de vedere, doar unul fraţuz se mai compară, l-am întâlnit într-un anticariat, îi zicea Le Petit, dar nu era deloc aşa. Însă despre el, în altă poveste.

      Azi doar despre Dicţionarul Oxford Explicativ Ilustrat al Limbii Engleze, editat în 2008, lucrare revizuită a ediţiei The Oxford Compact English Dictionary (1998). Este o practică printre îngâmfaţi să citească dicţionare, însă acum nu avem a face cu unul pur şi simplu. Acesta are minunata inspiraţie de a conţine patru mii cinci sute de iustraţii şi din acest motiv este imposibil să îl deschizi şi să nu-ţi petreci măcar o jumătate de oră pe zi răsfoind aiurea prin el.

      Începi să citeşti care sunt componentele unui castel din Franţa secolului XVI, treci fără să-ţi dai seama la tipurile de pene, outer, inner, de pe corp şi din coadă, pe culori şi mărimi, apoi spre distilarea fracţională, citrice, citron, lemon, lime, tipuri de noduri (!), fotbal australian, american şi după regulile Asociaţiei Naţionale de Fotbal din A, mergi mai departe spre o poză cu secţiune în pielea umană care conţine păr, aici e chiar neplăcut, apoi trecem la anatomia internă a unei albine, tipuri de frunze, sistemul limfatic, alcătuirea Vaticanului, după aia îţi dă toate ţările cu steaguri, capitală şi monedă, constelaţiile, diferite unităţi de măsură, clasificarea organismelor vii pe regnuri, încrengături, clase, ordine, familii, genuri, specii şi scara perioadelor geologice ale Terrei. Asta aşa, pe larg şi foarte pe sărite, dar partea nemaipomenită, cel puţin pentru mine, e că toate sunt poze colorate în culori, cu săgeţele şi articole, reprezentări, planşe, termeni de specialitate, transcriere fonetică şi explicaţii oferite la explicaţii. E cea mai bună metodă de dicţionar pentru oricine şi este clar că pănă şi cel mai neatent om rămâne cu ceva învăţat după ce îl închide.

      Şi la 1000 de pagini, cât are, clar nu trebuie să îţi mai cumperi altă carte vreodată.

      Vuala şi căteva dovezi:

Ză end

Arta de a fi leneş

D-aia îmi place cu autobuzul, aud tot felul de chestii, îmi mai dau şi eu seama încotro e tendinţa. Oamenii discută despre criză: s-au făcut multe concedieri, "da ştii, fată, acum e mai bine, că am mereu ceva de făcut, nu mai stau degeaba ca să mă plictisesc". Mno. Când eram mică, mama făcea glume cu mine: "cât iei o pauză, mai şterge şi tu praful". Încă face glume de-astea când mă prinde, dar acum nu mai ţin.

Privesc şi mă uit că lumea toată are probleme, toată se zbate să facă ce trebuie: pe sărite şi la întâmplare: trebuie să ai un punct de vedere, o părere, trebuie să ai carnet de şofer, altfel nu te descurci, trebuie să fii diplomat, trebuie să mănânci mâncare şi abia apoi desert, trebuie să ştii ce vrei, să ai un ţel, sau cam aşa ceva, trebuie să ai o casă, trebuie să fii ordonat, trebuie. Monstruos. Îmi amintesc de trebuie numai ca de o poveste cu bau-bau. Copil cum eram pe-atunci şi încă mai sunt, dar acum doar altfel, aveam problemele apăsătoare că trebuia să merg la şcoală, să fac ordine la mine în cameră, să mănânc la orele stabilite de alţii şi multe asemenea, însă ăstea m-au marcat pentru că nu aveau logică. Erau probleme pentru că nu decideam eu, acum n-aş mai avea scuză. Aşa cu toate problemele oricui.

