Şi la vară iarnă

În primul rând vreau să vă spun mai multe chestii.

A fost un an şi au fost vreo două nopti pur şi simplu de-a dreptul, iar în ultima lună am impresia că am trăit câteva secole cel puţin.

Şi tare am impresia că nu s-au terminat.

Iar drept e că uneori când nu-ţi vezi capul, numai de scris nu-ţi mai arde, prin urmare vă transmit un călduros cu altă ocazie.

Hai la mulţi ani şi la vară iarnă.

A fost

A fost a cincea întâlnire a clubului de carte de bloggeri de indivizi care citesc.

Foarte ciudat şi uimitor cum au trecut aproape trei luni şi oamenii aceştia care suntem nu reuşim să ne certăm, ba chiar aşteptam cu nerăbdare să ne revedem, în ciuda faptului că suntem cam fiecare cu capul, în felurile noastre plăcute de altfel.

Şi a fost Ema. Ema a scris despre Adam şi Eva. Ema scrie foarte cumva cu un stil al ei aparte. Cu un fel de parfum.

Raluca, a cărei zi de naştere a fost săptămâna trecută, la mulţi ani Raluca, era să primească un trandafir de la George, numai de-ar fi venit. Nu-i nimic, l-am luat eu, din păcate din fericire.

Mişu a băut ceai. Poate din cauză că ne aflam într-o ceainărie, ori poate efect firesc al prezenţei unei soţii frumoase - al cărei nume nu mi-l voi aminti, dar nu dinadins, ci pur şi simplu, din uitare -, nu vom şti niciodată.

Apoi Alin cel Fără de Blog, excepţia care întăreşte regula că suntem o întâlnire de bloggeri, şi George cel Intolerant a cărui veşnică nemulţumire se află pornită într-o căutare asiduă, o campanie de cucerire, parcă, a tot ce poate fi combătut, cârcotit, bombănit şi contraargumentat.

Şi Oana care a făcut pustiul de bine şi a livrat-o întreagă pe Ioana la noua locuinţă, în mod ironic tot în pădure, dar acum mai pe lângă biserică, dacă o fi trebuind asta să însemne ceva pentru Ioana.

Iar pentru data viitoare a rămas să citim de Ileana Vulpescu Arta conversaţiei, o carte pe care nu mă satur să o reiau şi care parcă este alta la fiecare lectură, o carte a multor destine, cu toate că este una a singurătăţii.

Contra timp

Pe fugă

Stiţi, senzaţiile de fericire sunt scurte şi de cele mai multe ori nu au motiv aparent. Senzaţiile veritabile, nu fericirea fabricată, vreau să zic. Există câte un moment în care te trezeşti, hodoronc-troc, cum ar veni, că iată, vârtejul de lucruri din jurul tău se aşează cum n-ai fi putut bănui şi exact în felul în care trebuie, poate nu neapărat în cel care ţi-ar fi plăcut.

Exact în acelaşi fel există momentele în care ştii că a luat sfârşit o perioadă şi că începe alta, fără ca nimic să poată prevesti asta. Nu sunt treceri marcate de evenimente importane, când ai terminat facultatea, poate când ai pierdut pe cineva, sau când te-ai căsătorit, nu sunt nici măcar momente fericite şi nici neapărt triste. Există pur şi simplu un punct de tranziţie, pe care probabil nu ţi-l vei aminti când te vei gândi peste ani la trecut, ceea ce îl face cu atât mai important, mă gândesc.

Ce importanţă are că eşti în curs de mutare dintr-un loc care nu era al tău, în alt loc care nu este al tău, una dintr-un lung şir, nici măcar nu ştii dacă eşti la jumătatea firului sau cine ştie unde. Iar în mijlocul oamenilor care se foiesc în jurul tău şi a grămezilor de lucruri şi evenimente care nu îşi întrerup cursul, te aşezi pur şi simplu o clipă, te uiţi pe un album de poze cam vechi care ţi-a picat în mână întâmplător şi îţi dai seama ca aici s-a închis o uşă, mai bună, mai rea şi că se deschide alta, mai rea sau mai bună.

Şi zâmbeşti şi o iei de la capăt, uitând. Pare-mi-se că asta-i viaţa.

Părerea mea

Părerea mea e că am terminat de scris.

Indecent

Strategia mea e très simplă. Nu fac, nu mă pasionează să vorbesc despre, de altfel nici n-aş avea ce zice, nu citesc nimic în materie de aşa ceva. Ieu mă uit pe poze. Nu ştiu cum vine asta, îmi trezeşte interesul, dar nu mă preocupă.

Sunt fel dă fel de saituri şi forumuri pe tema asta. Da ştiu, voi nu vă uitaţi, de-aia vă şi zic eu. Mno, şi ăia pe-acolo sunt care mai de care mai cunoscători şi pricepuţi, fiecare deţine tactica supremă şi piatra filozofală. Doar adevăraţii specialişti, ăi care se pricep la teorie şi nici practica nu-i omoară, ştiu cum se împart "pasionaţii" din acest domeniu: avem (vorbesc din auzite) neiniţiaţii - gură-cască, dacă e să facem un spirit de glumă -, apoi învăţăceii fără pretenţii, care se străduie pentru că trebuie, şi aici intră familiştii, amatori cum ar veni, oameni care au o idee vagă şi cum-necum se descurcă. După ăştia sunt cei care trăiesc cu iluzia că se pricep şi nu poţi să-i convingi alminteri, mediocri care dacă ştiu cum arată, se simt cel puţin zei în domeniu - ăştia sunt peste tot. Între mediocri şi adevăraţii maeştri nu-i decât un mic mare pas, aici ori eşti bun, ori eşti degeaba. Guru ăştia care le combină în toate chipurile, de nici nu ţi-ai putea închipui că se poate şi aşa, te fac să crezi că doar pare complicat, pentru că în fapt ar fi greu să gândeşti atât de simplist. Asta e fraiereală, în realitate arată simplu doar pentru că e în asemenea măsură de complicat şi depinde de atât de multe, încât e imposibil să vezi dincolo de aparenţe.

Pentru că aici, în afară că trebuie să pricepi practic procesele fizice şi chimice - în teorie ceva mare nu intră în ceva mic, deci n-ai avea cum să le "combini", dar practica a arătat că se poate, şi alte exemple nu pot să vă dau că nu le am cu ştiinţele exacte, ziceam, în afara de asta, trebuie să ai şi fler, talentul ăla de a face totul să fie o artă, un simţ care să îţi spună unde, cât, în ce fel, în care moment, când bagi, când scoţi. Şi să nu mai vorbim de experienţă. E suficient să lipsească un singur astfel de ingredient şi rezultatul va fi unul care să răspundă unei simple nevoi primare.

