Coşmarul de pe blogul meu

Când atotputernicul Călin a făcut împărţeala etapelor pentru concursul său, Oraşul PA, a văzut cu mirată părere de rău că nime nu se bagă la cea de-a treisprezecea.

"Superstiţioşilor", şi-a râs în barbă Arhiscurtul-prozator, poruncind mai apoi cu glas aproape tunător: "Să ia Ioana Etapa 13".

Şi Ioana a zis: "Bineee. Etapa a 13-a să se numească Strada Ulmilor".

Iar dumneavoastră, carele binevoiţi, să scrieţi despre cea mai de coşmar Stradă dintr-un Oraş închipuit sau neînchipuit.

Dead... line, miercuri, când se bate miezul nopţii.

PA-urile se trimit pe mihaioana@gmail.com (cu un singur i).

Şi concursul de ghicit care cine ce a scris, la LeeDee P.

Update de joi: Etapa 13 din frumosul concurs se terminară. Aveţi de acordat voturi la 11 PA-uri, chestie care habar nu am cum se face, dacă nu vă suparaţi, dar voi votaţi cu încredere... poate ies chiar preşedinte!

Concursul continuă la Lady A, cu tema Căldură mare.

Trimiteţi voturi până vineri seară, să zicem...

1. L.M. - Dan Badea

Ofiţerul urlă că nu am văruit cum trebuie bordurile. Reuşisem să strâng frunzele roşiatice, dar în câteva minute altele cădeau. Aleea principală de la intrarea în liceul militar trebuia să arate impecabil, iar sectorul meu de competenţă reprezenta jumătate din ea. Odată, pe la sfârşitul toamnei, nu am mai fost pe sector. Lenevisem. Spre norocul meu, străduţa arăta mai bine decât curăţită de mine. Am primit felicitări, pentru prima dată din septembrie 1997. După un an, se terminase coşmarul curăţeniei de la 7 dimineaţa.

2. Pariul pe nimic - Călin

Era o străduţă cu două benzi pe care trecea un autobuz, de trei ori pe oră. Patru băieţi aşteptau cuminţi pe trotuar. Când autobuzul se apropia, ţâşneau. Cel mai curajos era considerat acela care-şi începea ultimul goana.
Într-o zi, Liviu a pornit când ceilalţi trecuseră deja. A fost descălţat de bara de protecţie şi a ajuns dincolo cu inima ca un greiere neliniştit. A câştigat pariul pe nimic, dar şi acum, când e ditamai domnul, i se face pielea de găină amintindu-şi cât de proşti puteau să fie.

3. Teama - Carmen Negoiţă

Grăbi pasul dorind să scape mai repede de teama ce-şi înfipse colţii în inima ei. Se uita mereu în urmă, atentă la fiecare sunet. Foşnet. Se opri. Privi în direcţia de unde venise zgomotul. Adrenalina-i pulsa în vene, în timp ce inima îşi intensifică bătăile. Nimic. Îşi continuă drumul, mai grăbită. Iar paşi. Se întoarse şi acelaşi întuneric dens o izbi în faţă. Încă un pas. Acelaşi zgomot. O rupse la fugă fără a se mai uita înapoi. Paşii din urma ei se apropiau mai iute şi din întunericul nopţii auzi lătratul lui Rex.

4. Poveste de groază - LeeDee P.

Eu știu doar o poveste de groază, despre vecinii din spate și despre o mâță trasă de coadă de toată familia noastră, poveste pe care mămica mea i-o spune tăticului meu în fiecare dimineață când îl ceartă pentru că nu aduce mai mulți bani în casă și care sună chiar așa: “sunt de groază ăștia de la Ulmilor 13, uită-te și tu ce vilă și-au tras, ce gipane au amândoi, cum își fac concediile numai prin străinătățuri și cum copiii lor au jucării grămadă și haine de firmă, iar noi tragem mâța de coadă!”

5. Fiecare cu cosmarul lui - Le Petit Prince

Locuiesc intr-un apartament dintr-un imobil situat pe strada Ulmilor, peste drum de faleza, chiar langa parcul din Orasul Electric, marginit de macadam intr-o parte si de cimitir in alta. Am plecat de pe scena tarziu, altfel as fi mers la o pizza la City Mall. Cand am ajuns in statia de langa semafor tocmai venise autobuzul. Nu puteam sa-l ratez, pana venea altul mi-as fi mutat mult si bine greutatea de pe un toc pe altul. Ce sa-i faci, avem si noi, femeile, un cosmar. Eu am doua. Celalalt ma asteapta in scara blocului.

6. Îngrozitor - Leo

Nicio babă n-a fost violată pe strada asta. Niciun cuţitar nu şi-a înfipt şişul în orbita niciunui beţivan şi niciun topor nu şi-a odihnit oţelul în bostanul niciunui microbist. Niciun postaş n-a fost scalpat şi niciun administrator de bloc nu s-a trezit în timpul nopţii în flăcări. Niciun nou-născut plângăcios n-a fost sufocat cu perna şi niciun pechinez prea lătrător n-a fost spânzurat şi împăiat.
Strada Ulmilor e cea mai îngrozitoare stradă din oraş, pentru că aici nu se întâmplă niciodată nimic.

7. Înfrigurare... - Cristian Dima

Simţeam în oase cumplit tremur, iar respiraţia ta mă-nfrigura. Un ger cumplit se năpusti pe stradă, ţinând în palmă palma ta. Mă îngrozeşte a ta privire, pătrunsă adânc în ale sufletului fire, e rece mângâierea ta, mă-ngheaţă sărutarea ta. Îmi este frică ca pe strada asta, să păşesc la braţ cu tine, mă sperie gândul că-ntr-o zi vei dispărea, acum când mă obişnuiesc cu tine. Din demon, înger vreau să te prefac, sufletul pot să-ţi încălzesc, te rog doar nu mă mai lăsa, pe stradă singur să păşesc.

8. Culmea strazilor - Sictireli

Strada principală arcuieste spre stanga, apoi drept pana la intersectia semaforizata cu strada Ulmilor. Un mucalit a completat numele strazii consemnand Strada Culmilor. Avea dreptate. Nici un ulm pe strada desi purta aceasta denumire. Semaforul sta pe rosu de cateva luni, fara sa produca accdente de circulatie. Stalpii plantati din 20 in 20 de metri nu au becuri. Curtile nu sunt imprejmuite, dar niciun caine nu iese in strada. Copiii nu merg la gradinita, dar la capatul strazii functioneaza o astfel de institutie.

9. Frica de ... - Mariana

Locuiam la trei străzi de şcoală, pe o stradă cu case vechi. Dimineaţa mă târa tata pe trotuarele pline de frunzele toamnei. Mâna mea se cuibărea în mâna lui şi mi-era aşa de bine. La întoarcere începea coşmarul. Trebuia să vin singură printre haitele de căţei care căutau de mâncare pe la porţile vecinilor. De cum făceam colţul, inima zguduia universul din mine. Plângeam mut deşi aş fi strigat. Mergeam doi paşi înainte şi unul înapoi. Nu era nimeni. Uneori mă scăpam pe mine de frică... Noaptea visam că am murit.