Hai să zicem că şcoala a fost un rău necesar, nu mi-a plăcut să învăţ deloc dar deloc şi adevărul e că dacă nu eram eu cu tacticile mele, clar mă ratam. Cum fentam şcoala citind, aşa evitam şi învăţătura, cititul pe furate era pasiunea mea nebună, obicei pe care l-am păstrat şi la serviciu. Să ne înţelegem, nu cititul. Cititul pe furate, cu cartea sub caiete, sub pernă, sub pat sau sub foaia de word ori excel; unii fac cele mai bune lecturi pe tron, nu râdeţi, ştiţi că aşa e, eu doar atunci când ar trebui să fac altceva neapărat decât trebuie. Iar ce am învăţat eu pe furate este următorul lucru: cuvântul trebuie nu trebuie să existe.

   Nu trebuie să mănânci întâi mâncare şi apoi dulciuri, poţi oricând înlocui mâncarea cu dulciurile, funcţionează; skittles e tot ce ai nevoie pentru a supravieţui. Tot aşa cu ideea că ar trebui să ştii să găteşti. Doamne fereşte, all you need is love.

   Nu trebuie să faci ordine pentru că nici nu ai timp de aşa ceva, ordinea e unul din lucrurile acelea rare care te face să te simţi minunat dar care durează puţin şi aici mă refer la ciocolata de casă, de exemplu.
   Deloc nu trebuie să ai un punct de vedere, dacă funcţionezi la parametri normali, acest punct se va schimba imediat ce l-ai formulat, nu vei face decât să derutezi şi să inspiri nesiguranţă. Dacă nu ţi-l schimbi, e grav, caută-te, oamenii care au convingeri nu pot înota, sunt rigizi, ce naiba te faci dacă vine potopul?

   Nu trebuie carnet, trebuie să ştii doar să conduci în caz de urgenţă, spre exemplu dacă este o invazie de extratereştri de care să fie nevoie să fugi, sau dacă eşti Sandra Bullock în Speed, La Vitesse, în franceză. Atât. Fă şcoala, dar nu da examenul, poţi să iei taxiul dacă arde, doar nu munceşti pe nasturi.

   Un apartament al tău între pereţii căruia să poti să te închizi este iarăşi e ceva de care nu ai nevoie. Mai nou e programul "prima casă, ultimii nervi". Mă bate şi pe mine mama la cap cu el, dar am o reţinere normală, zic, faţă de angajamentele pe termen lung, credit, căsătorie, astea. Dacă ar fi pe degeaba, aş primi o casă, cu o curte mică pentru un căţelandru, flori, poate şi câteva fire de roşii galbene, aş vinde-o şi aş călători de toţi banii.

  Nici scopuri nu tre să ai, contează elementul surpriză. Eu n-am ştiut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare, acum cu atât mai puţin ştiu. Mă simţeam mereu obligată să mint, dar despre diplomaţie, în alt episod. Am două prietene care vor să mergem în Africa, să îngrijim copii africanezi, hipopotami şi crocodili. Deşi eu funcţionez mai bine la rece, aş prefera în Groenlanda, să salvăm aurora boreală şi urşii polari. Aş pleca şi mâine, dar cică e complicat, ne-am interesat.

Sunt răcită pe rând, de-aia par agitată, adică ieri mă durea în gât, azi mi-a trecut, strănut şi nu pot să respir, mâine o să fiu răguşită şi poimâine o să mă doară capul. Pe rând. Aşa se întâmplă cand descopăr câte ceva, am un soi de nestare agitată, la fel am păţit şi când am dat peste Eddie Izzard, sau peste Jeffrey Batchelor, sau Julius Constantinescu. Azi am descoperit David Garrett:

Încet pînă fi pescari

Geocer, adică George cum îmi place mie să-i spun, a început un concurs de criptograme. M-am uitat pe ele zilele trecute, dar dacă nu m-am prins din prima i-am dat pace pentru că e foarte important să fii pe fază, adică primul venit, primul servit. Deci trebuie stat gogă pe blogul lui si urmărit când mai postează câte una, ceea ce e greu. Şi în plus trebuie şi gândit, ceea ce e groaznic.

Concursul a prins şi sunt deja câţiva care se bat pentru felicitări şi glorie, pentru că s-a pornit pe ideea că nu se dau premii, dar că ne mai gândim. (update: mi se şopteşte din culise că s-a hotărât ca premiu un sac de cartofi, dar eu am cerut creioane colorate pentru că am câştigat la Nina o carte de colorat şi e musai ca să o colorez, nu?!)

