Azi nu pot să sufăr, chiar urăsc

Femeile care îşi curăţă unghiile în public;
Oamenii care nu pot sta locului câteva minute fără să scoată şi să bage în mod repetat mobilul, să se scarpine în nas, pe gât, în ureche, în ochi, să-şi aranjeze ceasul, inelele, sutienul, după caz "pantalonii" şi să se închine strâmb şi repezit de 10 ori în dreptul unei biserici;
Oamenii care au câini urâţi şi maidanezi şi se plimbă cu ei pe stradă;
Pescăruşii într-un oraş aflat la 350 de km depărtare de mare, care ţipă de foame;
Ciorile.

Vineri 3

„Am fost poate singurul poet prezent acolo”, mărturiseşte pe blogul personal un jurnalist, din câte am înţeles, din presa locală; pe de o parte îi dau dreptate, dacă nici noi pe noi nu ne scoatem în faţă, nu ne periem umerii... mă gândesc că iţi trebuie totuşi şi puţină subtilitate. Până la urmă fiecare e singurul prezent pe stradă cu gândurile originale pe care le are în căpăţână.

Mut pe site în panoul de control să mai corectez ceva, iau articol la întâmplare, găsesc iarăşi ghilimele în engleză-frază-punct-ghilimele în română-virgulă, nu rezist, schimb pe documentul pe care îl am de tradus, “Actuator mounting pads”, o să am o zi foarte proastă. 

Vecinul de deasupra ascultă pentru a zecea oară the lion sleeps tonight şi un cântec remixat cu o pupăză. Bănuiesc că şi copilului care face încontinuu de vreo oră HUUUUAAAA, UHĂĂĂĂUUUUUU, AAAAAAAAAAAAHÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎAAAA i se pare la fel de stupid şi ar vrea să se facă mare odată şi să fugă în lume.

Schimb la teste rutiere, pagină rămasă deschisă de ieri. Nu reuşesc să blochez întâmplările cu care am început ziua: „Domnişoară uite nu aveţi o ştampilă aici, nu pot să vă primesc la examen" (Mă uit în pahar, e pe jumătate gol) „Da de ce domnule, da de ce? Prima dată cum m-aţi primit?”, „N-ai tu treabă, instructorul ştia că trebuie ştampilă aici”. „Bună ziua, vă mai amintiţi de mine?”, ultima oară când m-am văzut cu instructorul era tot cald şi soare, anul trecut. „Păi abia acum au observat că nu e ştampilă?”, tac. 21 de puncte, bine că nu am probleme cu inima. „Care este rolul catalizatorului?”, cilindri, carburant, poluare, filtrare, evacuare, îmi vine să plâng, din oceanul pacific a ieşit un peşte mic. „Examenul s-a încheiat, aţi fost declarat respins”.

Bobiţă latră încontinuu la tufişul din faţa geamului. Nu îl doare pe el că aici lucrez eu. În curând trebuie să apară şi Maria cu tatăl ei, de la grădi. Maria o să se aşeze pe jos şi o să mai ceară încă ţinţi minute. O să urmeze o ceartă de 10 minute, tot în faţa geamului, tata lu’ Maria nu reuşeşte să o convingă niciodată pe domnişoara lui să renunţe la cele cinci minute. Căldură mare, cap greu, nod în gât. E abia 11.

Azi nu pot să sufăr 2

Femeile care-şi lasă copii să plângă fără să încerce măcar să-i împace;

Vânzătorii care se uită lung la tine şi nu te salută când ajungi în faţa lor. Şi care nu zâmbesc;

Şefii care se odihnesc când doresc ei, marţea la 12, iar eu nu;

Oamenii care nu înţeleg că după un semn de punctuaţie se lasă spaţiu, iar înaintea unui semn de punctuaţie nu;

Oamenii care lucrează în mai multe părţi şi fac treaba de mântuială;

Pisica mea care nu mai naşte odată pe Scorţişoară, pisoiul meu;

Geamurile închise;

Visele neclare;
Femeile.


A fost odată ca niciodată şi Azi nu pot să sufăr (1)

Postări nefinalizate

20.09 "Te uiti la blog ca la alta aratare, te uiti in reader, plin, iti spui oamenii astia n-au viata te inchini, ziua ta e clar mai scurta, aproximativ cu o zi in fiecare zi. Cam atat gandesti de lent, vreau sa zic. Eu, nu tu."

Alta:

29.07 "Am pofta, da, sa te iubesc ca in noaptea aceea, acum mai bine de 7 luni, nici un copil nu faceam in rastimpul asta si doamne cata viata a trecut de-atunci, adormiti, cu patura pana sub varful nasului, de teama sa nu intre Marlene peste noi, sa se aseze pe scaun si sa imi ciripeasca vesel despre perdeaua din bucatarie si"

19.07 "Pe la 7 si ceva ajung, cardu, liftu, rutina, descui, aprind lumina, deschid unitatea, monitorul, schimb data la calendare, rutina, deschid geamul, dau drumul la laptopul sefului, aprind luminile in partea lui de birou, birou mare, rutina, pun de cafea, apa in frigider, coli in imprimanta si in xerox. Ii deschid mailul, nimic nou, scot canile pentru cafea, ud florile. Rutina. Ma uit pe-aici, vine colegul, buna dimineata, vine seful, buna dimineata, sarumana, ii servesc cana de cafea, rutina, ma mai uit pe o traducere, citesc pe sarite cate ceva, n-am chef, e luni, ma uit mai mult pe poze, rutina, inregistrez o factura, fac copii la xerox, casc discret, mai dau putin cu matura in calculator, seful pleaca la Bucuresti, o zi buna, la revedere. Rutina. Trece vremea, bine-mi pare, la doispe mananc covrigu si piersica, lucrez ceva, astept, Rutina. Cand eram mai copil, gaseam motiv de emotii in absolut orice. Rutina e un om mare. Nici de ultima zi de rutina nu pot sa ma bucur."

01.07 "Sunt momentele astea cand am impresia ca ma sufoc si nici nu pot sa respir fara tine si incerc sa ma agat de ele ca de parfumul unei flori intalnita intamplator pe care stii ca nu o vei mai miro"

25.06 "Finanţele Piteşti, acum mult, foarte mult timp:

- Vreţi să faceţi intreprindere familială?

- Nu doamnă, individuală.

- Pai de ce nu familială, ar fi mai simplu pentru voi. Nu sunteţi o familie?

- Nu doamnă, nu suntem.

- Pai si de ce nu deveniti?"

Asta văd că are şi titlu:

03.06 "Prajitura la viteza, se stie

Tuturor ne place, lasati, nu bat campii acuma de cate feluri e "prajitura" ca sa va demonstrez asta.