10. Vis urât - LeeDee P.

Visa că marţi 13, trei ceasuri rele, stătea în faţa clădirii guvernului din Piaţa Victoriei, era pensionar, bolnav de diabet, văduv şi singur pe lume, pe deasupra, cu un venit lunar de 600 RON, din care 200 pentru medicamente şi participa la greva generală a angajaţilor de la stat şi a pensionarilor, care vroiau să-l forţeze pe prim-ministru ăsta de Boc să demisioneze şi să-i lase pe alţii mai competenţi în loc. Visase urât şi altădată, dar problema era că acum, nu se mai putea trezi din somn!

11. Cotoiul din ulm - Sictireli

Cand au intrat cotigarii pe strada, ceata era groasa ca un rau plin de dejectii. Cotiga! Oamenii ies la porti cu gunoiul menajer in butoaie din tabla ruginita sau in ligheane gaurite si captusite cu foaie de placaj scorojit. Cotigarii sar sprinteni din masina, trag un gat vartos dintr-o sticla de vin si apuca de cazanele pline cu gunoi. Dintr-un astfel de cazan sare un cotoi tinand in dinti un cap de peste. Un cor de fluieraturi il goneste pana in ulmul cel mare de vis-a vis unde s-a cocotat tremurand ca o piftie.

Clasament:

1. - 2. - Poveste de groază - LeeDee - 12v/3 & Înfrigurare - Cristian Dima - 12v/3

3. Culmea străzilor - Sictireli - 10v/6

4. Fiecare cu coşmarul lui - Le Petit Prince - 9v/5

5. - 6. - Pariul pe nimic - Călin - 5v/3, Vis urât - LeeDee - 5v/3,

7. - 8. - Teama - Carmen Negoiţă - 5v/2, Cotoiul din ulm - Sictireli - 5v/2

9. Frica de... - Mariana - 3v/3

10. L.M. - Dan - 2v/2

11. Îngrozitor - Leo - 1v/1

Le mulţumesc pentru voturi lui Călin, Leo, Cristian Dima, Lavinia Desideria (care a acordat doar nouă voturi, am observat foarte târziu şi care doreşte să fie trecută doar cu pseudonimul Desideria, nu are blog), Carmen Negoiţă şi LeeDee P. Si mie.

semne

Un frig care pătrunde până în oase. dimineaţa găsesc în birou fereastra deschisă şi aerul rece pornit. planuri împrăştiate. parcă sunt toate pe dos, mi se zbate ochiul drept din palmă, stângul mă doare surd, l-aş scoate cu un fier înroşit, l-aş înlocui. verific pentru a nu ştiu câta oară contul gol, niciun apel. nou, niciun sens. trei ceasuri rele. tic. Eu tac. mă joc mahjong, nu mai am soluţii, caut să pun în balanţă o piatră, îmi zboară uşor gândul, poartă aripi grele. suntem trişti, aşteptăm o minune.

Pentru concurs, pentru Trilema.

The fast and the hungry

Două ţigănci şi un plod desculţ, în faţa primăriei cu orologiu: "domşoară cât e ceasu zi şi mie cât e ceasu dă şi lu maica o pâine maică ne dai?"

Intru în magazin, iau portocale pentru bunici şi pâine pentru ţigănci, dar pesemne am fost zgârcită: "hai domşoară dă şi lu ăsta micu ceva cere-i bă du-te bă după ea cretinule ce eşti bă aşa dobitoc du-te bă după ea-n morţii mă-tii boule." Aud un papuc zvârlit cu precizie şi pe „ăla micu” lipăind disperat în spatele meu. Din păcate pentru el, nu aveam tocuri.

Pentru concursul de Proză Arhiscurtă de pe Trilema.

Cum înfiletăm şurubul

Vocile spun că trebuie o postare nouă pentru cel de-al doilea text cu care particip la concurs. Precis lumea simte nevoia să recitească informaţiile interesante despre o înşurubare corectă.

Aşadar, pentru secţiunea reciclare a concursului de Proză Arhiscurtă de pe Trilema, textul cu piuliţe. Sursa: un contract. E bine, dom' Popescu?

Capetele de şuruburi expuse şi piuliţele vor fi hexagonale şi lungimea tuturor şuruburilor va fi astfel încât, atunci când se introduce piuliţa şi se strânge, partea înşurubată va corespunde piuliţei şi nu va ieşi în afara acesteia mai mult de jumate din diametrul şurubului. Toate şuruburile şi piuliţele vor fi înfiletate conform prevederilor normativelor naţionale aplicabile în vigoare şi prevăzute cu şaibe cu o grosime de 3 mm sub şuruburile cu piuliţe.

Vor fi furnizate toate materialele de îmbinare.

Trilema PA Reloaded

A doua ediţie a concursului de Proză Arhiscurtă pe Trilema.

Sper să câştig cel puţin locurile unu, doi şi trei. Faptul că la ediţia precedentă am ieşit pe undeva între 50 şi 200 nu se pune, sunt optimistă şi înduioşător naivă, un motiv suficient că să mă număr măcar printre primii trei câştigători.

Frumos din partea mea ar fi să am un text nou, dar când o să traduceţi şi voi toată ziua despre piuliţe, prezoane şi livrarea echipamentelor pe şantier în condiţii optime, cu plăcuţe de identificare conform standardelor si normativelor aplicabile în vigoare, atunci să îmi reproşaţi că nu am idei originale.

Deci, până una alta, un text mai vechi, refăcut:

Un căţel crem şi pufos. Visat astă-noapte. Măricel, dar pui, deci un pui măricel de căţel. Avea urechi clăpăuge, patru picioare strâmbe şi limba scoasă tot timpul. Era tot-tot crem, de la bot până la coadă, cu o blăniţă scurtă şi moale, numai bun de mângâiat. Se juca împreună cu mine, era vesel şi îl iubeam foarte tare după cum se vedea în vis. Aşadar, dacă vedeţi pe undeva un astfel de căţel care umblă fără copil, vă rog să-mi daţi de veste pentru că e al meu. Eu am fost întotdeauna un copil fără căţel.

Iar pentru cealaltă secţiune a concursului, de reciclare (text scris de altcineva care satisface cerinţele de întindere), un paragraf a cărui sursă nu ştiu daca am neapărat cum să o menţionez, decât dacă foarte foarte musai, dar în privinţa căruia nu pot exista bănuieli cum că aş fi eu autorul şi care este destul de elocvent pentru lipsa acută de gândire de care dau dovadă în ultimul timp:

Capetele de şuruburi expuse şi piuliţele vor fi hexagonale şi lungimea tuturor şuruburilor va fi astfel încât, atunci când se introduce piuliţa şi se strânge, partea înşurubată va corespunde piuliţei şi nu va ieşi în afara acesteia mai mult de jumate din diametrul şurubului. Toate şuruburile şi piuliţele vor fi înfiletate conform prevederilor normativelor naţionale aplicabile în vigoare şi prevăzute cu şaibe cu o grosime de 3 mm sub şuruburile cu piuliţe.