Şi am nimerit azi, întâmplător, prima, primul cuvânt:

pinteni ( pi in te in i). Dar a doua criptogramă era criminală:

Aşa că am apelat la vestitul Cosmin şi ne-am apucat să o rezolvăm:

cosmin: deci 5 cuvinte

ioana: da

ioana: singurul care îmi vine în minte e grupul al doilea "pînă"

cosmin: ăla nu e pi

ioana: dar ce e

cosmin: 2 roman

ioana: ar fi dacă ar mai avea sens A-ul

ioana: dar nu ar mai avea

cosmin: aaa, e pi şi sub el e linia de la a

cosmin: pătratul ăla de 10 pe 10 e ar

ioana: ar cu i?

ioana: pe ăla nu-l ştiam

ioana: şi mulţimea aia vidă e fi

cosmin: aşa e

cosmin: primul e Carte

cosmin: sau nu

cosmin : are şi temă chestia asta?

ioana: te in ce, te in c, t in c, t in ce, ce cu te, ce cu t

ioana: nu are sens

ioana: nu...

ioana: ce temă... n-are

cosmin: nasol

cosmin: ne mai gândim

cosmin: să videm deci

cosmin: ultima o fi pescari

cosmin: ultimul cuvânt

ioana: moamă!

cosmin: ultimele două cuvinte fi pescari

ioana: pe scări?

cosmin: rămânem fără cuvinte

cosmin: în a fi pescari

cosmin: şi ar mai trebui un cuvânt

ioana: deci t şi c şi pi?

ioana: să fie un cuvânt?

cosmin: nu ştiu dacă e bine ce am zis mai sus

ioana: e logic

cosmin: dar cred că ultimele două cuvinte sunt fi pescari

ioana: adică are sens

ioana: în ce te

ioana: ... nush

cosmin: sunt 5 cuvinte toate

ioana: încet pînă fi pe scări

ioana: încet

cosmin: asta da

ioana: parcă era o expresie

ioana: cu pe scări

cosmin: încet cu pianul pe scări

ioana: hai mă!

cosmin gulie: aia e

ioana: asta e?

cosmin: we fucking rock

ioana: eşti absolut genial

cosmin: deloc

cosmin: amândoi ne-am prins de manevră

ioana: trebuie să pun o postare despre asta

Deci eu nu m-aş fi gândit, cel puţin nu azi, aşa că depinde dacă şi ce câştigăm, ori va avea de făcut o mâncare de cartofi, ori vom împărţi creioanele colorate. Cosmin, îţi dau negrul şi albul, deal?