Parerea mea e ca ar trebui reglementata pauza de "prajitura". Ce pauza de masa, un covrig il mananci in 2 minute, cat scoti la imprimanta un standard european privind dispozitivele de acoperire pentru camine de vizitare. Pe la ora asta, nu stiu, functie de varsta, omul ar trebui sa primeasca prin lege o pauza speciala, sa mearga frumos acasa unde sa isi manance relaxat "prajitura" impreuna cu sufletul pereche. Apoi se intoarce linistit si mai lucreaza 6 ore pe putin. Nu mai sta, in mod inutil, pana la 4-5, tensionat si incapabil sa se concentreze cum trebuie pentru ca se gandeste la prajituri. E scandalos."

Atât.

Pe pisica mea îl chema Grigore

După ce am dus pisoiul la veterinar, să se caute, am povestit o săptămână întreagă tuturor că l-am dus la ginecolog. Bineînțeles că nu m-a contrazis nimeni. La veterinar, două orătănii, doamna medicul și o asistentă rotofeie, care, în afară că nici nu s-a uitat la pisoi (nu am înțeles cum poți să lucrezi cu animale dacă nu îți vine să le drăgălești pe toate), mai avea și pantalonii luați pe dos, cu eticheta fluturând victorioasă pe un posterior mult prea generos. Și mi l-au luat și mi l-au scuturat de trei ori, mi-au cerut 50 de lei și m-au întrebat ce nume are, ca să-l treacă în carnețel.

Acuma, când ne-am pricopsit cu Sherkan, adică pe vremea când era un picuț de pisoi zburlit care se agăța cu ghearele de tot ce-i ieșea în cale ca să nu pice din picioare, primul lucru pe care l-am facut pentru el a fost să nu-l mai strigăm Grigore. Așa îl alintau pe el foștii stăpâni, Grigore. Bine, și Sherkan era mai mult un moft, cel corect fiind pisugiu din cauză că mânca de 10 ori între 5 dimineața și 10 și de alte 10 ori între 6 după-amiaza și miezul nopții; dacă am fi fost acasă în intervalul 10-6, probabil nu s-ar fi sfiit să mai ceară de încă 10 ori. Ca să pricepem că el vrea biberonul, pentru că altfel nu vroia să mănânce, sărea cât putea de sus pe pulpa piciorului, își înfigea bine ghearele, apoi aluneca în jos și tot așa până îl luai în brațe și începea să facă "miau câh câh câh miau câh câh câh".

Deci îi zic cucoanei, doamnă, după ce nu va mai avea puricei, va fi un pisoi foarte iubit și se va numi Sherkan, că mie numele ăsta mi-a plăcut foarte mult, dacă nu auzeam că îl cheamă așa, nici nu îl luam. Bine, zice doamna cucoana, care îmi ceruse 200 de mii pe 100 de grame de lapte praf pentru pisici, bineee, numai că nu va fi un pisoi, va fi o pisică în toată regula. Deocamdată e doar o pisicuță.

Cred că până și pisica a fost șocată, pentru că, din momentul în care a aflat că nu e pisoi, a început să fie foarte fandosită și sclifosită, a început să mănânce singură, dar un sigur fel de bobițe, cele mai scumpe, normal, și în niciun caz whiskas, a început să se spele singură și să doarmă într-un loc ales anume de ea, nu pot să spun care, pentru că nu vreau să afle mama și să ne certe. Acuma nu ne mai zgârie, doar ne bate cu lăbuța când i se pare ei că nu ne comportăm cum trebuie, dacă nu ne jucăm suficient cu ea, se joaca ea cu noi, ne mușcă de glezne și dacă ne prinde desculți, de talpa piciorului. Faptul că s-a învățat să mănânce singură nu o împiedică să ne trezească tot la ora cinci, iar ca să o alungi dintr-un loc, nu catadicsește să răspundă la zât, care e o interjecție necioplită, ci trebuie să ne ducem în alt loc decât e ea și să o chemăm acolo.

Acum nu îi mai spunem pisugiu, că nu se mai potrivește, o strigăm pisugea, iar numele ei oficial este Dolfi, fără pehaș. De la Adolf. Adolf Hitler.

O rezoluţie mai mare pentru o şuteală mai eficientă, acum şi fără watermark

Credeţi că sunt foarte ocupată şi de-aia n-am timp să scriu, aşa e?

Întâmplător, CHIAR AŞA E!

- între traduceri interesante despre avizarea documentaţiilor de evaluare a stării de siguranţă în exploatare a barajelor, caracteristicile geotehnice ale straturilor din terenul de fundare şi atestare că dl. N.C. într-adevăr s-a născut ca să poată dovedi la oficiul stării civile că el chiar este născut;

- între şcoala de şoferi făcută a doua oară, prilej cu care iarăşi nu apuc să învăţ, şi reorganizarea apartamentului, reorganizare care a rămas la jumate din lipsă de fonduri de timp, adică acum e un balamuc şi mai mare, dar mai organizat;

- între pregătiri morale pentru primirea celei de-a doua pisici (prima fiind trecută la pierderi - pierderea respectului de sine (al pisicii (respectul pisicii (nu am pierdut noi respectul pisicii, pisica a pierdut respectul de sine când a refuzat să-i mai fim stăpâni prieteni), nu pierderea pisicii)))))) - eu şi Dan hotărând că o să mai dăm o şansă ideii de a avea în grijă un suflet nevinovat) şi pregătiri spaţiale pentru a primi o muşcată (pentru că eu n-am flori, mor toate… inexplicabil) pe care am cerut-o cu naivitate şi care am aflat că s-a transformat în 20 de lăstari de muşcată (!!), prin complicitatea mamei lui Dan;

- între arsuri insuportabile după o oră de stat la soare (trei zile am dormit în picioare), urmate de toxiinfecţie alimentară cu perfuzii (de alte trei zile am o senzaţie generală şi permanentă de GÂDILARE) (toate mi se întâmplă numai mie!!);

- între aventurile imposibile şi improbabile (adică nici mie nu-mi vine să cred) prin care am trecut ca să facem o firmă (se va povesti într-un capitol viitor) şi aventurile prin care trecem ca să avem firma, adică faptul că trebuie să şi muncim, o chestie la care nu ne-am gândit decât când a fost prea târziu;

- între necesitatea de a lua un concediu ca să am practic timp să merg la serviciu de unde să pot lua un concediu ca să zac;

ei bine, între toate astea, având în vedere că nu mă mai înţeleg cu timpul, nu înţelegi?, m-am gândit că n-ar strica să repar puţin la blogul de poze. Aşadar, cu mici excepţii care aşa vor şi rămâne, am luat eu fiecare poză (căutat mult, prelucrat, pieptănat) şi am readăugat-o fără watermark, pentru că mi-am dat seama, ca un fin cunoscător care sunt, că încurca ochiul şi strica imaginea. Plus că, printr-un simplu click pe poză, puteţi dumneavoastră să luaţi degeaba să admiraţi imaginile la o rezoluţie mai mare şi mai bună. Vă daţi seama că a fost o muncă obositoare şi inutilă, având în vedere că am doar doi vizitatori, eu de la serviciu şi eu de pe calculatorul de acasă, iar eu văzusem deja pozele, însă plăcerea de a face un lucru de pomană este inegalabilă.