Vor fi furnizate toate materialele de îmbinare.

Succes! Mie.

Viaţa mea e bestială

Viaţa e bestială pentru că, deşi primesc lepşe pe care nu le rezolv de la oameni de treabă precum Simona, Remus, Melania, sau Nina, există mereu opţiunea logică să iau una cu forţa. Aşa că m-am oprit la aceasta, la care universul a făcut să ajung pe o cale extrem de sinuoasă, prin Richie, unul din autorii blogului Marele Ecran, unde am participat concursul ăsta, cu scenariu la postarea asta, concurs de care am aflat de la Groparu, pe care îl citesc din principiu, mai degrabă nu citesc biblia înainte de culcare decât să nu-l citesc pe el! Deci totul se leagă.

Aşadar, viaţa mea este bestială pentru că este groaznică. Pun pariu pe o cutie de creioane colorate că nu se găseşte un singur amărât căruia să i se fi întâmplat în ultima jumătate de an atâtea evenimente dezastruoase câte mi s-au întâmplat mie. Nu se găseşte, deci din prima practic am câştigat o cutie de creioane. Nu e bestial?

Bestial mai e că mama mea a fost atât de inspirată încât să-şi pună ziua de naştere pe aceeaşi dată cu cea a numelui, deci nu trebuie să iau două cadouri! Adică azi. Bravo mama, la mulţi ani!

Altceva: Gossip Girl. DA, şşşi ce, mă uit la Gossip Girl, nu ca voi la seria 1, ci exact la seria a treia. Nu râdeţi pentru că nu ştiu câţi dintre voi sunteţi suficient de bestiali încât să vă uitaţi la Stargate Universe, de exemplu. Deşi cu adevărat bestial ar fi să nu aştept câte o săptămână întreagă pentru un nou episod.

Alt bestial e că păsăresc ciripelele şi că am patru mere verzi. Poate nu vi se pare nemaipomenit, dar pentru mine e o chestie importantă, ciripelele din mintea mea au în sfârşit cu cine să rezoneze! Merele, pur şi simplu, patru.

Însă cel mai bestial dintre bestiale este că îl am pe Dan care mă suportă. Are mai multe calităţi, dar asta e cea mai preţioasă. Studii de specialitate arată că sunt probabilităţi infinit mai mari să existe tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte decât un om care să poată răbda un Vărsător. Mai ales când Vărsătorului i se întâmplă să fie cineva aşa ca mine. Şi mai ales când celălalt om e tot un Vărsător. Dan rezistă ca un martir. Mă suportă când mă crizez că nu a plătit întreţinerea la ora 11, când îi fac scandal că a lăsat pâinea afară din pungă, că şi-a luat o bere, că de ce nu şi-a luat bere, că bate vântul, că am ars măncarea şi că, în principiu, de ce se întâmplă lucruri pe pământ fără permisiunea mea. Toate astea fără să se ia cu mâinile de păr! Cel puţin nu de faţă cu mine. Credeţi că glumesc, aşa-i? Ha!

Printre pietre

Îmi trebuie apă, nu pot să mor cu mâinile murdare;
pământ, să mă îngrop printre pietre, piatră cu piatră;
să plec spre muntele care mă cheamă la fiecare miez de iarnă grea,
să calc cărări pe aripi până la tine, la ochii cerului,
să ne dea Domnul un gând bun;
trebuie să găsesc pădurea peste stânci -
am de stat la poveşti în taină, am să spun multe de pe suflet,
două-trei vorbe şi o să mă dea pământul afară:
în veci nu primeşte oameni cu oameni în pântec,
în veci nu se pleacă fruntea
spre mâna mea de piatră.

Pentru concursul de Proză Arhiscurtă (proză sms, cum îi zice Dan) de pe Trilema, dacă mai era vreun dubiu.

Vizită în casa din lemn

Singur mi-ai deschis poarta de la ograda cu trei câini. Ai proptit umărul în ea când îngerul împingea cu o aripă de partea cealaltă, şi parcă văd aievea o veche Evă cum m-a întâmpinat pe şoptite, să nu ne destrame din singurătăţi. Am intrat şi m-am minunat în gând de ceasul târziu în odăile cu fereşti spre cer, din lemn îngânând a Brel şi ave maria pictat între icoane. Acum, aproape de miezul nopţii, caut după tine cu vătraiul prin foc; spre zori ai să te prefaci cenuşă şi voi rămâne eu, tăcerea ta.

Încă pentru concursul de Proză Arhiscurtă al lui Mircea, ultimul, dar nu cel din urmă. Text.

Viaţa la ţară

PEPENI, hai la PEPENI BĂ, să vă dăm pepeni! O găină grasă, cum se cuvine, grăbeşte cu o liotă de pui negricioşi pe urmă, de-ăia de-ţi ciugulesc degetele când îi prinzi. Mereu lipseşte unul: dacă-l mănâncă pisica, găsi-o-ar boala, se necăjeşte naşa mea. Din straturile cu roşii galbene, cotoiul miaună languros la vecina handicapată: Ncenfanci? Bine, ia, ascult Tezaur Folcloric.

Şi îmi e dor de un cer senin. Plouă atât de cald peste frunze, încât aş sta toată ziua într-un pântec şi aş refuza să mă nasc.

O scriere veche în straie noi (rămasă mai mult în costum de baie, dacă e să mă întrebaţi pe mine) pentru concursul trilematic al lui Mircea. Regula este ca textul să se încadreze în 495-500 505 caractere pentru a se numi un PA.

Criptochestii

Aşa cum cred că nu v-aţi obişnuit, dar vă spun eu, concursul de criptograme al lui Geocer a ajuns la ediţia a doua, atât datorită succesului răsunător pe care l-a avut prima parte, cât şi din cauza faptului că probabil, între timp, îi scăzuse traficul.

Deoarece eu şi Cosmin (Cominashu, pentru amici) am fost vitejii câştigători ai unui loz necâstigător ai primului concurs, ne-am simţit datori să participăm şi la cea de-a doua parte, nu pentru premii, dar pur şi simplu ne-am obişnuit să fim cei mai buni...

Ca şi data trecută, ne-am dovedit geniali (deşi modeşti) încă de la prima rundă. Acum mai mult eu, dar cu totul întâmplător. Aşa că vă invit să urmăriţi în continuare, că să nu pierdem tradiţia, firul, caracteristic şi atipic, al strategiei prin care reuşim mereu să le rezolvăm pe toate.