Aventuri la ora şapte

      V-aţi fi aşteptat poate că am glumit când am povestit că săptămâna asta ar fi prudent să stau degeaba.
      Ei bine, atât am evitat să muncesc, încât ieri am reuşit să plec de la serviciu abia la ora şapte, motiv pentru care în viaţa mea au avut loc iarăşi o serie de întâmplări nefericite şi bulversante. Însă nu despre peripeţii la ora şapte seara este vorba, deoarece soarta a fost destul de parşivă încât să mă facă să cred că totul este în regulă, ci abia despre cele de la ora şapte dimineaţa, azi. Totul a pornit de la acţiunea neinspirată de a mă trezi.
      Deşi m-am prins că ceva nu este în regulă în momentul în care m-am spălat pe ochi cu apă fierbinte, am hotărât să fiu vitează şi să mă iau la trântă cu parşiva fatalitate. Într-o primă fază m-am trântit în pat de durere, un lucru de bun simţ atunci când te loveşti la degetul mic în pragul de lemn.
      Am înghiţit în sec şi am pornit mai departe, sărind strategic peste masă, nu că aş fi capabilă, dar uitasem să iau de mâncare. Am schimbat geanta ca să fiu în ton cu outfitul, am mutat toate hangaralele de colo colo şi am ieşit pe uşă. Autobuzul a venit imediat cum am ajuns în staţie, treabă suspectă, am prins un scaun care nu mergea cu spatele şi în momentul în care am intenţionat să stau degeaba, am văzut că buzunarul genţii în care băgasem cheile de la birou era deschis, iar cheile plecaseră din el.
      Din acel moment evenimentele au luat o turnură tragică: a început să-mi vâjâie capul, m-am ridicat, am picat peste o doamnă deoarece şoferul tocmai punea o frână, am lovit pe controlorul care s-a gândit că n-am bilet şi deci că ar fi mai bine să mă apuce de mână, m-am smucit, am îmbrâncit o bătrânică, am strigat ceva într-o limbă necunoscută şi m-am repezit la şofer să mă lase să cobor că eu mi-am pierdut cheile, tre să mă duc să le caut. Nasol că am reflexe, foarte nasol, pentru că sunt toate proaste. Şi e bine că mă duce capul, dar păcat că nu la timp: cum am coborât, mi-am dat seama că nu m-am uitat după ele în autobuz. Dar staţi, că devine şi mai amuzant.
      Poate că totuşi o să am noroc, îmi spun cu o dulce naivitate şi pornesc repejor spre staţia din care plecasem, în stilul meu obişnuit de căprioară rătutită. După câţiva paşi realizez cu bucurie şi în acelaşi timp cu o neplăcută stupoare că mutasem în ultima clipă cheile în alt buzunar al genţii, arză-le-ar focul de genţi cu toate buzunăraşele lor, că de mâine o să îmi pun prostiile într-o sacoşă de nailon. Am zis.
      Împăcată sufleteşte, am ignorat că nu o să mai ajung la timp la birou, fiind convinsă că asta a fost, nu are ce să se mai întâmple. Şi chiar nu s-a mai întâmplat nimic. Până la un moment dat când, preocupată cu diverse probleme metafizice, ca de pildă ce voi mânca eu azi, mi-am zis că magazinul spre care priveam seamănă izbitor cu cel din staţia în care trebuie să cobor. Ei, da, chiar acela era, dar păcat, pentru că autobuzul plecase deja.
      Uimitor este că totuşi am coborât. Câţiva metri mai încolo, dar am alergat, am călcat lumea pe sandale şi i-am zis şoferului să mă lase să cobor că aia era staţia mea.
      Următoarea aventură petrecută în decursul aceleiaşi ore şapte a fost una plăcută, ispre ca să îmi pierd din vigilenţă pesemne. În timp ce treceam pe lângă niscaiva câini cam flămânzi, s-a desprins din haită unul mare şi simpatic şi a mers cu mine până la serviciu că să mă apere şi să îmi ţină de urât. M-a lăsat la uşă şi a plecat, sper să ne mai întâlnim şi mâine. Momentul ăsta de neatenţie m-a costat pierderea ochelarilor. Normal că a durat ceva până să-i caut şi să nu-i găsesc, nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, mă gândeam că poate i-am uitat acasă, dar parcă totuşi... în sfârşit, m-am luat cu mâinile de cap. La timp ca să realizez că îi am la ochi. Îi pusesem când am coborat din autobuz, în ideea că o să văd cheile mai bine, iar tocul îl băgasem în buzunarul fustei.
      Bine, probabil petrecute separat, nu ar fi cine ştie ce, însă cum toate au conspirat la un loc în scopul dezorientării mele, nu pot decât să fiu suspicioasă.
      Între timp lucrurile par a se fi liniştit, ba chiar am câştigat o carte la Daily Cotcodac. Iniţial am crezut că e vorba despre Înţelegerea vieţii de Alfred Adler, o lectură de care părea logic că am nevoie, dar mi-am dat seama apoi că din altă parte trebuie să aleg. E ok, oricum înţeleg suficiente, în special că trebuie să iau măsuri în ceea ce priveşte seria mea de întâmplări imposibile. Drept pentru care am intrat în prima farmacie şi am cumpărat nişte pastile pentru memorie.

Eleva Jalna dintr-a zecea

      Anul începuse prost, eram tot grăsună, tot cu ochelari şi tot nu îmi plăcea să învăţ. E drept, aşa s-ar putea povesti începutul oricărui an din viaţa mea, dar acum vorbim despre cel al anului şcolar 19jhgbr, vasăzică treceam într-a zecea.