Aşadar, blogul cu poze, da? Da, da.

vama mării

Delir

Duc lipsă de perspectivă clară. Mi-am uitat ochelarii undeva, unde n-am idee. În mod normal m-aş agita, dar ştiu sigur că nu i-am pierdut. Aştept să apară. Între timp, dumnezeu cu mila şi cu treburile mele pe ziua de azi.

Şi Ceaţă. M-am trezit la 7 şi 10. La 7 şi 10 trebuia să fiu la serviciu. Este sigur a treia sau sigur a patra oară când mi se întâmplă asta în 2 ani.. Nu fac parte din categoria celor care pun două sau patru puncte în loc de trei sau care lasă spaţiu înainte de virgulă şi nu lasă după. Doar că de ce nu as pune punct după punct? Susţin punerea de semne de punctuaţie după semnele de punctuaţie;.!

Totul a început într-o marţi din noiembrie. De-atunci trăiesc o mare conspiraţie, Dan zice că a evreilor. Timpul chiar că e relativ, trei ceasuri rele se pot transforma lejer în trei luni. Orice începe într-o marţi, nu se mai termină niciodată.

îN Mateo au ceaiuri, mai nou. "Ediţia de toamnă"... aşa scrie pe pliant, ce! Au schimbat şi playlistul, aşa, hodoronc~tronc, după câţiva ani. Sunt descumpănită. Pe cuvânt că totul pare brusc altfel, acum că nu ştiu sigur când vor apărea ochelarii mei. Imposibilitatea de a privi corect îmi dă senzaţia că sunt într-un univers paralel.

Privind în urmă, totul ar trebui să pară o glumă. După ce m-au inundat, proprietarul a vrut bani ca să zugrăvească. Banii mei ca să zugrăvească apartamentul lui. În plus, şi banii pe care mi i-a dat vecinul-vinovat pentru reparaţia laptopului. Laptopul meu, banii mei. N-am vrut să-i dau, a zis să plec şi în două ore eram dusă. Nu se aştepta pentru că seara m-a sunat să mă întrebe când mă întorc. Am lăsat acolo 4 milioane, plătiţi în avans, şi doi ani de dulce linişte plictisitoare.

Am mai terminat o carte de ROB. La întâmplare. Zilele astea nu pot să citesc altceva. La fiecare final de lectură mă simt ca şi cum m-ar fi părăsit iubitul. Nevinovată. Aştept OSM.

M-am mutat la o doamnă drăguţă care mi-a povestit că îmi ia patru milioane pe lună şi că ea o să plece în Franţa în două săptămâni. Asta era în noiembrie, ziceam. Apartamentul distrus de ultima "chiriaşă" căreia nu-i luase bani pe chirie şi care, în schimb, nu plătise nicio factură. Dar distrus, nu aşa în glumă... A descoperit dumneaei, doamna drăguţă, nişte jurnale ale fetei şi a constatat că se ocupa cu ceva treburi sataniste. Mi-a împărtăşit impresiile şi mi-a arătat că nişte poze pe care le-a făcut fetei, tocmai acelea!, nu ieşiseră. Apoi a plecat şi m-a lăsat să dorm singură în apartamentul distrus, pe o improvizaţie de saltea şi cu poveştile despre fata satanistă care nu a ieşit în poze.

Mâine este ziua lui. Mă gândesc că nu pot să scap cu un buchet de flori şi o cutie de bomboane. Deşi…

L-am întrebat de 10 ori, în modul cel mai subtil: "Nu mai bine îţi dau bani în loc să mă gândesc ce cadou să-ţi iau?", iar el, subtil ca şi mine, mi-a răspuns: "Eu te vreau doar pe tine".

Deci doamna trebuia să plece în noiembrie. Între timp mi-a dat Lăcrămioara un pat de campanie. La sfârşitul lui decembrie, lună de chin şi convieţuire cum nu mi se mai întâmplase de când am terminat facultatea, am întrebat subtil, aşa cum mi-e obiceiul: "În cazul în care plecaţi până la revelion, e vreo problemă să-l fac aici?"

Nu faci ncio brânză cu subtilitatea, zilele trecute s-a întâlnit Dan cu doamna. Întâmplător. Nu în Paris. Am plecat lăsând în urmă alte patru milioane şi câteva iaurturi în frigiderul care nu funcţionase oricum toată luna.

Şi-am vrut să mă duc la biserică. Mi-am zis, doamne, e clar că avem probleme, hai să stăm de vorbă şi să ne împăcăm. Vin eu la tine. Ningea mărunt şi se înserase. Dau să deschid uşa. Dinăuntru femeia de serviciu strigă la mine nervoasă: „Da’ tu nu vezi că am închis, ce-ai de tot tragi aşa?” După ora şapte se închide la credinţă. M-am închinat.

Acum căutăm să ne mutăm iarăşi. Motive din cele mai diverse: vecina de jos m-a ameninţat că ne pune lipici pe clanţă dacă mai scutur ceva pe geam. Dedesubt e rău, deasupra e rău, la naiba. Mă deprimă balamucul mutărilor, imposibilitatea de a-mi crea alte tabieturi, alunele din ciocolată, autobuzele care au mereu acelaşi traseu.

N-am perspectivă. Sau e de la fără ochelari.

Pe fugă

Stiţi, senzaţiile de fericire sunt scurte şi de cele mai multe ori nu au motiv aparent. Senzaţiile veritabile, nu fericirea fabricată, vreau să zic. Există câte un moment în care te trezeşti, hodoronc-troc, cum ar veni, că iată, vârtejul de lucruri din jurul tău se aşează cum n-ai fi putut bănui şi exact în felul în care trebuie, poate nu neapărat în cel care ţi-ar fi plăcut.

Exact în acelaşi fel există momentele în care ştii că a luat sfârşit o perioadă şi că începe alta, fără ca nimic să poată prevesti asta. Nu sunt treceri marcate de evenimente importane, când ai terminat facultatea, poate când ai pierdut pe cineva, sau când te-ai căsătorit, nu sunt nici măcar momente fericite şi nici neapărt triste. Există pur şi simplu un punct de tranziţie, pe care probabil nu ţi-l vei aminti când te vei gândi peste ani la trecut, ceea ce îl face cu atât mai important, mă gândesc.

Ce importanţă are că eşti în curs de mutare dintr-un loc care nu era al tău, în alt loc care nu este al tău, una dintr-un lung şir, nici măcar nu ştii dacă eşti la jumătatea firului sau cine ştie unde. Iar în mijlocul oamenilor care se foiesc în jurul tău şi a grămezilor de lucruri şi evenimente care nu îşi întrerup cursul, te aşezi pur şi simplu o clipă, te uiţi pe un album de poze cam vechi care ţi-a picat în mână întâmplător şi îţi dai seama ca aici s-a închis o uşă, mai bună, mai rea şi că se deschide alta, mai rea sau mai bună.