Acum nu pot să spun că nu am încercat şi eu, am totuşi o vârstă. Asta e precum fumatul, mulţi o fac fără să priceapă clar de ce... că aşa se obişnuieşte. Mie mi se pare absurd să te chinui când vezi că nu le ai, doar ca să demonstrezi că eşti în rândul lumii. Dacă am accepta mai des că se poate şi fără activităţi a căror lipsă, în mod aparent, este de neimaginat, cred că am fi puţin mai relaxaţi. Dar, de, e cumva paradoxal.

Eu am renunţat, după cum am zis, găsesc totuşi o plăcere în a mă uita la poze. Probabil are nevoie şi mintea de un stimul. Mă satur cu privitul, am suficientă imaginaţie, zic. În principiu mă uit aici şi aici, ei au cele mai elocvente imagini, urmăresc întregul proces, surprind detaliile, ce mai, e o poezie fotografică. Azi însă m-am surprins citind despre cum se face. Ca în orice domeniu, când realizezi că te încearcă o plăcere pentru ceva ce consideri a fi de neconceput, ai un şoc. Presupun că în cazul meu asta nu se poate numi decât perversitate culinară. Pentru că despre gătit era vorba...

Indicii anatomice

"De ce te uiţi la mine

Cu ochi străini şi goi,

Eu cred c-ar fi mai bine

Să-i scoatem pe-amândoi."

Lectura am început-o încă de la coperţi pe care, recunosc, eu iniţial am văzut desenate o pereche de silicoane. Nu că aş avea nevoie să visez mălai, dar probabil simţul meu artistic pătrunzător a interpretat aşa. Prin urmare am lăsat deoparte Integrala Andrei Mladin şi am pus mâna pe... Indiciile Oanei să văd care-i treaba.

După trei zile de de citit într-un suflet, multele idei pe care le ştiu a spune se rezumă la următoarea: mai vreau.

Calculasem eu că o să îmi placă pentru că cei care o citiseră au zis că au râs, deci dacă e cu râs, este clar pentru mine. Culmea, că nici nu am râs, dar mi-a părut şi rău că s-a terminat, cum nu îmi amintesc să-mi mai fi părut de mult. Eu l-am găsit un roman poliţist serios, cu umor suficient să nu devină plictisitor, potrivit cât să stârnească zâmbete, dar parcă nu râsul, şi cu destulă adrenalină cât să ai impresia că se va petrece toată acţiunea fără tine dacă laşi cartea din mână.

E drept totuşi că pe mine nu acţiunea cărţii m-a ţinut în priză, ci personalitatea Iolandei, personajul principal. De la Melania Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu m-a mai fascinat atât de mult o altă figură. Am bănuit că atitudinea şi replicile Lalei au provocat râsul. Eu le-am găsit fireşti pentru un om cu povestea ei.

Citind, mă întrebam dacă Iolanda Ştireanu există cu adevărat (aş fi făcut bine să urmăresc ce a scris Oana pe blogul ei despre Indicii, dar de); atât de logic construit mi-a părut personajul, încât mă gândeam că nu poate fi doar fictiv. Caracterul ei, reacţiile, replicile şi întreaga atitudine sunt foarte interesant potrivite şi surprinse şi nu pot decât să o aplaud pe Oana pentru imaginaţia creatoare şi capacitatea de redare pe care le are.

Aşadar, în speranţa că Parfumul văduvei negre va ieşi cât mai curând, nu îmi rămâne decât să vă recomand călduros Indicii Anatomice. Serviţi cu încredere.

Cronica unei săptămâni ratate

Marţi, cam ora 6, eu şi plasa mea de struguri vrem să intrăm în casă. În urma noastră o ploaie măruntă dar hotărâtă ca o picătură chinezească. Eu cu gândul la struguri, strugurii cu gândul la nemurire. La intrare o baltă de apă, la fel ca pe tot holul. Zic, bă, meseriaşii ăştia care au pus uşa mea cea nouă cu lumini pe clanţă şi sonerie încorporată tre că sunt nişte meseriaşi dacă la prima ploicică mai hotărâtă îmi intră apa în casă. În fine, se şterge, bine că n-am pământ pe jos.

Dau să intru; zic (că mi-am zis multe în seara aia), băi, ce naiba, de la o baltă de apă miroase în halul ăsta a igrasie, zici că mi-a plouat pe hol. Lipa-lipa intru în dormitor, căruia într-o garsonieră i se mai spune şi sufragerie, living, birou, cameră de zi, cameră de noapte şi debara. În cameră, deci, un aer cam suspect. Zic, uitându-mă la balta de lângă geam şi la draperia udă, băi, naibilui, am lăsat fereastra deschisă şi mi-a plouat în casă. Ridic ochii şi zic, băi, ce naiba, a plouat pe tavan? Îmi pun ochelarii şi mă uit mai bine pe jos, covoarele ude; zic, băi naibilui!

Mă uit la bucătarie, apă cât să înoate lejer o răţuşcă mai mică. Zic, băi, s-a stricat frigiderul; ştiu că nu l-am mai dezgheţat de un an, dar totuşi nu-mi explic cum s-a umplut cu apă găleata asta de gunoi direct din frigider. Mă întorc şi mă uit la televizor, ieşeau aburi din el, mă uit la pat, pătura udă, cearşeafurile ude, patul ud. Zic, băi, ce naiba am făcut, chiar aşa m-am senilizat?

Mă uit cu strângere de inimă spre laptop, pe capac apă, îl deschid, de parcă nu era clar, în taste apă. Mă uit la prize, pline cu apă, mă uit în şifonier, constat că mai am două prosoape uscate cu care învelesc grijulie laptopul. Stând aşa în atmosfera aceea suspectă, mă picură un pic de apă pe nas. Mă uit. Şi văd că mă plouă. Mă mai uit o dată şi văd un perete ud, doi pereţi, trei, în fine, toţi pereţii uzi. Mă uit la cărţile de pe noptieră. Erau în regulă, zic, e un semn ca să citesc mai mult.

Deci mă inundase nemernicul de vecin. Dau telefon la proprietar şi Lăcrămioarei, mă aşez pe un taburet plin de apă şi cu laptopul în braţe încep să plâng. Plâng ce plâng şi vin pe rând proprietarul - nea Nicu' -, Lăcrămioara şi alte 10 persoane despre care am aflat cu ocazia asta că îmi sunt vecini şi mă cunosc. După 2 ani cred că era timpul să-i cunosc şi eu pe ei.