      Aveam câteva ore pe care chiar nu puteam să le sufar, cum ar fi sportul, mai ales, apoi fizica, matematica, chimia, biologia, geografia, istoria, latina, franceza, engleza, logica şi chiar româna, şi, pentru că mama îmi spusese că dacă vreau să plec vreodată de-acasă trebuie mai întâi să termin liceul (bine, ea tot aşa mi-a spus că trebuie să termin şi facultatea), am ales să fentez sistemul ca să fie şi ca mine şi ca ei. Aţi putea gândi că am abandonat şcoala şi că am fugit cu circul sau măcar cu autobuzul până în oraşul vecin, dar nu, era perioada în care se difuza Sailor Moon pe TVR2, deci la ora 5 trebuia să fiu acasă în fiecare zi.

     Soluţia mea a fost să ignor total orele, cu excepţia părţilor importante, pauzele, şi să citesc, strategie care mi-a adus în cel mai scurt timp faima de tocilar, plus că m-au desemnat să strâng banii pentru fondul clasei. Târziu am aflat că atunci când ai o pereche de ochelari, e suficient să îi pui la ochi, deci cam ce făcea Clark Kent numai că pe invers, şi gata, eşti considerat o persoană cel puţin cultă şi responsabilă. Şi am înţeles atunci de ce insista mama atât să nu îi mai dau jos când merg cu ea pe stradă.

      Ei, în primul semestru m-am ocupat de Shogun şi de Crimă şi pedeapsă, dar începând cu al doilea nu a mai mers gluma pentru că devenisem neserios de neatentă. Aşa că am fost nevoită să chiulesc… ca să pot citi.

Semestrul 2 l-am început cu Jalna de Mazo de la Roche, o saga în 16 volume, iar de chiulit chiuleam la doi paşi, în curtea din spate a şcolii unde erau o masă de tenis şi o băncuţă. Pe băncuţă eram eu, până când la un moment dat au început să vină câţiva tipi mai mari să joace tenis. Şi azi un da' ce citeşti acolo?, mâine un aoleu, tot aia citeşti?... se ştie că tipilor dintr-a doişpea le plac gagicile grăsune şi cu dioptrii plus cinci, încet-încet am ajuns să îi înlocuiesc pe cei care se plictiseau să joace, sau pe cei care nu erau tocilari şi se duceau la ore.

      Habar nu aveam să joc, dar îmi plăcea şi am învăţat, mă descurcam chiar bine, cu timpul s-au strâns din ce în ce mai mulţi şi la un moment am renunţat la banii de ciocol sandwich şi mi-am luat două palete, destul de proaste, dar ale mele. Când nu jucam tenis, citeam Jalna, nume sub care de altfel începusem să fiu cunoscută pentru că, spre disperarea asistenţei, trecuseră 2-3 luni şi eu tot cu Jalna eram. Când s-au rupt amandouă paletele am încept să “recitesc” După 20 de ani, o ediţie cartonată, perfectă pentru ping-pong, profa de româna fiind distrusă că la vârsta mea încă pierd vremea cu Dumas.

      În semestrul acela am reuşit să dau gata cele 16 volume, să învăţ destul de bine un joc antrenant şi să fac parte din ceea ce de fapt a fost prima mea gaşcă, momente care m-au ajutat să trec mult mai uşor peste şocul mamei când a văzut câte absenţe are fata ei cea “tocilară” care citeşte până şi în pauză. Cam aşa păţeşti deci când citeşti…

      Dar în clasa a XI-a mama a pus piciorul în prag şi a zis că e cazul să îmi vină mintea la cap. Aşa că am renunţat la cărţi şi am intrat într-o gaşcă de rockeri.