Şi zâmbeşti şi o iei de la capăt, uitând. Pare-mi-se că asta-i viaţa.

Indicii anatomice

"De ce te uiţi la mine

Cu ochi străini şi goi,

Eu cred c-ar fi mai bine

Să-i scoatem pe-amândoi."

Lectura am început-o încă de la coperţi pe care, recunosc, eu iniţial am văzut desenate o pereche de silicoane. Nu că aş avea nevoie să visez mălai, dar probabil simţul meu artistic pătrunzător a interpretat aşa. Prin urmare am lăsat deoparte Integrala Andrei Mladin şi am pus mâna pe... Indiciile Oanei să văd care-i treaba.

După trei zile de de citit într-un suflet, multele idei pe care le ştiu a spune se rezumă la următoarea: mai vreau.

Calculasem eu că o să îmi placă pentru că cei care o citiseră au zis că au râs, deci dacă e cu râs, este clar pentru mine. Culmea, că nici nu am râs, dar mi-a părut şi rău că s-a terminat, cum nu îmi amintesc să-mi mai fi părut de mult. Eu l-am găsit un roman poliţist serios, cu umor suficient să nu devină plictisitor, potrivit cât să stârnească zâmbete, dar parcă nu râsul, şi cu destulă adrenalină cât să ai impresia că se va petrece toată acţiunea fără tine dacă laşi cartea din mână.

E drept totuşi că pe mine nu acţiunea cărţii m-a ţinut în priză, ci personalitatea Iolandei, personajul principal. De la Melania Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu m-a mai fascinat atât de mult o altă figură. Am bănuit că atitudinea şi replicile Lalei au provocat râsul. Eu le-am găsit fireşti pentru un om cu povestea ei.

Citind, mă întrebam dacă Iolanda Ştireanu există cu adevărat (aş fi făcut bine să urmăresc ce a scris Oana pe blogul ei despre Indicii, dar de); atât de logic construit mi-a părut personajul, încât mă gândeam că nu poate fi doar fictiv. Caracterul ei, reacţiile, replicile şi întreaga atitudine sunt foarte interesant potrivite şi surprinse şi nu pot decât să o aplaud pe Oana pentru imaginaţia creatoare şi capacitatea de redare pe care le are.

Aşadar, în speranţa că Parfumul văduvei negre va ieşi cât mai curând, nu îmi rămâne decât să vă recomand călduros Indicii Anatomice. Serviţi cu încredere.

Cronica unei săptămâni ratate

Marţi, cam ora 6, eu şi plasa mea de struguri vrem să intrăm în casă. În urma noastră o ploaie măruntă dar hotărâtă ca o picătură chinezească. Eu cu gândul la struguri, strugurii cu gândul la nemurire. La intrare o baltă de apă, la fel ca pe tot holul. Zic, bă, meseriaşii ăştia care au pus uşa mea cea nouă cu lumini pe clanţă şi sonerie încorporată tre că sunt nişte meseriaşi dacă la prima ploicică mai hotărâtă îmi intră apa în casă. În fine, se şterge, bine că n-am pământ pe jos.

Dau să intru; zic (că mi-am zis multe în seara aia), băi, ce naiba, de la o baltă de apă miroase în halul ăsta a igrasie, zici că mi-a plouat pe hol. Lipa-lipa intru în dormitor, căruia într-o garsonieră i se mai spune şi sufragerie, living, birou, cameră de zi, cameră de noapte şi debara. În cameră, deci, un aer cam suspect. Zic, uitându-mă la balta de lângă geam şi la draperia udă, băi, naibilui, am lăsat fereastra deschisă şi mi-a plouat în casă. Ridic ochii şi zic, băi, ce naiba, a plouat pe tavan? Îmi pun ochelarii şi mă uit mai bine pe jos, covoarele ude; zic, băi naibilui!

Mă uit la bucătarie, apă cât să înoate lejer o răţuşcă mai mică. Zic, băi, s-a stricat frigiderul; ştiu că nu l-am mai dezgheţat de un an, dar totuşi nu-mi explic cum s-a umplut cu apă găleata asta de gunoi direct din frigider. Mă întorc şi mă uit la televizor, ieşeau aburi din el, mă uit la pat, pătura udă, cearşeafurile ude, patul ud. Zic, băi, ce naiba am făcut, chiar aşa m-am senilizat?

Mă uit cu strângere de inimă spre laptop, pe capac apă, îl deschid, de parcă nu era clar, în taste apă. Mă uit la prize, pline cu apă, mă uit în şifonier, constat că mai am două prosoape uscate cu care învelesc grijulie laptopul. Stând aşa în atmosfera aceea suspectă, mă picură un pic de apă pe nas. Mă uit. Şi văd că mă plouă. Mă mai uit o dată şi văd un perete ud, doi pereţi, trei, în fine, toţi pereţii uzi. Mă uit la cărţile de pe noptieră. Erau în regulă, zic, e un semn ca să citesc mai mult.

Deci mă inundase nemernicul de vecin. Dau telefon la proprietar şi Lăcrămioarei, mă aşez pe un taburet plin de apă şi cu laptopul în braţe încep să plâng. Plâng ce plâng şi vin pe rând proprietarul - nea Nicu' -, Lăcrămioara şi alte 10 persoane despre care am aflat cu ocazia asta că îmi sunt vecini şi mă cunosc. După 2 ani cred că era timpul să-i cunosc şi eu pe ei.

Proprietarul stă cu mâinile în buzunare şi se uită pe pereţi, Lăcrămioara telefonează lui Dan Badea (mersi, Dan) să afle ce e de făcut în legătură cu administratorul care nu vrea să vină să constate. L-am înţeles când mi-a trecut 40 de m cubi la apă, l-am înţeles că nu a vrut să vină când răsufla aragazul, dar acuma, de focul la o ploicică, n-am mai priceput.

Eu stăteam pe taburel, cu laptopul în braţe, lumea venea şi ieşea, constata, se minuna, mă compătimea, proprietarul îşi luase o bere, ce naiba, noi să ne simtem bine. Vecinul de sus zicea că nu e vina lui, că el nici nu era acasă când s-a spart ţeava. E rârâit vecinul, a zis că "tre să vedem ce facem". Au trecut două zile şi strategia a rămas aceeaşi, "tre să vedem ce facem".

Patul l-am uscat cu fierul de călcat. Au venit ai mei şi mi-au luat toate hainele şi covoarele şi în principiu cam... tot ce aveam. Mai am două prosoape. Televizorul are imaginea deplasată pe jumătate, dar dacă îi dau doi-trei pumni, merge. Telefonul fix merge. Are ton când e receptorul pus în furcă. Atunci când îl ridic, nu mai are. Laptopul se deschide dar clikul de dreapta e acum de stânga, iar cel de stânga e degeaba. Netul nu se mai conectează, normal. Drept pentru care am reuşit să citesc deja jumate din cartea Oanei. Zic, e bine, o inundaţie te face oricând mai citit. V-am zis că mi-am zis multe în seara aia.