Proprietarul stă cu mâinile în buzunare şi se uită pe pereţi, Lăcrămioara telefonează lui Dan Badea (mersi, Dan) să afle ce e de făcut în legătură cu administratorul care nu vrea să vină să constate. L-am înţeles când mi-a trecut 40 de m cubi la apă, l-am înţeles că nu a vrut să vină când răsufla aragazul, dar acuma, de focul la o ploicică, n-am mai priceput.

Eu stăteam pe taburel, cu laptopul în braţe, lumea venea şi ieşea, constata, se minuna, mă compătimea, proprietarul îşi luase o bere, ce naiba, noi să ne simtem bine. Vecinul de sus zicea că nu e vina lui, că el nici nu era acasă când s-a spart ţeava. E rârâit vecinul, a zis că "tre să vedem ce facem". Au trecut două zile şi strategia a rămas aceeaşi, "tre să vedem ce facem".

Patul l-am uscat cu fierul de călcat. Au venit ai mei şi mi-au luat toate hainele şi covoarele şi în principiu cam... tot ce aveam. Mai am două prosoape. Televizorul are imaginea deplasată pe jumătate, dar dacă îi dau doi-trei pumni, merge. Telefonul fix merge. Are ton când e receptorul pus în furcă. Atunci când îl ridic, nu mai are. Laptopul se deschide dar clikul de dreapta e acum de stânga, iar cel de stânga e degeaba. Netul nu se mai conectează, normal. Drept pentru care am reuşit să citesc deja jumate din cartea Oanei. Zic, e bine, o inundaţie te face oricând mai citit. V-am zis că mi-am zis multe în seara aia.

Indicii

Indiciile Anatomice se lansează şi în Piteşti:

Oana, în cazul în care nu ajung, să fii liniştită că am angajat câţiva spioni undercover să stea cu ochii pe tine. Dacă vezi un tufiş care se deplasează, să ştii că eu l-am trimis :D

Instigare la "inexprimare"

Cum ar fi să nu ne mai dăm cu părerea? O viaţă, glumesc, măcar o zi în care să nu avem nemulţumiri, aşteptări, opinii, o zi în care fiecare să îşi vadă de treaba sa, iar treaba să fie alta decât a privi peste gard, în curtea vecinului.

O zi în care să nu te enerveze că Zoso vorbeşte despre un iaurt care ţie nu îţi place, că Pitici are un limbaj vulgar, că Trilema... există şi este, că DeMaio e roackăr şi pletos, ori că 10 mii de alţi bloggeri sunt agramaţi sau inculţi.

O zi în care să poţi să nu ai o părere cu privire la cum arată, ori cât de urât sau nepotrivit se îmbracă oamenii, cât drept la credinţă au sau nu au, cât de corect sau incorect se exprimă, o zi în care să nu-ţi dai cu părerea vizavi de orientările sexuale, capacităţile intelectuale, gradul de importanţă, culoarea ochilor, dreptul de a exista al ţiganilor, al extratereştrilor sau al pelicanilor.

O zi în care să nu te vaiţi că ploaia e udă, că banii puţini nu-ţi ajung pentru ţigări, că munca e prea multă, şefii nu te respectă, prietena te înşeală, că viaţa e greu, visele nerealiste irealizabile şi oamenii răi.

O zi în care să nu te mai defineşti prin existenţa altora, în care lipsa unui punct de vedere să nu îţi anuleze personalitatea, o zi în care să nu te mai lamentezi, să nu mai ai pretenţii şi în care să nu mai caşti gura la cum spun alţii că este sau nu bine, pentru a putea fi capabil să trăieşti.

În loc de o zi în care să purtăm pălării, să stingem luminile, ori să nu fumăm, să avem o zi în care să nu ne dăm cu părerea niciunul. Ce părere aveţi?

Informaţii de la mine

Despre peunde-am mai fost şi peunde-o să mai fiu. Zilele astea.

- vinerea trecută, a doua întâlnire a clubului de carte; cu poze. Sunt mândră că i-am arestat Oanei, cu voia ei, Detectiv fără voie a lui George Arion, integrala, de 57.906.432.689 pagini la care am început chiar să citesc cu spor, am ajuns la pagina 5 ! Am făcut aşa ceva din simplul motiv că m-am distrat enorm cu Atac în bibliotecă, regăsind, mi-a părut mie, şi umorul lui Tudor Muşatescu, şi suspansul Aghatei Christie şi pe motanul Melaniei.

- o piesă de teatru demenţială, văzută lunea tocmai trecută, Blocaţi în dormitor. În regia lui Dan Tudor, cu Emil Hossu, Valentin Teodosiu, Dan Tudor şi Luminiţa Erga. Pe departe cel mai plin de umor mi-a părut Dan Tudor, în rolul unui electrician obligat să se prefacă a o hărţui pe doamna Konnely. A meritat toată aventura de a mă strecura în teatru fără bilet, dar asta e secret. Dacă apare şi la voi în sat, v-o recomand cu ochii în lacrimi de râs.

- mâine seară la Filarmonică, muzică de film. Cine vrea să împrumute o anumită carte de la mine, mă găseşte în rândul unu, că eu sunt mai fudulă de privire şi dacă nu văd muzica, nu pricep ce ascult.

- vineri la orele 17:30, concert caritabil susţinut de Gheorghe Zamfir la Casa de Cultură a Sindicatelor, împreună cu Orchestra Filarmonicii Piteşti. Scopul proiectului umanitar, intitulat "Salvaţi inima unui copil", este ca un număr de 5 copii cu malformaţii cardiace congenitale, din România, să fie operaţi şi să-şi recapete sănătatea într-o clinică de specialitate din Israel.

- dupa Gheorghe Zamfir trebuie musai fugit la Teatrul Davila unde nu ştiam că va concerta Iris, dar aşa am aflat. La ora 7, adica 19:00. Vineri. După Iris, week-end.

- sâmbătă, 31, la 18:00, O tragedie furtunoasă la Davila, iar duminică, 1 noiembrie, tot la 18:00, O scrisoare pierdută. Deşi nu o să rămân la teatru între piese, mă mai duc şi acasă.

- vineri, pe 6 noiembrie, ar trebui dar nu o să fiu la a treia întâlnire a bloggerilor piteşteni şi cititori (later precizare: aici e vorba de bloggerii piteşteni care mai sunt şi cititori pe deasupra, dar eu cu exprimarea mea săracă...). Nu o să fiu din motive atât obiective cât şi pentru că nu am cum. Dragi copii, dar să nu vă închipuiţi că scăpaţi cu tema nefăcută, uite vă dau aici cartea ca să nu veniţi cu scuze inventate, şi vedeţi că o să am grijă să pun pe cineva să vă asculte din ea. Pe sărite!