Cavalerii florilor de cireş

      Dragii moşului, o carte trebuie iubită aşa cum iubeşti o femeie. În cazul bărbaţilor, sau aşa cum se iubeşte un bărbat, în cazul contrar. Trebuie avută, adică, numai dacă vrea, şi din partea asta nu este niciun pericol, deoarece cărţile nu sunt răzgândicioase, iar dacă ea, cartea, nu se vrea citită, nu este bine să insişti, pentru că se va răzbuna şi vei rămâne cu ideile greşite, sau, şi mai rău, doar cu impresia că ai rămas cu ceva.
      Copil fiind, la mine cărţile au venit aşa cum îmi imaginez că trec stolurile de fluturi prin locuri neumblate de oameni. Le iubeam foarte şi lucrul acesta se vedea: biblioteca mea este făcută din cărţi devorate, cu pagini desprinse de la câte răscitiri au păţit, cu colţuri îndoite sau pătate cu cerneală, de pe când citeam pe furate, cu cartea sub caietul de exerciţii.
      Apoi am crescut, de, "cântările mi-au pierit" şi pe multe dintre ele nu le mai pricepeam. Citeam pagini întregi ca să îmi dau seama că nu am reţinut nimic, iar cele care îmi picau în mână "de bunăvoie", de la rândurile cărora nu imi fugea mintea, vreau să spun, îmi păreau din ce în ce mai puţine. Paradise lost.
    Mult timp mi-a părut rău, cu toate că încetasem să forţez lecturile. Înţelesesem oarecum că fiecare cu timpul ei, însă nu doar o dată am avut impresia că am citit prea târziu o carte, că ce bine mi-ar fi prins să ştiu, într-un moment sau altul, când îmi era necaz că alţii ştiuseră, iar cartea aceasta nu mi-a spus la timp ce aş fi avut nevoie. Şi iaca, parcă abia când scriu, acum, pricep în ce fel am fost întrebată, nu de mult: "Joana, de ce să îţi pară rău?". Orice părere de rău nu te face decât să ratezi lecţia care ar trebui învăţată dintr-o întâmplare nedorită sau neîntâmplată, ori dintr-o carte citită mai târziu decât "la timp".

      Există un astfel de timp pentru fiecare carte şi citirea unora doar pentru că trebuie, fără ca sensul ei să curgă firesc, sau din oarecare motive, imi pare ca o căsnicie în care cei doi există fără să se potrivească, ca o dragoste făcută din aceleaşi oricare-ar-fi-ele motive: amândouă sunt lecturi superficiale şi false.
      Astfel că am privit cu suspiciune pe oricine a încercat vreodată să mă motiveze în a citi o carte, în mod special pe cei care au insistat să citesc Biblia. Eu cel mult am indicat anumitor persoane: citeşte Adam şi Eva, vezi dacă îţi place", sau "ia vezi Cel mai iubit dintre pământeni", "poate o să îţi placă Un veac de singurătate, sau Quo Vadis".

      Îmi este nesuferită ideea de a motiva pe cineva să citească o carte şi nu mi-a venit în minte nimic spontan, care să fiu sigură că va aduce oricui un zâmbet pe buze.

     Până ieri, când răscoleam căpşunii. Începusem să filmez special pentru blog, în ideea că poate o ieşi ceva şi gândindu-mă la ce spunea Arhi, demult, că pentru el ziua de muncă nu se termină niciodată, că încearcă să facă din orice întâmplare o povestire cât mai interesantă pentru blog. M-am ridicat şi m-am uitat în jur:

      ... şi mi-am zis că sunt cu capul, eu nu trăiesc din blog, ar trebui să trăiesc. Am lăsat aparatul şi am început să culeg. Şi am uitat de lume, de internet, telefon, serviciu; răscoleam tufele şi tresăream de bucurie de câte ori vedeam câte o căpşună, una în castron, trei mâncate, aveau gust de fragi... Mă gândeam că de obicei reuşesc să fiu atât de prinsă încât să uit orice când stau de vorbă cu Adriana, sau atunci când înot în mare, dar mai ales când citesc…

     Da, am mai fost atât de copil când am citit Cireşarii prima dată şi, de fapt, de fiecare dată când i-am recitit. Mi-a adus cărţie un Moş Crăciun, parcă prin clasa a noua, şi ştiu că am citit câte un volum pe zi, pe nerăsuflate, am trăit în vacanţa aceea toate aventurile cireşarilor. Am visat să fi fost în fiecare din călătoriile lor, m-am îndrăgostit de inteligenţa lui Victor şi de umorul lui Dan, mi-am dorit să fiu prietenă cu Lucia şi cu Maria, să ştiu să schiez, să plec în excursii prin munţi şi să descopăr secrete, să îi am ca prieteni pe Ursu şi pe Ionel şi m-am bucurat atunci când a crescut Tic destul încât să se îndrăgostească de Laura, ca să mă pot îndrăgosti şi eu de el, mai ales în ultimul volum. Am recitit cărţile, pe sărite şi la rând, de zeci de ori, le-am purtat după mine la cămin în toţi anii şi oriunde m-am mutat, în loc să le las în biblioteca de acasă.