Totul stă în lipsa de logică. Aparentă.

cosmin: la prima e bisectoare
ioana: nu-mi dăduse prin cap
ioana: mă gândeam mai degrabă la ssegalant
ioana: un nou cuvânt...
cosmin: la a doua e mai ciudăţel
cosmin: nu le are deloc la desen
ioana: o să îi atrag atenţia
cosmin: zici că e o lamă prinsă în şurub stea
cosmin: o fi semnul de la ori?
ioana: nu, cred că este un simbol
ioana: mă concentrez şi eu
ioana: nu ştiu de ce mă gândesc la o secure
cosmin: dacă-n ochi m-ai privit şi ţi-ai zis "Ăsta-i tâmpit", nu greşesc să-ţi spun că mă gândesc
ioana: deci poate fi orice
ioana: dacă a început să se ia după trilema, e clar
cosmin: suntem pierduţi
cosmin: eu tot zic că ala e semnul de la ori
ioana: este o dilemă
ioana: o trilemă
cosmin: o dilemă că suntem doi
ioana: şi cu criptograma, trei
cosmin: ea e mai presus de noi
cosmin: ne sfidează
ioana: ne priveşte în ochi
cosmin: ne îndeamnă să o învingem numai pentru a ne batjocori când epuizaţi vom ceda
ioana: nu are sens ce spui
cosmin: ca să vezi cât de epuizat sunt
ioana: da, confunzi cuvintele
ioana: acum am dubii chiar şi la prima criptogramă
ioana: şi am şi scris soluţia
cosmin: e bun scris
cosmin: ăla sigur e aşa
cosmin: eram odihnit la aia
ioana: nu m-am prins că nu eşti în apele tale
cosmin: aşa arăt eu
ioana: câteodată mai reuşeşti să maschezi
ioana: nu ştiam cine mi-a furat trusa de farduri
cosmin: vroiam să fiu artistă pân-la 20 de ani
cosmin: ăla e un colţ
cosmin: un dinte
ioana: te prefaci bine de obicei, dar prietene, iată că adevărul reiese la suprafaţă
cosmin: ca mărarul în ciorbă?
ioana: eu nu sunt o gospodină dar mi-e clar că mărarul nu are ce căuta în ciorbă
ioana: poate în mâncare
cosmin: ciorba e tot mâncare
ioana: pătrunjelul e ăla din ciorbă
ioana: e altă mâncare de peşte
cosmin: nu, e de pui
ioana: dinţat
ioana: dar e prea trasă de păr
ioana: şi peştele e un pui
ioana: un pui al mărilor
cosmin: deci e ceva cu ori, un dinte şi at
ioana: colgate
cosmin: =))
cosmin: o fi o coasă
ioana: am zis deja secure
ioana: nu m-ai băgat în seamă
cosmin: nu e tot aia
cosmin: moartea nu vine cu securea
cosmin: după cum nu poţi îngropa coasa războiului
ioana: moartea nu bate la uşă
cosmin: nici postaşul
cosmin: el sună de 2 ori
ioana: postaşul pune acuma în cutiile poştale

cosmin: antrax

ioana: nici poşta nu mai e ce-a fost
cosmin: de acord
cosmin: e totul impersonal
ioana: abstract
ioana: trăim intr-o lume fără suflet
cosmin: plină de forme fără fund
ioana: coasat?
cosmin: şi ori unde e?
ioana: e abstract
ioana: e cu h mut
cosmin: =))
ioana: înstelat?
cosmin: nu cred că e asta
ioana: ţineai neapărat la semnul ăla, am zis să-ţi fac pe plac
cosmin: e o parte din mine
cosmin: fără el nu sunt complet
ioana: corn
ioana: cu un corn seamănă
cosmin: aşa e
ioana: încornorat
cosmin: aia e
cosmin: you're a genius
cosmin: îl facem de un DVD-eu
ioana: noi soluţionăm imposibilul
cosmin: noi controlăm verticala şi orizontala
ioana: pe alfa şi pe omega
ioana: pe mama şi pe tata lor

Deci aţi înţeles, da?

E un roman? E o nuvelă?

      Nu. Nu e citit vara asta. Nu e o recenzie. Nu e nici măcar o carte.

     Deci practic nu mă prea încadrez la nicio categorie, numai că am apucat să mă bag în vorbă pentru concursul Ralucăi, aşa că trebuie să acopăr cumva pagubele şi nu pot decât să sper că o păcălesc.

      Nu că n-aş avea cărţi, am cam doi metri, doar că nu ştiu ce se întâmplă cu ele, nu se citesc singure orice-aş face. Uneori stau şi mă uit la câte una minute întregi, nici măcar nu se deschide nemernica, o pun pe masă, sub masă, pe birou, pe aragaz, o mângâi, o şterg de praf, nu ştiu, zău, ce aşteaptă de la mine, e scandalos.

      Aşadar, cel despre care vreau să vorbesc nu are cum să fie o carte. Adevărul este că are un je ne sais quoi din acela, m-am îndrăgostit de el încă din prima clipă, atât de frumos mi s-a părut, încât am simţit nevoia să îmi pun ochelarii să îl vad mai bine. Trebuie să vă spun că mărimea chiar contează, dar este foarte important şi să nu fie insipid. Am avut de-a face cu unele extrem de generoase. Însă absolut plictisitoare. Din punctul meu de vedere, doar unul fraţuz se mai compară, l-am întâlnit într-un anticariat, îi zicea Le Petit, dar nu era deloc aşa. Însă despre el, în altă poveste.

      Azi doar despre Dicţionarul Oxford Explicativ Ilustrat al Limbii Engleze, editat în 2008, lucrare revizuită a ediţiei The Oxford Compact English Dictionary (1998). Este o practică printre îngâmfaţi să citească dicţionare, însă acum nu avem a face cu unul pur şi simplu. Acesta are minunata inspiraţie de a conţine patru mii cinci sute de iustraţii şi din acest motiv este imposibil să îl deschizi şi să nu-ţi petreci măcar o jumătate de oră pe zi răsfoind aiurea prin el.

      Începi să citeşti care sunt componentele unui castel din Franţa secolului XVI, treci fără să-ţi dai seama la tipurile de pene, outer, inner, de pe corp şi din coadă, pe culori şi mărimi, apoi spre distilarea fracţională, citrice, citron, lemon, lime, tipuri de noduri (!), fotbal australian, american şi după regulile Asociaţiei Naţionale de Fotbal din A, mergi mai departe spre o poză cu secţiune în pielea umană care conţine păr, aici e chiar neplăcut, apoi trecem la anatomia internă a unei albine, tipuri de frunze, sistemul limfatic, alcătuirea Vaticanului, după aia îţi dă toate ţările cu steaguri, capitală şi monedă, constelaţiile, diferite unităţi de măsură, clasificarea organismelor vii pe regnuri, încrengături, clase, ordine, familii, genuri, specii şi scara perioadelor geologice ale Terrei. Asta aşa, pe larg şi foarte pe sărite, dar partea nemaipomenită, cel puţin pentru mine, e că toate sunt poze colorate în culori, cu săgeţele şi articole, reprezentări, planşe, termeni de specialitate, transcriere fonetică şi explicaţii oferite la explicaţii. E cea mai bună metodă de dicţionar pentru oricine şi este clar că pănă şi cel mai neatent om rămâne cu ceva învăţat după ce îl închide.

      Şi la 1000 de pagini, cât are, clar nu trebuie să îţi mai cumperi altă carte vreodată.