Informaţii de la mine

Despre peunde-am mai fost şi peunde-o să mai fiu. Zilele astea.

- vinerea trecută, a doua întâlnire a clubului de carte; cu poze. Sunt mândră că i-am arestat Oanei, cu voia ei, Detectiv fără voie a lui George Arion, integrala, de 57.906.432.689 pagini la care am început chiar să citesc cu spor, am ajuns la pagina 5 ! Am făcut aşa ceva din simplul motiv că m-am distrat enorm cu Atac în bibliotecă, regăsind, mi-a părut mie, şi umorul lui Tudor Muşatescu, şi suspansul Aghatei Christie şi pe motanul Melaniei.

- o piesă de teatru demenţială, văzută lunea tocmai trecută, Blocaţi în dormitor. În regia lui Dan Tudor, cu Emil Hossu, Valentin Teodosiu, Dan Tudor şi Luminiţa Erga. Pe departe cel mai plin de umor mi-a părut Dan Tudor, în rolul unui electrician obligat să se prefacă a o hărţui pe doamna Konnely. A meritat toată aventura de a mă strecura în teatru fără bilet, dar asta e secret. Dacă apare şi la voi în sat, v-o recomand cu ochii în lacrimi de râs.

- mâine seară la Filarmonică, muzică de film. Cine vrea să împrumute o anumită carte de la mine, mă găseşte în rândul unu, că eu sunt mai fudulă de privire şi dacă nu văd muzica, nu pricep ce ascult.

- vineri la orele 17:30, concert caritabil susţinut de Gheorghe Zamfir la Casa de Cultură a Sindicatelor, împreună cu Orchestra Filarmonicii Piteşti. Scopul proiectului umanitar, intitulat "Salvaţi inima unui copil", este ca un număr de 5 copii cu malformaţii cardiace congenitale, din România, să fie operaţi şi să-şi recapete sănătatea într-o clinică de specialitate din Israel.

- dupa Gheorghe Zamfir trebuie musai fugit la Teatrul Davila unde nu ştiam că va concerta Iris, dar aşa am aflat. La ora 7, adica 19:00. Vineri. După Iris, week-end.

- sâmbătă, 31, la 18:00, O tragedie furtunoasă la Davila, iar duminică, 1 noiembrie, tot la 18:00, O scrisoare pierdută. Deşi nu o să rămân la teatru între piese, mă mai duc şi acasă.

- vineri, pe 6 noiembrie, ar trebui dar nu o să fiu la a treia întâlnire a bloggerilor piteşteni şi cititori (later precizare: aici e vorba de bloggerii piteşteni care mai sunt şi cititori pe deasupra, dar eu cu exprimarea mea săracă...). Nu o să fiu din motive atât obiective cât şi pentru că nu am cum. Dragi copii, dar să nu vă închipuiţi că scăpaţi cu tema nefăcută, uite vă dau aici cartea ca să nu veniţi cu scuze inventate, şi vedeţi că o să am grijă să pun pe cineva să vă asculte din ea. Pe sărite!

- după aia o să mai stau şi pe-acasă; dar o să am musafiri.

- am ajuns pe 6 decembrie când vine Moş Nicolae, deci o să am grijă să fiu la Trâgovişte în perioada aia, am auzit că moşul aduce cadourile acasă la părinţi;

- între timp nu o să prea am timp pentru că o să fiu ocupată tot cu din astea, plus că se pare că trebuie să merg şi la serviciu!

- Crăciunul, pe 25. O să ningă. Apoi de Revelion, o să revelionizăm.

- 1, 2, 3, 4 ianuarie ne revenim, până pe 7 când e Sfântul Ion. Vreau un caleidoscop. Atât deocamdată. Deja am vorbit să-mi trimită poze să îmi aleg, deci vă ţin eu la curent.

- mai facem noi ceva până pe 21 când iar e ziua mea. O să vreau un curcubeu şi un copăcel ca al lui Bad Pitsi. Pentru că încerc să încep să mă responsabilizez.

- apoi la vară în Gecia, la Atena, în cadrul proiectului "Bloggerii s-au hotărât să emigreze", iar mai la toamna anului viitor, la Constanţa, că aşa a comandat Laura. Mergem să o ajutăm să se mărite.

- după aia o să plec în Africa împreună cu câteva prietene, să salvăm hipopotamii şi copiii africanezi, am mai zis asta, dar încă n-am plecat. Ştiu, vă închipuiţi că glumesc.

Deci după câte se vede am o perioadă destul de încărcată, aşa că la treabă, abia a început ziua de muncă.

Sunt un visător

      Băi, nu ştiu ce faceţi voi noaptea, dar eu visez. Deci încerc să explic cât mai realist. Visez de parcă am stat nevisată 25 de ani. De parcă aş fi de-acolo. Din vise. Visez di tăti, oameni pe care-i ştiu dar care nu-s ca ei, sau poate ca de-abia acum sunt, şi alţii pe care nu-i ştiu şi sunt în toate felurile, apoi biciclete, animale, pisici, sentimente, senzaţii, întâmplări, locuri o groază, anotimpuri, toate se leagă fără sens, deşi au sensul lor, cumva. Şi apoi mă urmăresc senzaţiile zile intregi, până uit. Dar nu mă ajută cu nimic să uit, pentru că visez în fiecare noapte, fără să sar vreuna. Uneori ca să mă rătutească mai rău, mi se întorc locurile din vis, şi deşi sunt aceleaşi, sunt altele, plus că sunt locuri pe care le ştiu dar visate într-un altfel de mod care nu-i nici fantezist, nici realist din realitatea care este.

      Şi deci visând, ştiu că nu sunt trează, dar nici un vis nu mi se pare că e, deci e ca şi cum aş trăi pur şi simplu, fără să pot să-i influenţez mersul, doar stau (şi visez) privindu-mă cum fac chestii în vis. Aşa că nu ai ce să interpretezi; aveam momente demultdetot când visam clar şi la obiect, ţac-pac, purcelu, câinele, mama, papagalu, bunica, pisica, ştiam ce povesteam şi povesteam ce ştiam. Dar acuma gata, nu mai e simplu de povestit, cum, dar n-am cum să povestesc pentru că e impovestibil. Partea grea e că nu stau locului şi că practic nimeni nu stă degeaba în visele mele, sunt deci nişte vise harnice şi lungi şi multe. S-o fi spunând că astea durează doar câteva secunde, dar e degeaba daca eu aşa am impresia, că le visez câte o căruţă pe noapte, iar dimineaţa mă scol mai obosită decât m-am culcat.