- după aia o să mai stau şi pe-acasă; dar o să am musafiri.

- am ajuns pe 6 decembrie când vine Moş Nicolae, deci o să am grijă să fiu la Trâgovişte în perioada aia, am auzit că moşul aduce cadourile acasă la părinţi;

- între timp nu o să prea am timp pentru că o să fiu ocupată tot cu din astea, plus că se pare că trebuie să merg şi la serviciu!

- Crăciunul, pe 25. O să ningă. Apoi de Revelion, o să revelionizăm.

- 1, 2, 3, 4 ianuarie ne revenim, până pe 7 când e Sfântul Ion. Vreau un caleidoscop. Atât deocamdată. Deja am vorbit să-mi trimită poze să îmi aleg, deci vă ţin eu la curent.

- mai facem noi ceva până pe 21 când iar e ziua mea. O să vreau un curcubeu şi un copăcel ca al lui Bad Pitsi. Pentru că încerc să încep să mă responsabilizez.

- apoi la vară în Gecia, la Atena, în cadrul proiectului "Bloggerii s-au hotărât să emigreze", iar mai la toamna anului viitor, la Constanţa, că aşa a comandat Laura. Mergem să o ajutăm să se mărite.

- după aia o să plec în Africa împreună cu câteva prietene, să salvăm hipopotamii şi copiii africanezi, am mai zis asta, dar încă n-am plecat. Ştiu, vă închipuiţi că glumesc.

Deci după câte se vede am o perioadă destul de încărcată, aşa că la treabă, abia a început ziua de muncă.

Sunt un visător

      Băi, nu ştiu ce faceţi voi noaptea, dar eu visez. Deci încerc să explic cât mai realist. Visez de parcă am stat nevisată 25 de ani. De parcă aş fi de-acolo. Din vise. Visez di tăti, oameni pe care-i ştiu dar care nu-s ca ei, sau poate ca de-abia acum sunt, şi alţii pe care nu-i ştiu şi sunt în toate felurile, apoi biciclete, animale, pisici, sentimente, senzaţii, întâmplări, locuri o groază, anotimpuri, toate se leagă fără sens, deşi au sensul lor, cumva. Şi apoi mă urmăresc senzaţiile zile intregi, până uit. Dar nu mă ajută cu nimic să uit, pentru că visez în fiecare noapte, fără să sar vreuna. Uneori ca să mă rătutească mai rău, mi se întorc locurile din vis, şi deşi sunt aceleaşi, sunt altele, plus că sunt locuri pe care le ştiu dar visate într-un altfel de mod care nu-i nici fantezist, nici realist din realitatea care este.

      Şi deci visând, ştiu că nu sunt trează, dar nici un vis nu mi se pare că e, deci e ca şi cum aş trăi pur şi simplu, fără să pot să-i influenţez mersul, doar stau (şi visez) privindu-mă cum fac chestii în vis. Aşa că nu ai ce să interpretezi; aveam momente demultdetot când visam clar şi la obiect, ţac-pac, purcelu, câinele, mama, papagalu, bunica, pisica, ştiam ce povesteam şi povesteam ce ştiam. Dar acuma gata, nu mai e simplu de povestit, cum, dar n-am cum să povestesc pentru că e impovestibil. Partea grea e că nu stau locului şi că practic nimeni nu stă degeaba în visele mele, sunt deci nişte vise harnice şi lungi şi multe. S-o fi spunând că astea durează doar câteva secunde, dar e degeaba daca eu aşa am impresia, că le visez câte o căruţă pe noapte, iar dimineaţa mă scol mai obosită decât m-am culcat.

      Şi ca să nu dorm, n-am cum şi nici ca să nu visez n-am cum pentru că nu le zic eu la vise ce să facă şi deci trebuie ca să mă înţelegeţi că de-aia nu prea mai scriu pe blog, din cauza că mă ocup cu visele astea...

spre direcţia încolo

deci ne vedem acolo

Noruri

Să vă zic, azi e luni

Lunea, toată lumea anunţă că e luni. Deci aşa vă informăm noi, e bine, e şi asta o ştire. Cam cum de Crăciun anunţăm că e Crăciunul şi plus impresii, idem de Paşte, de marţi 13 şi de joi 22. Apoi se susţine o teză conform căreia lunea treburile stau în principiu nasol. Nu că aş fi eu Gicu-contra, însă e absurd. Luni te descurci cel mai bine, după ce te-ai odihnit două zile. Abia eşti cu capul normal. Chiar aş decreta şi miercurea zi de stat degeaba, pentru randamentul de joi şi vineri. Asta pentru cine vrea să muncească, noi, restul, nu avem nevoie de randament. Apoi impresiile generale mai spun că lunea ori e prea cald, ori prea devreme, ori prea ploaie, mai ales toamna. Iarăşi ciudat. Din moment ce ai timp să vorbesti despre asta înseamnă că eşti relaxat, fie acasă (deci lunea, acasă, asta e egal sau puţin mai mic decât un paradis), fie la serviciu, într-un birou oarecum confortabil, din care priveşti cum nu ajunge la tine ploaia. De ce e asta rău? Nu pricep, mie mi-e bine lunea şi marţea. De miercurea nu-mi mai place. Miercurea cam pe la prânz, aşa, mi se termină resursa de inteligenţă pe săptămâna care este. Dacă stai de vorbă cu mine vinerea sau joia, zici că-s aproape cu capul. Sâmbăta şi duminica mă feresc eu să mai stau de vorbă. În restul timpului mă prefac.

Bun, apoi nu ştiu dacă aţi observat cât de repede trece timpul. Mie cel puţin aşa îmi trece, dar asta probabil din cauză că fac numai lucruri plăcute. Când eram mică şi nu voiam să mă duc la şcoală, trecea neserios de încet. V-am mai zis că nu mi-a plăcut să învăţ, obicei care persistă. Puteaţi deduce asta şi singuri din faptul că am blog. Deci astea.

Alt lucru important din viaţa mea în perioada de toamnă e că am terminat cele cinci sezoane din Stargate Altantis. Nu vă fie teamă că o să mă apuc de numărat banii, pentru că am descoperit Stargate Universe. Cu Robert Carlyle şi Lou Diamond Philips care de fapt nu ar juca în serial dacă Anticii nu ar fi inventat pietrele de comunicare. Nişte chestii importante, bă, dar chiar plouă. Şi deci am văzut deja 4 episoade din cele 4 care au apărut. Încă mai sper să fie un serial bun, speranţa moare ultima, dar am înţeles că moare şi ea.