      Vuala şi căteva dovezi:

Ză end

Încet pînă fi pescari

Geocer, adică George cum îmi place mie să-i spun, a început un concurs de criptograme. M-am uitat pe ele zilele trecute, dar dacă nu m-am prins din prima i-am dat pace pentru că e foarte important să fii pe fază, adică primul venit, primul servit. Deci trebuie stat gogă pe blogul lui si urmărit când mai postează câte una, ceea ce e greu. Şi în plus trebuie şi gândit, ceea ce e groaznic.

Concursul a prins şi sunt deja câţiva care se bat pentru felicitări şi glorie, pentru că s-a pornit pe ideea că nu se dau premii, dar că ne mai gândim. (update: mi se şopteşte din culise că s-a hotărât ca premiu un sac de cartofi, dar eu am cerut creioane colorate pentru că am câştigat la Nina o carte de colorat şi e musai ca să o colorez, nu?!)

Şi am nimerit azi, întâmplător, prima, primul cuvânt:

pinteni ( pi in te in i). Dar a doua criptogramă era criminală:

Aşa că am apelat la vestitul Cosmin şi ne-am apucat să o rezolvăm:

cosmin: deci 5 cuvinte

ioana: da

ioana: singurul care îmi vine în minte e grupul al doilea "pînă"

cosmin: ăla nu e pi

ioana: dar ce e

cosmin: 2 roman

ioana: ar fi dacă ar mai avea sens A-ul

ioana: dar nu ar mai avea

cosmin: aaa, e pi şi sub el e linia de la a

cosmin: pătratul ăla de 10 pe 10 e ar

ioana: ar cu i?

ioana: pe ăla nu-l ştiam

ioana: şi mulţimea aia vidă e fi

cosmin: aşa e

cosmin: primul e Carte

cosmin: sau nu

cosmin : are şi temă chestia asta?

ioana: te in ce, te in c, t in c, t in ce, ce cu te, ce cu t

ioana: nu are sens

ioana: nu...

ioana: ce temă... n-are

cosmin: nasol

cosmin: ne mai gândim

cosmin: să videm deci

cosmin: ultima o fi pescari

cosmin: ultimul cuvânt

ioana: moamă!

cosmin: ultimele două cuvinte fi pescari

ioana: pe scări?

cosmin: rămânem fără cuvinte

cosmin: în a fi pescari

cosmin: şi ar mai trebui un cuvânt

ioana: deci t şi c şi pi?

ioana: să fie un cuvânt?

cosmin: nu ştiu dacă e bine ce am zis mai sus

ioana: e logic

cosmin: dar cred că ultimele două cuvinte sunt fi pescari

ioana: adică are sens

ioana: în ce te

ioana: ... nush

cosmin: sunt 5 cuvinte toate

ioana: încet pînă fi pe scări

ioana: încet

cosmin: asta da

ioana: parcă era o expresie

ioana: cu pe scări

cosmin: încet cu pianul pe scări

ioana: hai mă!

cosmin gulie: aia e

ioana: asta e?

cosmin: we fucking rock

ioana: eşti absolut genial

cosmin: deloc

cosmin: amândoi ne-am prins de manevră

ioana: trebuie să pun o postare despre asta

Deci eu nu m-aş fi gândit, cel puţin nu azi, aşa că depinde dacă şi ce câştigăm, ori va avea de făcut o mâncare de cartofi, ori vom împărţi creioanele colorate. Cosmin, îţi dau negrul şi albul, deal?

Aventuri la ora şapte

      V-aţi fi aşteptat poate că am glumit când am povestit că săptămâna asta ar fi prudent să stau degeaba.
      Ei bine, atât am evitat să muncesc, încât ieri am reuşit să plec de la serviciu abia la ora şapte, motiv pentru care în viaţa mea au avut loc iarăşi o serie de întâmplări nefericite şi bulversante. Însă nu despre peripeţii la ora şapte seara este vorba, deoarece soarta a fost destul de parşivă încât să mă facă să cred că totul este în regulă, ci abia despre cele de la ora şapte dimineaţa, azi. Totul a pornit de la acţiunea neinspirată de a mă trezi.
      Deşi m-am prins că ceva nu este în regulă în momentul în care m-am spălat pe ochi cu apă fierbinte, am hotărât să fiu vitează şi să mă iau la trântă cu parşiva fatalitate. Într-o primă fază m-am trântit în pat de durere, un lucru de bun simţ atunci când te loveşti la degetul mic în pragul de lemn.
      Am înghiţit în sec şi am pornit mai departe, sărind strategic peste masă, nu că aş fi capabilă, dar uitasem să iau de mâncare. Am schimbat geanta ca să fiu în ton cu outfitul, am mutat toate hangaralele de colo colo şi am ieşit pe uşă. Autobuzul a venit imediat cum am ajuns în staţie, treabă suspectă, am prins un scaun care nu mergea cu spatele şi în momentul în care am intenţionat să stau degeaba, am văzut că buzunarul genţii în care băgasem cheile de la birou era deschis, iar cheile plecaseră din el.
      Din acel moment evenimentele au luat o turnură tragică: a început să-mi vâjâie capul, m-am ridicat, am picat peste o doamnă deoarece şoferul tocmai punea o frână, am lovit pe controlorul care s-a gândit că n-am bilet şi deci că ar fi mai bine să mă apuce de mână, m-am smucit, am îmbrâncit o bătrânică, am strigat ceva într-o limbă necunoscută şi m-am repezit la şofer să mă lase să cobor că eu mi-am pierdut cheile, tre să mă duc să le caut. Nasol că am reflexe, foarte nasol, pentru că sunt toate proaste. Şi e bine că mă duce capul, dar păcat că nu la timp: cum am coborât, mi-am dat seama că nu m-am uitat după ele în autobuz. Dar staţi, că devine şi mai amuzant.
      Poate că totuşi o să am noroc, îmi spun cu o dulce naivitate şi pornesc repejor spre staţia din care plecasem, în stilul meu obişnuit de căprioară rătutită. După câţiva paşi realizez cu bucurie şi în acelaşi timp cu o neplăcută stupoare că mutasem în ultima clipă cheile în alt buzunar al genţii, arză-le-ar focul de genţi cu toate buzunăraşele lor, că de mâine o să îmi pun prostiile într-o sacoşă de nailon. Am zis.
      Împăcată sufleteşte, am ignorat că nu o să mai ajung la timp la birou, fiind convinsă că asta a fost, nu are ce să se mai întâmple. Şi chiar nu s-a mai întâmplat nimic. Până la un moment dat când, preocupată cu diverse probleme metafizice, ca de pildă ce voi mânca eu azi, mi-am zis că magazinul spre care priveam seamănă izbitor cu cel din staţia în care trebuie să cobor. Ei, da, chiar acela era, dar păcat, pentru că autobuzul plecase deja.
      Uimitor este că totuşi am coborât. Câţiva metri mai încolo, dar am alergat, am călcat lumea pe sandale şi i-am zis şoferului să mă lase să cobor că aia era staţia mea.
      Următoarea aventură petrecută în decursul aceleiaşi ore şapte a fost una plăcută, ispre ca să îmi pierd din vigilenţă pesemne. În timp ce treceam pe lângă niscaiva câini cam flămânzi, s-a desprins din haită unul mare şi simpatic şi a mers cu mine până la serviciu că să mă apere şi să îmi ţină de urât. M-a lăsat la uşă şi a plecat, sper să ne mai întâlnim şi mâine. Momentul ăsta de neatenţie m-a costat pierderea ochelarilor. Normal că a durat ceva până să-i caut şi să nu-i găsesc, nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, mă gândeam că poate i-am uitat acasă, dar parcă totuşi... în sfârşit, m-am luat cu mâinile de cap. La timp ca să realizez că îi am la ochi. Îi pusesem când am coborat din autobuz, în ideea că o să văd cheile mai bine, iar tocul îl băgasem în buzunarul fustei.
      Bine, probabil petrecute separat, nu ar fi cine ştie ce, însă cum toate au conspirat la un loc în scopul dezorientării mele, nu pot decât să fiu suspicioasă.
      Între timp lucrurile par a se fi liniştit, ba chiar am câştigat o carte la Daily Cotcodac. Iniţial am crezut că e vorba despre Înţelegerea vieţii de Alfred Adler, o lectură de care părea logic că am nevoie, dar mi-am dat seama apoi că din altă parte trebuie să aleg. E ok, oricum înţeleg suficiente, în special că trebuie să iau măsuri în ceea ce priveşte seria mea de întâmplări imposibile. Drept pentru care am intrat în prima farmacie şi am cumpărat nişte pastile pentru memorie.