      Şi ca să nu dorm, n-am cum şi nici ca să nu visez n-am cum pentru că nu le zic eu la vise ce să facă şi deci trebuie ca să mă înţelegeţi că de-aia nu prea mai scriu pe blog, din cauza că mă ocup cu visele astea...

Să vă zic, azi e luni

Lunea, toată lumea anunţă că e luni. Deci aşa vă informăm noi, e bine, e şi asta o ştire. Cam cum de Crăciun anunţăm că e Crăciunul şi plus impresii, idem de Paşte, de marţi 13 şi de joi 22. Apoi se susţine o teză conform căreia lunea treburile stau în principiu nasol. Nu că aş fi eu Gicu-contra, însă e absurd. Luni te descurci cel mai bine, după ce te-ai odihnit două zile. Abia eşti cu capul normal. Chiar aş decreta şi miercurea zi de stat degeaba, pentru randamentul de joi şi vineri. Asta pentru cine vrea să muncească, noi, restul, nu avem nevoie de randament. Apoi impresiile generale mai spun că lunea ori e prea cald, ori prea devreme, ori prea ploaie, mai ales toamna. Iarăşi ciudat. Din moment ce ai timp să vorbesti despre asta înseamnă că eşti relaxat, fie acasă (deci lunea, acasă, asta e egal sau puţin mai mic decât un paradis), fie la serviciu, într-un birou oarecum confortabil, din care priveşti cum nu ajunge la tine ploaia. De ce e asta rău? Nu pricep, mie mi-e bine lunea şi marţea. De miercurea nu-mi mai place. Miercurea cam pe la prânz, aşa, mi se termină resursa de inteligenţă pe săptămâna care este. Dacă stai de vorbă cu mine vinerea sau joia, zici că-s aproape cu capul. Sâmbăta şi duminica mă feresc eu să mai stau de vorbă. În restul timpului mă prefac.

Bun, apoi nu ştiu dacă aţi observat cât de repede trece timpul. Mie cel puţin aşa îmi trece, dar asta probabil din cauză că fac numai lucruri plăcute. Când eram mică şi nu voiam să mă duc la şcoală, trecea neserios de încet. V-am mai zis că nu mi-a plăcut să învăţ, obicei care persistă. Puteaţi deduce asta şi singuri din faptul că am blog. Deci astea.

Alt lucru important din viaţa mea în perioada de toamnă e că am terminat cele cinci sezoane din Stargate Altantis. Nu vă fie teamă că o să mă apuc de numărat banii, pentru că am descoperit Stargate Universe. Cu Robert Carlyle şi Lou Diamond Philips care de fapt nu ar juca în serial dacă Anticii nu ar fi inventat pietrele de comunicare. Nişte chestii importante, bă, dar chiar plouă. Şi deci am văzut deja 4 episoade din cele 4 care au apărut. Încă mai sper să fie un serial bun, speranţa moare ultima, dar am înţeles că moare şi ea.

Alte încă două chestii şi vă las: un prieten m-a rugat să pun pe blog linkul lui către eRepublik. I-am zis, măi copile, cine crezi tu că intră să se înscrie ezact de pe blogul meu? În fine, l-am pus şi am promis că mă informez să şi scriu ceva, chestie pe care normal că nu am făcut-o. Dar înţeleg din auzitelea că e un fel de Second Life, cică poţi fi orice de la măturător, la Băsescu. Eu dacă ar fi să aleg, aş vrea să fiu Nemaimâncător de Dulciuri, pot să fiu asta şi în viaţa reală, dar nu sunt exact pentru că ştiu că pot oricând să fiu, mă înţelegeţi. Dacă e să fim realişti, aş vrea să fiu un leneş, iar dacă e să fim absurzi, aş vrea să fiu bucătăreasă. Fiecare cu vrăbiuţele lui. În tot cazul, nu pricep de ce să nu încercăm măcar să fim ceea ce vrem în viaţa reală... Probabil din cauza corupţiei. Dacă nu ar fi corupţia, mi s-ar împlini visul de a fi un om care nu mănâncă dulciuri. Cam aşa. Deci dacă vreţi să fiţi faraoni, extratereştri, sau depanatori, vă rog să vă înregistraţi pe linkul din stânga, cum vă uitaţi la ecran.

Şi ultima pe ziua de azi, luni, este că acum o săptămână a avut loc Întâlnirea Clubului de bloggeri cititori. Da, am fost un intrus din toate punctele de vedere. Nu am povestit încă despre asta ca să las timpul să treacă, să pară aşa, o poveste de demult. Acum că a trecut, tot ce pot spune e că au povestit alţii deja, într-un mod mult mai coerent. Partea plăcută a fost că întâlnirea a avut loc la Librăria Mea, iar gazda, dl. Alexandru Ştirbu, ne-a promis că dacă vom organiza concursuri, ne va pune la dispoziţie cărţi drept premii. (fraza asta am copiat-o întocmai de pe blogul Ralucăi, să fie clar că nu spuneam eu ceva aşa logic). Apoi am constatat că Dumis e mai simpatic decât rămăsesem cu preconcepţiile, că Geocer poate să povestească uneori şi într-un mod plictisitor, iar cât priveşte pe restul, nu că nu vreau să le pun linkuri, dar nu ştiu cum să îi introduc în propoziţie. Până data viitoare, adică vinerea asta, avem temă să citim o carte, recomandată de Oana. Asta e partea neplăcută, că trebuie practic să o citesc.