Alte încă două chestii şi vă las: un prieten m-a rugat să pun pe blog linkul lui către eRepublik. I-am zis, măi copile, cine crezi tu că intră să se înscrie ezact de pe blogul meu? În fine, l-am pus şi am promis că mă informez să şi scriu ceva, chestie pe care normal că nu am făcut-o. Dar înţeleg din auzitelea că e un fel de Second Life, cică poţi fi orice de la măturător, la Băsescu. Eu dacă ar fi să aleg, aş vrea să fiu Nemaimâncător de Dulciuri, pot să fiu asta şi în viaţa reală, dar nu sunt exact pentru că ştiu că pot oricând să fiu, mă înţelegeţi. Dacă e să fim realişti, aş vrea să fiu un leneş, iar dacă e să fim absurzi, aş vrea să fiu bucătăreasă. Fiecare cu vrăbiuţele lui. În tot cazul, nu pricep de ce să nu încercăm măcar să fim ceea ce vrem în viaţa reală... Probabil din cauza corupţiei. Dacă nu ar fi corupţia, mi s-ar împlini visul de a fi un om care nu mănâncă dulciuri. Cam aşa. Deci dacă vreţi să fiţi faraoni, extratereştri, sau depanatori, vă rog să vă înregistraţi pe linkul din stânga, cum vă uitaţi la ecran.

Şi ultima pe ziua de azi, luni, este că acum o săptămână a avut loc Întâlnirea Clubului de bloggeri cititori. Da, am fost un intrus din toate punctele de vedere. Nu am povestit încă despre asta ca să las timpul să treacă, să pară aşa, o poveste de demult. Acum că a trecut, tot ce pot spune e că au povestit alţii deja, într-un mod mult mai coerent. Partea plăcută a fost că întâlnirea a avut loc la Librăria Mea, iar gazda, dl. Alexandru Ştirbu, ne-a promis că dacă vom organiza concursuri, ne va pune la dispoziţie cărţi drept premii. (fraza asta am copiat-o întocmai de pe blogul Ralucăi, să fie clar că nu spuneam eu ceva aşa logic). Apoi am constatat că Dumis e mai simpatic decât rămăsesem cu preconcepţiile, că Geocer poate să povestească uneori şi într-un mod plictisitor, iar cât priveşte pe restul, nu că nu vreau să le pun linkuri, dar nu ştiu cum să îi introduc în propoziţie. Până data viitoare, adică vinerea asta, avem temă să citim o carte, recomandată de Oana. Asta e partea neplăcută, că trebuie practic să o citesc.

care mi-au răsărit

13 octombrie, 7:34



14 octombrie, 7:35



15 octombrie, 7:32


update: cu recomandare de la Cristian

Criptochestii

Aşa cum cred că nu v-aţi obişnuit, dar vă spun eu, concursul de criptograme al lui Geocer a ajuns la ediţia a doua, atât datorită succesului răsunător pe care l-a avut prima parte, cât şi din cauza faptului că probabil, între timp, îi scăzuse traficul.

Deoarece eu şi Cosmin (Cominashu, pentru amici) am fost vitejii câştigători ai unui loz necâstigător ai primului concurs, ne-am simţit datori să participăm şi la cea de-a doua parte, nu pentru premii, dar pur şi simplu ne-am obişnuit să fim cei mai buni...

Ca şi data trecută, ne-am dovedit geniali (deşi modeşti) încă de la prima rundă. Acum mai mult eu, dar cu totul întâmplător. Aşa că vă invit să urmăriţi în continuare, că să nu pierdem tradiţia, firul, caracteristic şi atipic, al strategiei prin care reuşim mereu să le rezolvăm pe toate.

Totul stă în lipsa de logică. Aparentă.

cosmin: la prima e bisectoare
ioana: nu-mi dăduse prin cap
ioana: mă gândeam mai degrabă la ssegalant
ioana: un nou cuvânt...
cosmin: la a doua e mai ciudăţel
cosmin: nu le are deloc la desen
ioana: o să îi atrag atenţia
cosmin: zici că e o lamă prinsă în şurub stea
cosmin: o fi semnul de la ori?
ioana: nu, cred că este un simbol
ioana: mă concentrez şi eu
ioana: nu ştiu de ce mă gândesc la o secure
cosmin: dacă-n ochi m-ai privit şi ţi-ai zis "Ăsta-i tâmpit", nu greşesc să-ţi spun că mă gândesc
ioana: deci poate fi orice
ioana: dacă a început să se ia după trilema, e clar
cosmin: suntem pierduţi
cosmin: eu tot zic că ala e semnul de la ori
ioana: este o dilemă
ioana: o trilemă
cosmin: o dilemă că suntem doi
ioana: şi cu criptograma, trei
cosmin: ea e mai presus de noi
cosmin: ne sfidează
ioana: ne priveşte în ochi
cosmin: ne îndeamnă să o învingem numai pentru a ne batjocori când epuizaţi vom ceda
ioana: nu are sens ce spui
cosmin: ca să vezi cât de epuizat sunt
ioana: da, confunzi cuvintele
ioana: acum am dubii chiar şi la prima criptogramă
ioana: şi am şi scris soluţia
cosmin: e bun scris
cosmin: ăla sigur e aşa
cosmin: eram odihnit la aia
ioana: nu m-am prins că nu eşti în apele tale
cosmin: aşa arăt eu
ioana: câteodată mai reuşeşti să maschezi
ioana: nu ştiam cine mi-a furat trusa de farduri
cosmin: vroiam să fiu artistă pân-la 20 de ani
cosmin: ăla e un colţ
cosmin: un dinte
ioana: te prefaci bine de obicei, dar prietene, iată că adevărul reiese la suprafaţă
cosmin: ca mărarul în ciorbă?
ioana: eu nu sunt o gospodină dar mi-e clar că mărarul nu are ce căuta în ciorbă
ioana: poate în mâncare
cosmin: ciorba e tot mâncare
ioana: pătrunjelul e ăla din ciorbă
ioana: e altă mâncare de peşte
cosmin: nu, e de pui
ioana: dinţat
ioana: dar e prea trasă de păr
ioana: şi peştele e un pui
ioana: un pui al mărilor
cosmin: deci e ceva cu ori, un dinte şi at
ioana: colgate
cosmin: =))
cosmin: o fi o coasă
ioana: am zis deja secure
ioana: nu m-ai băgat în seamă
cosmin: nu e tot aia
cosmin: moartea nu vine cu securea
cosmin: după cum nu poţi îngropa coasa războiului
ioana: moartea nu bate la uşă
cosmin: nici postaşul
cosmin: el sună de 2 ori
ioana: postaşul pune acuma în cutiile poştale

