Necuvinte

Când îmi e greu aş vrea să mă imaginez întoarsă în paradisul copilăriei, în curtea bunicii, unde eram la adăpost de toate, indiferent câte "rele" se întâmplau. Să mă întorc în ziua în care... nici nu am cum să aleg, toate au fost zile nevinovate, mi se pune un nod în gât numai când îmi amintesc cât de rea eram, în grădina mea candoarea nu a existat decât în somn, nu asta conta acolo.

Nu mă îndur să evoc nici măcar un colţ din curtea casei, din casa străbunicii, poreclită "bunico", din amintirile întipărite imagini, o dezvrăjire la care nu avem dreptul, oricare cuvinte, oricât de frumoase, ar fi inuman de false. Un paradis la care nu ne pricepem să ajungem pentru că nu trebuie, pentru că ar însemna să renunţăm la noi, cei care ne suntem acum, pentru că poate unii chiar reuşim, dar ne pierdem şi ce este mai degrabă, să fim calici cu noi, sau să fim laşi cu noi? Ca o carte din care este vital să citim, dar ştim că ar arde în momentul în care am deschide-o.

De fiecare dată când mă apucă, mă aşez, de fapt cad, în faţa uşii ăsteia. Mă gândesc să bat, soluţia de mijloc trebuie că nu există încă.