O zi perfectă

Ploterul se luptă cu un A0, se poticneşte, Adrian îi zice ceva de pisici sau pisoi, nu înţeleg prea bine, xeroxul trage continuu de vreun sfert de oră faţă-verso, în două-trei minute trebuie să se agaţe o coală, aştept, la imprimanta A3 roşul iese portocaliu, nu e bine, la cea mică s-a terminat cyanu şi a curs galbenul, i-ai dat şi tu o calibrare? nu găsesc colile de 200 g, nu înţeleg care e partea lucioasă, amândouă lucesc, planul ăla se deschide numai cu dwg. eu nu-l am instalat, staţi să termine... cafea? nu mai e caldă, domnu' portaru, nu vă suparati? un plic de zahăr, brun, verde? da, răspund imediat că s-a blocat totuşi xeroxul, tre să-l desfac să scot foaia, să văd unde a rămas, ai schimbat tu tonerul? e nou? că am niste poze, mai bine să trimită pe fax, să insiste dacă nu vrea, domnu directoru vă sună mobilul, a venit mailu, da, cred că a uitat să ataşeze, n-am cum să modific că e pdf, en travaux neufs, on doit se référer à la réglementation thermique qui fixe les niveaux thermiques à atteindre ainsi que la valeur limite de coefficient U de toiture: Umax = 0,47 W/m2.K, selon la RT 2000, k, w, rt, chiar nu pricep, 982 articole necitite în reader, în două săptămâni Zoso a scris 138, la ăstea tre musai ca să dau mark all as read, nu, nu cred că termin azi, sunt 1000 de poze de modificat, e un program Cumva JPG îi zice, mi-e foame, sapă suport la pardoseală 3-5 cm, ce scrie? o fi şapă, ce-ai de şchiopătezi? mi-a picat dicţionaru, da, cel tehnic, sună, care? ce telefon avem noi de sună aşa nasol? interfon? e nou, dosare nu patru găuri nu mai sunt pe albastru, 3 exemplare, nu încape decât pe dvd de 8 şi mai am doar 2, s-a logodit Laura, felicitări, doamne, preocuparea mea principală e să termin sezonul 4 din Stargate, am scanat iar cu rezoluţie 900, are 2 giga e prea mare, termoizolaţie e isolation şi étanchéité e hidroizolaţie, Raluca vrea un club de carte, sau un club de blogări, sau un club de blogări care citesc, oricum e cu blogări şi cărţi deci nu mă încadrez nicăieri, dar mă duc, da, A6 are 105X148 mm si e jumate din A5 care e jumate din A4, e simplu, nu ştiu ce ţăcăne aşa, poate se strică, iaurt, unul doar că nu-mi era foame când am plecat de-acasă, da, rămâne pentru mâine la unu, poate refaceţi cantitatea de beton la planşeu, xeroxul ăla ce-are de nu s-a oprit, merge de-o oră, ţi-am zis că se strică, 7832 cu 5, sigur? ieri a fost ziua Alinei, la mulţi ani, tre să mă duc măcar s-o pup, nu ştii tu parola mea pe polimedia? (cineva mi-a furat 1000 de puncte din scor) e ceva cu caramele, d-alea de ne dădeau la gradiniţă în loc de desert şi la serviciu tot un fel de gradiniţă e, mi-a luat şefu post-its din alea colorate în tuate culorile, creioane corectoare şi carioci, e două, aş avea poftă să fac bradu de crăciun.

Despre papagali şi alte iresponsabilităţi

Fetiţa asta văd că nu s-a întors acasă. V-am zis că am fost plecat într-o scurtă vacanţă şi când am revenit, dispăruse. Ce, că am lipsit câteva zile, aproape câteva ore. Cum să pleci asa să-ţi laşi cheful pe drumuri?... lipsă de responsabilităţi, asta e problema.

A avut odată un papagal, i-a zis Pisi, auzi, Pisi!, atât s-a plictisit săraca vrăbiuţă, deloc nu-l băga în seamă, încât a trebuit să-i cumpere o pereche, o papagală, cică Mishu. După ce s-au jumulit unul pe altul ca să-i atragă atenţia, de-au lăsat pufuleţi albi prin toată casa, au încercat să evadeze, atat de grav era. A trebuit să îi dea că mureau de tristeţe.

Bine, foarte iresponsabilă nu e, ea a reuşit să supravieţuiască, nimeni nu s-ar fi aşteptat. Nici de mine n-are deloc grijă, dar noroc că eu mă descurc singur, n-am nevoie de ea. Deşi am încercat să pocnesc din degete şi n-a apărut nicio farfurie cu mâncare, nu ştiu care-i problema, încă investighez. Oricum, Ioana e vinovată.

Am de gând să o mai aştept până diseară totuşi. Asta pentru că sunt mărinimos şi indulgent. Dar dacă nu apare şi să-şi ceară scuze, chiar fug în lume, doar am promis. Să nu vă imaginaţi că am început să semăn cu ea, aşa răzgândicioasă, n-are deloc nişte d-astea, principiuri, nu ştiu cum poate cineva ca să trăiască aşa, acu vrei ceva că ai chef, acu nu mai ai chef şi te răzgândesti. Nu ştiu cum de s-a învăţat în felul ăsta.

Semnat, Încă Patrocle

Cheful vine când nu ai chef

Vă relatez pe scurt, deocamdată, pentru că sunt şocat şi contrariat.
Am plecat acum două săptămâni, aveam nevoie de o vacanţă. Oricum, o cunosc pe fetiţa asta de când era mică, e atât e obositoare şi dezordonată că mă felicit sincer pentru câtă răbdare am avut cu ea.

Tot aşa, plecasem atunci într-o scurtă recunoaştere şi nu ştiu cum am făcut că m-am împiedicat de un bolovan şi am picat pe capul ei. Când am văzut-o cum era dezorientată şi drăgălaşă caraghioasă, înaltă cât un pantof cu toc şi cu ghiozdanul ăla cât ea de mare... întârziase la prima oră, şi aveam să aflu că nu pentru ultima oară, cu codiţele alea, una mai jos una mai sus şi cu bentiţa într-o parte câş, cu guleraşu care se desprinsese deja dintr-un nasture şi flutura ca un steag de capitulare... dezastruos; şi cu ochelarii ăia, ce vorbesc, cu borcănelele alea de iaurt, n-am văzut copil să-şi piardă, spargă, rupă, sau zgârie ochelarii cu mai multă îndemânare, în fine, când am văzut-o aşa de caraghi drăgălaşă şi neajutorată, m-am hotărât să rămân cu ea. M-am gândit că o să fie foarte distractiv şi era clar că nu s-ar fi descurcat singură.

Bineînţeles că aveam şi treburile mele, chestii importante, nu puteam să stau mereu după ea; ei bine, era atât de neîndemânatică încât de fiecare dată când mă întorceam o găseam pedepsită, cu câte două trei pagini de bastonaşe în plus, n-am văzut copil care să le facă mai strâmbe, şi dacă nu se întâmpla să îi curgă stiloul pe fiecare pagină, murea, nu se simţea bine, cred că făcea dinadins.

În fine, nu că acum e mai brează, dar să nu intru în detalii. De-aia mi-am şi luat o vacanţă mai lungă, toate responsabilităţile erau veşnic pe capul meu, nu mai suportam stresul. Când am plecat i-am lăsat toate seriile de la Stargate Atlantis, să o ţin ocupată, eram precis că o găsesc în acelaşi loc în care am lăsat-o. Dar când m-am întors ia-o de unde nu-i, am căutat-o până şi în frigider. A plecat nebuna şi mi-a lăsat doar trei borcane de dulceaţă zaharisită şi un plic cu praf de supă. Nu că atunci când e prezentă ar fi altă situaţie. Chestia asta nu s-a mai întâmplat până acum, nu ştiu ce-o fi în capul ei. Plus că mi-a închis toate geamurile, abia am găsit pe unde să intru în casă, nici nu vă povestesc. Bine, sunt convins că a făcut dinadins. Copchil inconştient, are impresia că poate să se descurce fără mine. Dar pentru asta o să vadă ea. O să fug în lume şi nu o să mă mai întorc. Am zis.

Şi voi ce vă uitaţi aşa la mine? Cum despre ce vorbesc? Mă gândeam că v-aţi dat seama până acum cu cine staţi de vorbă. Nu, nu sunt un extraterestru, nici spiriduşul din urechea dreaptă.
Sunt eu, cheful Ioanei. Patrocle mă cheamă.