Cavalerii florilor de cireş

      Dragii moşului, o carte trebuie iubită aşa cum iubeşti o femeie. În cazul bărbaţilor, sau aşa cum se iubeşte un bărbat, în cazul contrar. Trebuie avută, adică, numai dacă vrea, şi din partea asta nu este niciun pericol, deoarece cărţile nu sunt răzgândicioase, iar dacă ea, cartea, nu se vrea citită, nu este bine să insişti, pentru că se va răzbuna şi vei rămâne cu ideile greşite, sau, şi mai rău, doar cu impresia că ai rămas cu ceva.
      Copil fiind, la mine cărţile au venit aşa cum îmi imaginez că trec stolurile de fluturi prin locuri neumblate de oameni. Le iubeam foarte şi lucrul acesta se vedea: biblioteca mea este făcută din cărţi devorate, cu pagini desprinse de la câte răscitiri au păţit, cu colţuri îndoite sau pătate cu cerneală, de pe când citeam pe furate, cu cartea sub caietul de exerciţii.
      Apoi am crescut, de, "cântările mi-au pierit" şi pe multe dintre ele nu le mai pricepeam. Citeam pagini întregi ca să îmi dau seama că nu am reţinut nimic, iar cele care îmi picau în mână "de bunăvoie", de la rândurile cărora nu imi fugea mintea, vreau să spun, îmi păreau din ce în ce mai puţine. Paradise lost.
    Mult timp mi-a părut rău, cu toate că încetasem să forţez lecturile. Înţelesesem oarecum că fiecare cu timpul ei, însă nu doar o dată am avut impresia că am citit prea târziu o carte, că ce bine mi-ar fi prins să ştiu, într-un moment sau altul, când îmi era necaz că alţii ştiuseră, iar cartea aceasta nu mi-a spus la timp ce aş fi avut nevoie. Şi iaca, parcă abia când scriu, acum, pricep în ce fel am fost întrebată, nu de mult: "Joana, de ce să îţi pară rău?". Orice părere de rău nu te face decât să ratezi lecţia care ar trebui învăţată dintr-o întâmplare nedorită sau neîntâmplată, ori dintr-o carte citită mai târziu decât "la timp".

      Există un astfel de timp pentru fiecare carte şi citirea unora doar pentru că trebuie, fără ca sensul ei să curgă firesc, sau din oarecare motive, imi pare ca o căsnicie în care cei doi există fără să se potrivească, ca o dragoste făcută din aceleaşi oricare-ar-fi-ele motive: amândouă sunt lecturi superficiale şi false.
      Astfel că am privit cu suspiciune pe oricine a încercat vreodată să mă motiveze în a citi o carte, în mod special pe cei care au insistat să citesc Biblia. Eu cel mult am indicat anumitor persoane: citeşte Adam şi Eva, vezi dacă îţi place", sau "ia vezi Cel mai iubit dintre pământeni", "poate o să îţi placă Un veac de singurătate, sau Quo Vadis".

      Îmi este nesuferită ideea de a motiva pe cineva să citească o carte şi nu mi-a venit în minte nimic spontan, care să fiu sigură că va aduce oricui un zâmbet pe buze.

     Până ieri, când răscoleam căpşunii. Începusem să filmez special pentru blog, în ideea că poate o ieşi ceva şi gândindu-mă la ce spunea Arhi, demult, că pentru el ziua de muncă nu se termină niciodată, că încearcă să facă din orice întâmplare o povestire cât mai interesantă pentru blog. M-am ridicat şi m-am uitat în jur:

      ... şi mi-am zis că sunt cu capul, eu nu trăiesc din blog, ar trebui să trăiesc. Am lăsat aparatul şi am început să culeg. Şi am uitat de lume, de internet, telefon, serviciu; răscoleam tufele şi tresăream de bucurie de câte ori vedeam câte o căpşună, una în castron, trei mâncate, aveau gust de fragi... Mă gândeam că de obicei reuşesc să fiu atât de prinsă încât să uit orice când stau de vorbă cu Adriana, sau atunci când înot în mare, dar mai ales când citesc…

     Da, am mai fost atât de copil când am citit Cireşarii prima dată şi, de fapt, de fiecare dată când i-am recitit. Mi-a adus cărţie un Moş Crăciun, parcă prin clasa a noua, şi ştiu că am citit câte un volum pe zi, pe nerăsuflate, am trăit în vacanţa aceea toate aventurile cireşarilor. Am visat să fi fost în fiecare din călătoriile lor, m-am îndrăgostit de inteligenţa lui Victor şi de umorul lui Dan, mi-am dorit să fiu prietenă cu Lucia şi cu Maria, să ştiu să schiez, să plec în excursii prin munţi şi să descopăr secrete, să îi am ca prieteni pe Ursu şi pe Ionel şi m-am bucurat atunci când a crescut Tic destul încât să se îndrăgostească de Laura, ca să mă pot îndrăgosti şi eu de el, mai ales în ultimul volum. Am recitit cărţile, pe sărite şi la rând, de zeci de ori, le-am purtat după mine la cămin în toţi anii şi oriunde m-am mutat, în loc să le las în biblioteca de acasă.