cosmin: antrax

ioana: nici poşta nu mai e ce-a fost
cosmin: de acord
cosmin: e totul impersonal
ioana: abstract
ioana: trăim intr-o lume fără suflet
cosmin: plină de forme fără fund
ioana: coasat?
cosmin: şi ori unde e?
ioana: e abstract
ioana: e cu h mut
cosmin: =))
ioana: înstelat?
cosmin: nu cred că e asta
ioana: ţineai neapărat la semnul ăla, am zis să-ţi fac pe plac
cosmin: e o parte din mine
cosmin: fără el nu sunt complet
ioana: corn
ioana: cu un corn seamănă
cosmin: aşa e
ioana: încornorat
cosmin: aia e
cosmin: you're a genius
cosmin: îl facem de un DVD-eu
ioana: noi soluţionăm imposibilul
cosmin: noi controlăm verticala şi orizontala
ioana: pe alfa şi pe omega
ioana: pe mama şi pe tata lor

Deci aţi înţeles, da?

Dirijor, mai adă o halbă

      Când mai apuc să citesc pe la Arhi&comp despre cât de cretini sunt românii, am tendinţa să strâmb din nas; nu înţeleg de ce este nevoie să ne uităm musai în grădina altuia şi să ne plângem de nesimţirea lui în loc să ne vedem de treabă, oricum nu am reuşi să îl educăm.

      Băi, dar am greşit grav. Dacă nu eşti la rândul tău un mare nesimţit, nu ai cum să ignori. Românul este animalul lipsit de cel mai elementar bun simţ şi acest lucru ar trebui să-i stea scris în frunte. Îmi trecuse revolta, dar mi-am revenit când am citit la Raluca despre publicul select de la Filarmonică.

      Filarmonica din Piteşti are concerte superbe, atât sub bagheta dirijorului Tiberiu Oprea, cât şi sub cea a lui Alexandru Ganea. Cel puţin aseară, când s-a interpretat Beethoven, Concertul pentru vioară în Re major şi Simfonia nr. 1, vorba Ralucăi, am simţit că vreau să zbor.

N-am zburat, pentru că românul NU este nici pe departe o companie selectă, nici măcar plăcută şi cu atât mai puţin un om cu vreo infimă umbră de respect pentru cel de lângă el.

      Poate am fost eu mai obosită decât de obicei şi mi-a fost imposibil să mai ignor publicul, insă fără mari eforturi observi oricând că spectatorii au spectacolul lor separat. Din partea mea omul poate să fie oricât de nesimţit vrea, fac tot posibilul să îl evit şi să-l las în legea lui. Dar când te aduni de bunăvoie la un eveniment la care treaba ta principală este să nu te manifeşti, faci, băi frate, tot posibilul să te abţii, măcar de jenă atunci când vezi că restul stau liniştiţi. Asta e o utopie. Dacă tuşeşte unul, imediat îi dau replica douăzeci, că o fi liber la tuşit, ori din spirit de solidaritate; dacă bate unul tactul cu pantoful, jumate din sală îi ţine isonul, fiecare după capul lui. Acestea nu mai sunt demult întâmplări întâmplătoare, au devenit obisnuinţe şi, din contră, anormalilor li s-ar părea anormal să fie linişte deplină în timpul unui spectacol, să nu se foiască, sughită, bâţâie, ori să-şi dreagă vocea.

      Aseară, în spatele meu două cucoane îsi făceau aer cu programul; ar fi fost ok dacă nu aveau câte o tonă de zdrăngănele la mână. M-am uitat urât, nu le-am impresionat. Un "domn" a venit cu o plasă. De nailon! La Filarmonică. Şi o fâşâia, normal, că nu avea stare, cretinul. Lângă el era un scaun liber, dar al dracu dacă a lăsat-o din mână sau dacă l-au deranjat zgomotele. Iarăşi în spate, mai la stânga, alt nene era permanent entuziasmat, musai să îi spună amicului cât de fenomenală e orchestra, solistul, dirijorul, Beethoven şi trei vrăbii pe o sârmă. În rest se agitau programe, copiii mâncau bomboane şi pe ici pe colo se discuta cu voce joasă, ca să nu deranjeze.

      Pe rândul din faţă, două scaune mai încolo, un animal de cucoană care m-a scos din răbdări mai rău decât oricine altcineva vreodată. A început cu o tuse uşoară cu care a considerat de cuviinţă să ne bucure la fiecare 2-3 minute, din ce în ce mai zgomotos. Nu că să te abţii, nu că să ieşi afară, ce dracu spun eu aici, chiar cred că o deranja orchestra. N-a fost capăt de lume, mai erau vreo doi ca ea. Între timp se scarpină în cap. Încerci să nu dai atenţie la astfel de lucruri când te lauzi ca mine că îţi vezi de treabă. Când a început să se scarpine în ureche, am zis că mi se pare. Prima dată. Că eu nu văd bine. După câteva reprize m-am convins că nu visez. Treacă-meargă scărpinatul în păr, alternat cu cel în ureche şi asezonat cu tusea expectorantă. Dar când o vezi cum începe să se scobească în nas, îţi vine să-i dai în cap. Nu-i dai, cum dracu să-i dai şi tocmai de-aia ea se scobeşte în continuare. În nas. Şi în ureche şi iarăşi mai tuseşte. Alea din spate zdrăngăneau brăţările ca să-şi facă aeriseală, ăla în stânga fâşâia sacoşa, vaca din faţă începuse să se caute în geantă. Discret pe naiba, trea' să se audă că ea are fermoare. Am menţionat că stăteam pe al doilea rând? Adică ea era în primul rând, la câţiva metri de orchestră?

      N-a mai făcut nimic în afară de astea pe care le făcea tot timpul, decât într-un singur moment a început să dea din cap oligofrenic, în stânga şi-n dreapta, dar apoi a fost nevoie să-şi dreagă vocea şi a pierdut ritmul, pesemne. Vrăjit de muzică? Înmărmurit de plăcere? Pentru românul nesimţit astea-s tâmpenii.
      Nu mai ştiu cât a durat prima parte. Deşi oamenii ăia cântau divin la viorile lor şi la toate câte mai erau, nu nu-mi doream decât să se termine să mă car de-acolo. Nu m-am cărat, ocazie cu care am văzut că în pauză nu a mai avut nevoie să tuşească. Şi femeia nu era o handicapată, doamne fereşte. Era ceea ce numim noi, fraierii, un om normal, o femeie matură căreia i-ai datora respect. Şi ca ea sunt mai mult de jumate din oamenii lângă care ar trebui să te bucuri de un concert simfonic. Retardaţi.