    Le recitesc de câte ori am nevoie de copilărie şi de bună dispoziţie. Cred că oricine şi-a dorit şi a visat să fie cireşar, şi fiecare ne-am regăsit în câte unul, sau ne-am inventat pe noi înşine în lumea lor. Sunt printre puţinele cărţi care pot fi citite la orice vârstă, cu aceeaşi nerăbdare şi bucurie în suflet, şi este o pierdere pentru oricine nu s-a bucurat de aventurile lor. Sunt sigură că mai sunt din cei care nu le-au citit şi pot să promit oricui că este imposibil să nu fii captivat şi este imposibil să nu vrei să redevii, din când în când, cavaler al florii de cireş.

      Pentru concursul organizat de Mossad, partea a doua, Despre Literatură, al cărei subiect îl găsiţi dumneavoastră la Lilişor.

Deci întâlneala

      S-a scris că este concurs, că participăm, că am participat, că a fost concurs, că am câştigat, că o să ne întâlnim, că ne-am întâlnit. Am rămas la urmă ca să relatez adevărul adevărat, aşa cum a fost el, fără falsa modestie care îi caracterizează pe ceilalţi:

      Am fost toţi patru mai punctuali decât un ceas elveţian, am servit câte o apă plată şi austeră şi am dezbătut teme lejere precum problematica modernist-pitagoreică a contrastelor originare, fizica particularităţilor elementare cu accent pe clasa feromonilor, sau privind ultimele descoperiri ale ştiintei în materie de psihedelism şi astrologie.

ei trei

      Sau aş putea să spun adevărul:
      Am luat un taxi pentru că nu ştiam să ajung, aşa că am fost acolo prima; mi se spusese să fac la dreapta cum intru şi să merg dreeept înainte. M-am conformat întocmai până am ajuns la capăt, moment în care l-am sunat pe George deoarece eram cam derutată. Mi-a zis să fiu cuminte, vine imediat şi să nu mă dau cu scările rulante că ameţesc; l-am ascultat şi am intrat la jucării, după care m-am dus la librărie şi am căscat ochii la desene animate. G. m-a găsit răsfoind o carte de colorat şi m-a luat de-o haripă ca să-mi arate că locul de întâlnire era imediat lângă. Am dat peste Oana care fuma conştiincioasă, concentrându-se la o cafea fără cofeină. Iulia s-a dovedit mult mai vitează decât mine, pentru că nu i-a fost ruşine să vină singură. Noi, copiii, am băut suculeţ, am facut pozulici, iar Oana ne-a dat cărţuliile cu autografuri.
      Din categoria "fuarte util", am aflat de câte lecţii o să mai am nevoie ca să îndrăznesc să dau de permis şi să conduc şi cam până la după ce vârstă... încolo nu e musai să învăţ să gătesc.
      Iar din categoria "enervează un om pe zi", m-am contrat cu George pe orice subiect a riscat să deschidă, de unde a reieşit că aş avea fulgere în priviri. George, trebuie să te contrazic, e vorba de astigmatism...
      În rest, noroc că premii au fost trei, tot cam câţi am fost şi noi, altfel doar povestea Iuliei ar fi meritat fără îndoială să câştige.

      P.S. Poze la Oana sper să fi ajuns prin bunăvoinţa unor persoane mai atente şi mai sper ca volumele ei să mă scoată din perioada cam lungă în care nu am mai pus mâna pe cărţi decât ca să le şterg de praf.
      P.S.' Însă asta imediat după ce mă voi achita de o mai veche datorie care coincide chiar că întâmplător cu partea a doua a concursului făcut de Mossad.