    Le recitesc de câte ori am nevoie de copilărie şi de bună dispoziţie. Cred că oricine şi-a dorit şi a visat să fie cireşar, şi fiecare ne-am regăsit în câte unul, sau ne-am inventat pe noi înşine în lumea lor. Sunt printre puţinele cărţi care pot fi citite la orice vârstă, cu aceeaşi nerăbdare şi bucurie în suflet, şi este o pierdere pentru oricine nu s-a bucurat de aventurile lor. Sunt sigură că mai sunt din cei care nu le-au citit şi pot să promit oricui că este imposibil să nu fii captivat şi este imposibil să nu vrei să redevii, din când în când, cavaler al florii de cireş.

      Pentru concursul organizat de Mossad, partea a doua, Despre Literatură, al cărei subiect îl găsiţi dumneavoastră la Lilişor.

Deci întâlneala

      S-a scris că este concurs, că participăm, că am participat, că a fost concurs, că am câştigat, că o să ne întâlnim, că ne-am întâlnit. Am rămas la urmă ca să relatez adevărul adevărat, aşa cum a fost el, fără falsa modestie care îi caracterizează pe ceilalţi:

      Am fost toţi patru mai punctuali decât un ceas elveţian, am servit câte o apă plată şi austeră şi am dezbătut teme lejere precum problematica modernist-pitagoreică a contrastelor originare, fizica particularităţilor elementare cu accent pe clasa feromonilor, sau privind ultimele descoperiri ale ştiintei în materie de psihedelism şi astrologie.

ei trei

      Sau aş putea să spun adevărul:
      Am luat un taxi pentru că nu ştiam să ajung, aşa că am fost acolo prima; mi se spusese să fac la dreapta cum intru şi să merg dreeept înainte. M-am conformat întocmai până am ajuns la capăt, moment în care l-am sunat pe George deoarece eram cam derutată. Mi-a zis să fiu cuminte, vine imediat şi să nu mă dau cu scările rulante că ameţesc; l-am ascultat şi am intrat la jucării, după care m-am dus la librărie şi am căscat ochii la desene animate. G. m-a găsit răsfoind o carte de colorat şi m-a luat de-o haripă ca să-mi arate că locul de întâlnire era imediat lângă. Am dat peste Oana care fuma conştiincioasă, concentrându-se la o cafea fără cofeină. Iulia s-a dovedit mult mai vitează decât mine, pentru că nu i-a fost ruşine să vină singură. Noi, copiii, am băut suculeţ, am facut pozulici, iar Oana ne-a dat cărţuliile cu autografuri.
      Din categoria "fuarte util", am aflat de câte lecţii o să mai am nevoie ca să îndrăznesc să dau de permis şi să conduc şi cam până la după ce vârstă... încolo nu e musai să învăţ să gătesc.
      Iar din categoria "enervează un om pe zi", m-am contrat cu George pe orice subiect a riscat să deschidă, de unde a reieşit că aş avea fulgere în priviri. George, trebuie să te contrazic, e vorba de astigmatism...
      În rest, noroc că premii au fost trei, tot cam câţi am fost şi noi, altfel doar povestea Iuliei ar fi meritat fără îndoială să câştige.

      P.S. Poze la Oana sper să fi ajuns prin bunăvoinţa unor persoane mai atente şi mai sper ca volumele ei să mă scoată din perioada cam lungă în care nu am mai pus mâna pe cărţi decât ca să le şterg de praf.
      P.S.' Însă asta imediat după ce mă voi achita de o mai veche datorie care coincide chiar că întâmplător cu partea a doua a concursului făcut de Mossad.

Nu-s prost, da' cu ce mă ajută?

      Articol la Mihai Alexandrescu. Spune despre românul prost, teoretic nimic nou, dar ceva cam rar când nu se mai vorbeşte direct despre imbecilitate, cu exemple şi explicaţii concrete. În general, majoritatea abordărilor sunt ironice şi subtile, cine se prinde bine, cine nu, ura şi la gară.

     Printre altele, zice Mişu de românii care ies în stradă pentru Becali, dar nu pentru a cere să se predea în şcoli anumite tipuri de educaţii: civică, sanitară, rutieră, sexuală, urbană.
Eu îmi amintesc vag, din generală, de câteva cursuri eşuate de educaţie civică sau rutieră, însă îmi amintesc mult mai limpede discuţia avută cu profesorii examinatori, la susţinerea disertaţiei pentru Master.
      Bucureşti, Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Filosofie şi Jurnalism, Master în Mass-media şi comunicare, înscriere 60 lei, trei taxe de câte 600 lei, înscrierea la examen, cu taxe, 600 lei. Teoria "Doi lei dai de doi lei iei" se aplică perfect şi în învăţământ, astfel:
      Tema lucrării "Societatea de consum". Înaintea mea, fiind câte 5 într-o sală: o domnişoară e bolnavă, s-a trecut repede peste ea, o domnişoara are pe directorul şcolii la care predă, dom' Vasile, amic bun cu unul din examinatori, alta are lucrarea "Iisus Hristos, primul PR Manager", iar alta are cadou câteva reviste, drept material didactic. Dar se vede că e bine documentată, parcă a zis că vrea să scoată o carte pe tema respectivă care este, revista fiind despre femei, bărbaţi, relaţii, modă, ce prezervative se mai poartă în sezonul ăsta, cu striaţii, sau cu buline pe fond albastru.
     Ea chiar vorbeşte şi explică despre câteva sondaje făcute în America în legătură cu părerea bărbaţilor despre femei, sondaje care au dus la un bestseller al unui domn, reacţia constând în sondaje legate de părerea femeilor despre bărbaţi, care au dus şi astea la un bestseller al unei doamne şi ăstea au dus la un alt bestseller şi mii de cumpărători şi păreri şi, mă rog, profesorii erau încântaţi şi mega extaziaţi.
      Îmi vine rândul şi mă leg de sondajele inventate pentru a manipula dorinţa maselor de cumpărare. Da' de unde până unde, domnişoară? Dom'le, Edward Bernays a venit cu invenţia asta, şi încă acum o sută şi ceva de ani, iar mie mi se pare logic. Se susţine că, în urma unor sondaje, nuştiucât la sută din bărbaţi au zis despre femei că sunt cam simple, a ieşit imediat cartea, femeile s-au enervat, iar s-au făcut sondaje din care a reieşit părerea femeilor despre bărbaţi şi oamenii au cumpărat în prostie acele cărţi inutile, s-au certat, s-au discutat, au fost extrem de ocupaţi, ce mai. Păi şi ce legătură are, domnişoară? Mă rog, vorbiţi-ne despre lucrare. Păi cum dom'le, unde găsiţi dumneavoastră vreun câştig în afară de comercializarea în mii de exemplare a unor păreri inutile...
      Mai prezint eu ideile şi conceptul consumului de masă construit de Bernays, deşi numai despre acesta nu scrisesem în lucrare, se simte clar tonul meu reprobator, iar domnii profesori sunt aproape socaţi: Cum, nu sunt de acord să se consume? Ba da, zic, utilul, poate mai mult decât necesarul strict, dar nu să... Dar care-i problema, domnişoară, pe asta se bazează întreaga noastră societate, pe libertatea de a consuma, îmi explică un june profesor. Domnule, dar de ce tocmai pe consum se bazează societatea? De ce să consumi în halul în care să ajungi să te defineşti prin ceea ce posezi, pe dumneavoastră vă caracterizează telefonul acesta, sau masina pe care o aveţi? Dar vai, sunt nişte idei absurde, omul munceşte şi este îndreptăţit să achiziţioneze ce doreşte, societatea de consum este ok, dacă nu exista un prisos, uite, cum se ducea nuştiucine în Africa să îi ajute pe africanezi? Şi, apoi, da' rezolvaţi dumneavoastră problema, dacă nu vă convine. Dom'le, repet, eu vorbesc în special despre cum este folosit acest surplus, bazele gândirii "că aşa trebuie, în exces" sunt puse dinainte să avem noi o părere despre asta. Nu ştiu cu ce îi ajută pe amărâţii ăia din Africa numărul de mobile schimbate pe lună de o persoană căreia îi prisoseşte, acesta fiind un exemplu minor. Iar de rezolvat, mă scuzaţi, o să mă gândesc.
      Pfoai, dar e absurd ce zic, deci nu prea îmi convine democraţia. Dom'le, nu prea, dacă aşa o înţelegeţi chiar şi dumneavoastră - consum în exces şi vehiculare a inutilităţii -, ce mă ajută pe mine să citesc cărţi în care femeile îşi exprimă părerile despre barbaţi. În fine, dacă asta e părerea mea, să fiu sănătoasă, am tot dreptul să o susţin, dar ei nu sunt de acord. Mersi, mersi, e bine că trăim în democraţie. Mai apoi le-am mulţumit şi pentru optul pe care mi l-au oferit cu indulgenţă.
      Acum, sunt de acord că ei n-au avut efectiv timp să citească lucrarea si că nu oi fi exprimat eu ideile într-o înşiruire foarte logică, oricum mi se părea inutil să explic de ce nu e normal să consumi ca porcul.
      Deci, domnu' Mişu... profesori universitari... ce educaţie a consumului, să zicem, ar preda dumnealor? "Consumaţi, copii, toate snacksurile, băgaţi în voi hamburgeru', cereţi la părinţi mai mult decât simţiţi că aveţi nevoie, că e democraţie, ce mama naibilui!"
      Te sperie imbecilitatea pensionarului şi a otevistului? Înseamnă că eu ar fi trebuit să ies marcată definitiv din clasa aia cu 4 profesori universitari.