      Îmi pare rău Raluca, nu le place Filarmonica, nici ăstora de-aici de la noi, nici altora, le place să plece de-acasă. La piaţă, la mici cu bere sau la Filarmonică, tot aia. Au avut nevoie de doi ani să înveţe să-şi închidă mobilele. Un sfert din sala aceea, da, este compania cea mai selectă. Ce e mai plăcut decât să suferi într-o companie selectă.

Dragă Moş Crăciun

- click pentru mărire;

- Nino este căţelul

Noaptea, toate pisicile sunt la parter

Astă noapte. Noapte. Ora 10 şi cam asa ceva. La mine întuneric, doar eu cu nasul în plapumă, cu laptopul în braţe şi cufundată în neatenţia care mă caracterizează la tot ce se întâmplă în jur. Eram preocupată cu episodul 11 din Stargate Atlantis, sezonul 4, apoi mai am pe 5 şi gata, trec la chestii serioase, pentru că, de exemplu, nu am terminat de văzut Pinguinii din Madagascar.

Mno, şi prinsă fiind în diversele evenimente şi probleme cu naniţii, neutronii, salt în hiperspaţiu, teleportare, oamenii care se aliaseră cu wraithii, construiseră un replicant şi toată lumea se bătea cu toată lumea, ridic nasul şi văd pironiţi asupra mea doi ochi ca doi felinari. Aici trec peste momentul de pauză-suspans şi vă clarific din prima că am reperat şi catalogat felinarii ca aparţinând unei mâţe. Doar că drama era alta.

De când mi s-a întâmplat să exist, eu tot am obiceiul să locuiesc în mai multe părţi şi să mă mut de colo-colo şi înapoi, nu pentru că n-aş avea unde să stau, ci tocmai pentru că sunt atât de simpatică încât trebuie să-mi bucur cu prezenţa toate rudele: bunicii 1, bunicii 2, la ţară, acasă, Câmpina, Târgovişte, Piteşti.

Acuma, nu ştiu despre voi, dar când mă trezesc noaptea şi nu mă aflu unde îmi închipuiam eu că ar trebui să fiu, când patul e în altă direcţie şi uşa pe care ar trebui să ies spre toaletă este de fapt geamul de la etajul 2, ei bine, nu pot să spun decât că e nasol. Chiar şi dacă scap neaccidentată, secundele alea până mă dumiresc, orientez în spaţiu şi repoziţionez geografic tot nasoale sunt.

Cam aşa şi-aseară, când, după săptămânile de concediu, trăiam cu impresia că sunt la Târgovişte şi că mă uit la Stargate (de data asta sezonul 3) şi îmi trăiam drama încercând să înţeleg cum a ajuns pisica la etajul doi, cade? moare? s-a teleportat? e un extraterestru? de ce are curcubeul doar 7 culori? oare mi-am luat pastilele de memorie? sau o fi de fapt un pisoi? O serie de întrebări primordiale care m-au ajutat să realizez că nu dom'ne, sunt la Piteşti, la parter, iar mâţa este probabil curioasă că de ce am lăsat geamul deschis. În fine, până să pun mâna pe ea să o adopt şi să îi pun numele Pătrăţel, a şters-o pisiceşte.

În concluzie, dragii mei, daca ştiţi că nu staţi bine în ceea ce priveşte orientarea, aveţi grijă cu mutatul, eu îmi permit să îi spun mamei "mai bunico", treacă-meargă, dar dumneavoastră nu ştiu cum vă pică să îi spuneţi lui Costel "Dorele", sau, mai rău, Maricicăi "dragă Costel".

P.S. dragă Cristian, atunci în seara aia când ţi-am spus "Alina, dă-te de pe mine", nu a fost, se-nţelege, decât o problemă de orientare...

Când am n-am

Treburile în viaţa mea sunt complicate: e simplu, dacă n-am chef, apăi n-am chef nici măcar să spun că n-am chef. În mod normal nu ar fi o tragedie, numai că aveam în minte un text foarte amuzant, ori cel puţin aşa părea azi-noapte când îl visam. Ei, dar când am încercat să-l scriu azi, n-a mai vrut, am încercat să scriu despre cum nu e bine să laşi pe mâine ce poţi scrie azi, adică azi-noapte, ar fi fost un text foarte mişto, dar n-a vrut nici el; am hotărât apoi să scriu despre cum n-am chef să scriu despre cum aş fi vrut să scriu dar n-am chef, oricum până la urmă am reuşit să încarc poza asta numai ca să vă ameninţ că o să scriu, deci să nu credeţi că n-o să scriu, unde scriu este un mesaj subliminal.

Doar că mai bine acum m-aş duce la deschiderea stagiunii, cred că e cel mai indicat lucru. Fără diacritice pentru că oricum n-am spus nimic şi o poză sugestivă în ton de la Jeana.

chiar dacă

poate vouă vi se pare că sunt în vreun fel dar vi se pare vă spun nu sunt nici aşa nici în alt fel pur şi simplu n-am răbdare o fi problemă de răbdare vezi bine o fi fiindcă lucrurile toate sunt lipsite de tot sensul nu ştiu e clar că în ultimul timp nu mai apreciez decât poate un tablou de renoir şi un pahar de-mi dulce de vin şi nici pe-ăla întreg deja trebuie să stau lângă mine cu un teanc de cărţi până în tavanul dintr-o cameră mai scundă ca să pot să le citesc şi să le schimb între ele între timp că dacă şi cu cărţile îmi sunt infidelă cum doamne să nu-i înţeleg pe bărbaţi pe unii doar pentru că am spus nu am răbdare nici cu voi deşi nu pare chiar n-am nici cu mine darămite cu voi doamnelor nici atât până şi drumul potecii mi se pare lung de îmi vine deseori să mă întorc de la el până şi tastele nu am ce face cu jumate din ele pe claviatura asta când toate se amestecă nu mi le pot imagina altfel şi chiar nu ştiu ce e cu voi de insistaţi să le despărţim câte sunt pentru că altfel nu se poate ziceţi voi dar v-aţi obişnuit aşa de parcă nu am putea să fim şi fără să ştim mai nimic şi mâine să fim altfel şi iară altfel să fim noi.