Patrocle

Nenorocitul ăla de Patrocle e plecat de două săptămâni, m-a lăsat cu 5 sezoane din Stargate şi s-a dus şi nici nu dă semne că se întoarce. Nu ştiu ce o să se întâmple după ce le văd pe toate, nu o să mai am chef de nimic. Deja termin seria trei, plus că jumate din seria doi nu a mers, sunt convinsă ca i-a făcut ceva dinadins, l-a sabotat. Îl cred în stare.

Patrocle e cheful meu, cred ca v-am mai povestit despre el. L-am găsit pe stradă când eram mică, tremura de frig şi strănuta; mergea aiurea, neatent cum am observat că are obiceiul şi s-a împiedicat de mine şi eu de el. Nu eram atentă. Prima dată am crezut că m-am împiedicat de un bolovan. A făcut cum necum şi a rămas pe capul meu de-atunci. Eu i-am dat toată libertatea de care bineînţeles că a profitat fără umbră de jenă. A venit şi a plecat mereu după bunul plac, ca un vagabond, fără să anunţe măcar. Când mi-e lumea mai dragă, mă trezesc că nu am chef. Dar ce naiba pot să îi fac, dacă încerc să comentez, zice că sunt prea posesivă, ca el are nevoie de libertate. Mai zi ceva. Adevărul e că m-am ataşat şi acum nu mai pot să fac nimic fără el, drept pentru care şi-a luat-o în cap.

Din partea mea poate nici să nu mai vină, n-am chef de el.

Scurte şi deştepte

Dacă v-aţi întrebat care eram eu la Scurte, bune şi deştepte, ei, eram cea care stătea pe scaun. Restul nu. Bine, eu şi cei doi prieteni care veniseră cu ele.
A fost prima seară de Proiecţie de scurt metraje în aer liber, filme românesti. A fost fain Un bărbat urmăreşte o femeie; am găsit doar un making of şi un preview la prima parte, care mi-a plăcut cel mai mult:

De fapt el o duce până jos, o pândeşte să plece şi se întoarce să doarmă. Mi se pare o metodă foarte bună.
La filmul regizat de Igor Cobileanski, dăduseră drumul la Saşa, Grişa şi Ion, deci îl aveau, deci ar fi putut să îl pună; mi-a plăcut mai mult decât (Plictis) şi Inspiraţie, cel care a rulat.

Acasă am găsit alt film, tot românesc. Nu-mi explicam de ce greu suport femeile, acum m-am lămurit.
Ea, de pe scara mea, îl întărâta pe el, care era pe scara de vizavi: "Eşti un calic bă te-a făcut mă-ta cerşetor al dracu cu mă-ta care te-a făcut. Nu vii să mă baţi fir-ai al dracu hai mă vino hai ce să fac să îţi demonstrez că tu nu o să-mi închizi gura niciodată cât oi trăi. Să moară mă-ta că nu vii să mă baţi, hai să moară mă-ta dracu nu vii să dai ţi-e frică să laşi urme să intri la puşcarie fir-ai al dracu hai să moară mă-ta. Să moară mă-ta că nu eşti în stare să vii." El nu zicea nimic.
Eu m-aş fi dus, să moară vasile, pe mine mă convinsese.

morning edit: vasile e o gâsca, nu o ştiţi voi.

E un roman? E o nuvelă?

      Nu. Nu e citit vara asta. Nu e o recenzie. Nu e nici măcar o carte.

     Deci practic nu mă prea încadrez la nicio categorie, numai că am apucat să mă bag în vorbă pentru concursul Ralucăi, aşa că trebuie să acopăr cumva pagubele şi nu pot decât să sper că o păcălesc.

      Nu că n-aş avea cărţi, am cam doi metri, doar că nu ştiu ce se întâmplă cu ele, nu se citesc singure orice-aş face. Uneori stau şi mă uit la câte una minute întregi, nici măcar nu se deschide nemernica, o pun pe masă, sub masă, pe birou, pe aragaz, o mângâi, o şterg de praf, nu ştiu, zău, ce aşteaptă de la mine, e scandalos.

      Aşadar, cel despre care vreau să vorbesc nu are cum să fie o carte. Adevărul este că are un je ne sais quoi din acela, m-am îndrăgostit de el încă din prima clipă, atât de frumos mi s-a părut, încât am simţit nevoia să îmi pun ochelarii să îl vad mai bine. Trebuie să vă spun că mărimea chiar contează, dar este foarte important şi să nu fie insipid. Am avut de-a face cu unele extrem de generoase. Însă absolut plictisitoare. Din punctul meu de vedere, doar unul fraţuz se mai compară, l-am întâlnit într-un anticariat, îi zicea Le Petit, dar nu era deloc aşa. Însă despre el, în altă poveste.

      Azi doar despre Dicţionarul Oxford Explicativ Ilustrat al Limbii Engleze, editat în 2008, lucrare revizuită a ediţiei The Oxford Compact English Dictionary (1998). Este o practică printre îngâmfaţi să citească dicţionare, însă acum nu avem a face cu unul pur şi simplu. Acesta are minunata inspiraţie de a conţine patru mii cinci sute de iustraţii şi din acest motiv este imposibil să îl deschizi şi să nu-ţi petreci măcar o jumătate de oră pe zi răsfoind aiurea prin el.

      Începi să citeşti care sunt componentele unui castel din Franţa secolului XVI, treci fără să-ţi dai seama la tipurile de pene, outer, inner, de pe corp şi din coadă, pe culori şi mărimi, apoi spre distilarea fracţională, citrice, citron, lemon, lime, tipuri de noduri (!), fotbal australian, american şi după regulile Asociaţiei Naţionale de Fotbal din A, mergi mai departe spre o poză cu secţiune în pielea umană care conţine păr, aici e chiar neplăcut, apoi trecem la anatomia internă a unei albine, tipuri de frunze, sistemul limfatic, alcătuirea Vaticanului, după aia îţi dă toate ţările cu steaguri, capitală şi monedă, constelaţiile, diferite unităţi de măsură, clasificarea organismelor vii pe regnuri, încrengături, clase, ordine, familii, genuri, specii şi scara perioadelor geologice ale Terrei. Asta aşa, pe larg şi foarte pe sărite, dar partea nemaipomenită, cel puţin pentru mine, e că toate sunt poze colorate în culori, cu săgeţele şi articole, reprezentări, planşe, termeni de specialitate, transcriere fonetică şi explicaţii oferite la explicaţii. E cea mai bună metodă de dicţionar pentru oricine şi este clar că pănă şi cel mai neatent om rămâne cu ceva învăţat după ce îl închide.

      Şi la 1000 de pagini, cât are, clar nu trebuie să îţi mai cumperi altă carte vreodată.

      Vuala şi căteva dovezi:

Ză end