     Oricum, cu oul nu ştiu ce-ai avut, domnul Pendiuc a surprins întocmai esenţa sărbatorii: vine primavara, natura se regenerează:




      Poza este făcută de Adriana, dar am găsit şi eu una la fel, mişto.

Ce-am păţit cu cerşetorul excentric

      Cum viaţa mea socială este fuarte palpitantă, dar păcat că nu există, cele mai mari aventuri mi se întâmplă în staţia de autobuz. Pe drum nu mi se întâmplă, fincă trebuie să am grijă să nu mă împiedic, având în vedere că nu port ochelarii.
      Şi deci într-o zi stăteam aşa în faţa Teatrului, preocupată să aştept optul şi prefăcându-mă că văd, când, "văd" un cerşetor. Îmi fac o mie de reproşuri că nu ţin aparatul după mine (nu, telefonul e pentru vorbit, poate părea o idee cam preconcepută, dar e inutil să coste mai mult de 30 de lei) şi încerc să-l fotografiez mental, gândindu-mă cum o să povestesc "poza" pe blog şi cum o să scriu despre ce-aş fi scris dacă aveam ce.
      Omul cerşea, ca orice cerşetor de bun simţ, "orbitat" de o mică şi neobosită sindărelă.
      Cerşetori, aşa, văd eu mulţi, mi-e milă de ei, indiferent că cerşesc din lene sau pentru că sunt obligaţi, deoarece nu sunt capabilă să fac diferenţa între speciile astea. Io-s foarte uşor de fraierit, trebuie doar să te uiţi la mine aşa:




şi m-ai distrus.
      Dar acest cerşetor nu părea să aibă vreo altă problemă în afară de originalitatea cu care era îmbrăcat. Io ştiu că atunci când nevoia te obligă, te îmbraci cu orice găseşti şi le iei pe toate pe tine. Cerşetorii au o "creativitate" vestimentară naturală, cu care nu se poate pune niciun exponat alu Bad Pitsi. Însă acest... domn, să-i zic aşa, purta după cum urmează: pantaloni bleumarin din pânză, din aceia care se înnoadă cu şiret, peste care îşi trăsese o pereche de... jambiere din niscai ciorapi de nailon, cred, culoarea gălbenuşului stricat, sub care mai veneau şi sosetele albastre, apoi pantofii în acelaşi ton, numai că fără şireturi, prăfuiţi şi învechiţi (logic). Dar, de, omul era asortat. Şi accesorizat. În sus urma eternul pulover cu anchior, dar fără dungi şi pe verde, cu găuri, pe sub el o... încă ceva şi poate încă iară ceva şi mai pe sub, iar peste pulover... o bluză de pijama transparentă cu dungi verticale, albastre, purtată în stilul ăsta. Ba nu, scuze, aşa.
      Mai avea dumnealui un fes, o geantă de voiaj albastră, cum altfel, burduşită toată şi pe care o ţinea în spate ca pe ghiozdan, un "toiag", o cutie de carton în care strângea banii şi pe mica sindărelă, o aia negricioasă îmbrăcată în galben, roz şi roşu, cu şepcuţă albă şi beteală în jurul cozorocului. Deci erau un curcubeu întreg împreună şi numai amărâţi şi trişti nu păreau.

      Acuma o să ziceţi că sunt nesimţită, că omului îi e greu şi se îmbracă şi el cu ce poate. Ei bine, nu, eu n-am zis, eram mega entuziasmată că am şi io un subiect de blog şi, mergând aşa grăbită spre casă (în autobuz), îmi făceam planul să mă iau la întrecere cu Cocalarii şi cu Pitzipoanca şi să trag în poză tot cerşetoru' "inventiv" care-mi iese în cale. Cu excepţia celor care au înţeles greşit Filantropica şi îşi expun problemele fizice sau copiii.
      Şi ajung croită să cer ocheiu' de idee misto la persoana care are astfel de okeiuri şi taman bine că o găsesc onlain şi taman bine că-mi zice "poţi face, e mişto ideea, dar nu cred că e ok să moralizezi pe temă. adică poţi prezenta pozele, dar să critici ceva... poţi face asta, la modul blog foto, doar cu aşa ceva".
      Io zic, bine, mă, nici nu mi-a dat prin cap să fac mişto de ei, dar unii se îmbracă prea fantezist, ce doamne iartă'mă ai nevoie de "jambiere", şi în aprilie. Apoi mai sunt şi cei care te privesc sfidător şi cărora li se vede pe faţă că n-au nevoie să stea acolo. Ăştia merită arătaţi şi atât. Oricum, în niciun caz pe cineva aşa.
      Dar până să mă dumiresc bine, personul îmi dă asta:



      Ce naiba să mai zic, m-am dus acasă la mama.