O zi perfectă

Ploterul se luptă cu un A0, se poticneşte, Adrian îi zice ceva de pisici sau pisoi, nu înţeleg prea bine, xeroxul trage continuu de vreun sfert de oră faţă-verso, în două-trei minute trebuie să se agaţe o coală, aştept, la imprimanta A3 roşul iese portocaliu, nu e bine, la cea mică s-a terminat cyanu şi a curs galbenul, i-ai dat şi tu o calibrare? nu găsesc colile de 200 g, nu înţeleg care e partea lucioasă, amândouă lucesc, planul ăla se deschide numai cu dwg. eu nu-l am instalat, staţi să termine... cafea? nu mai e caldă, domnu' portaru, nu vă suparati? un plic de zahăr, brun, verde? da, răspund imediat că s-a blocat totuşi xeroxul, tre să-l desfac să scot foaia, să văd unde a rămas, ai schimbat tu tonerul? e nou? că am niste poze, mai bine să trimită pe fax, să insiste dacă nu vrea, domnu directoru vă sună mobilul, a venit mailu, da, cred că a uitat să ataşeze, n-am cum să modific că e pdf, en travaux neufs, on doit se référer à la réglementation thermique qui fixe les niveaux thermiques à atteindre ainsi que la valeur limite de coefficient U de toiture: Umax = 0,47 W/m2.K, selon la RT 2000, k, w, rt, chiar nu pricep, 982 articole necitite în reader, în două săptămâni Zoso a scris 138, la ăstea tre musai ca să dau mark all as read, nu, nu cred că termin azi, sunt 1000 de poze de modificat, e un program Cumva JPG îi zice, mi-e foame, sapă suport la pardoseală 3-5 cm, ce scrie? o fi şapă, ce-ai de şchiopătezi? mi-a picat dicţionaru, da, cel tehnic, sună, care? ce telefon avem noi de sună aşa nasol? interfon? e nou, dosare nu patru găuri nu mai sunt pe albastru, 3 exemplare, nu încape decât pe dvd de 8 şi mai am doar 2, s-a logodit Laura, felicitări, doamne, preocuparea mea principală e să termin sezonul 4 din Stargate, am scanat iar cu rezoluţie 900, are 2 giga e prea mare, termoizolaţie e isolation şi étanchéité e hidroizolaţie, Raluca vrea un club de carte, sau un club de blogări, sau un club de blogări care citesc, oricum e cu blogări şi cărţi deci nu mă încadrez nicăieri, dar mă duc, da, A6 are 105X148 mm si e jumate din A5 care e jumate din A4, e simplu, nu ştiu ce ţăcăne aşa, poate se strică, iaurt, unul doar că nu-mi era foame când am plecat de-acasă, da, rămâne pentru mâine la unu, poate refaceţi cantitatea de beton la planşeu, xeroxul ăla ce-are de nu s-a oprit, merge de-o oră, ţi-am zis că se strică, 7832 cu 5, sigur? ieri a fost ziua Alinei, la mulţi ani, tre să mă duc măcar s-o pup, nu ştii tu parola mea pe polimedia? (cineva mi-a furat 1000 de puncte din scor) e ceva cu caramele, d-alea de ne dădeau la gradiniţă în loc de desert şi la serviciu tot un fel de gradiniţă e, mi-a luat şefu post-its din alea colorate în tuate culorile, creioane corectoare şi carioci, e două, aş avea poftă să fac bradu de crăciun.

Despre papagali şi alte iresponsabilităţi

Fetiţa asta văd că nu s-a întors acasă. V-am zis că am fost plecat într-o scurtă vacanţă şi când am revenit, dispăruse. Ce, că am lipsit câteva zile, aproape câteva ore. Cum să pleci asa să-ţi laşi cheful pe drumuri?... lipsă de responsabilităţi, asta e problema.

A avut odată un papagal, i-a zis Pisi, auzi, Pisi!, atât s-a plictisit săraca vrăbiuţă, deloc nu-l băga în seamă, încât a trebuit să-i cumpere o pereche, o papagală, cică Mishu. După ce s-au jumulit unul pe altul ca să-i atragă atenţia, de-au lăsat pufuleţi albi prin toată casa, au încercat să evadeze, atat de grav era. A trebuit să îi dea că mureau de tristeţe.

Bine, foarte iresponsabilă nu e, ea a reuşit să supravieţuiască, nimeni nu s-ar fi aşteptat. Nici de mine n-are deloc grijă, dar noroc că eu mă descurc singur, n-am nevoie de ea. Deşi am încercat să pocnesc din degete şi n-a apărut nicio farfurie cu mâncare, nu ştiu care-i problema, încă investighez. Oricum, Ioana e vinovată.

Am de gând să o mai aştept până diseară totuşi. Asta pentru că sunt mărinimos şi indulgent. Dar dacă nu apare şi să-şi ceară scuze, chiar fug în lume, doar am promis. Să nu vă imaginaţi că am început să semăn cu ea, aşa răzgândicioasă, n-are deloc nişte d-astea, principiuri, nu ştiu cum poate cineva ca să trăiască aşa, acu vrei ceva că ai chef, acu nu mai ai chef şi te răzgândesti. Nu ştiu cum de s-a învăţat în felul ăsta.

Semnat, Încă Patrocle

Cheful vine când nu ai chef

Vă relatez pe scurt, deocamdată, pentru că sunt şocat şi contrariat.
Am plecat acum două săptămâni, aveam nevoie de o vacanţă. Oricum, o cunosc pe fetiţa asta de când era mică, e atât e obositoare şi dezordonată că mă felicit sincer pentru câtă răbdare am avut cu ea.

Tot aşa, plecasem atunci într-o scurtă recunoaştere şi nu ştiu cum am făcut că m-am împiedicat de un bolovan şi am picat pe capul ei. Când am văzut-o cum era dezorientată şi drăgălaşă caraghioasă, înaltă cât un pantof cu toc şi cu ghiozdanul ăla cât ea de mare... întârziase la prima oră, şi aveam să aflu că nu pentru ultima oară, cu codiţele alea, una mai jos una mai sus şi cu bentiţa într-o parte câş, cu guleraşu care se desprinsese deja dintr-un nasture şi flutura ca un steag de capitulare... dezastruos; şi cu ochelarii ăia, ce vorbesc, cu borcănelele alea de iaurt, n-am văzut copil să-şi piardă, spargă, rupă, sau zgârie ochelarii cu mai multă îndemânare, în fine, când am văzut-o aşa de caraghi drăgălaşă şi neajutorată, m-am hotărât să rămân cu ea. M-am gândit că o să fie foarte distractiv şi era clar că nu s-ar fi descurcat singură.

Bineînţeles că aveam şi treburile mele, chestii importante, nu puteam să stau mereu după ea; ei bine, era atât de neîndemânatică încât de fiecare dată când mă întorceam o găseam pedepsită, cu câte două trei pagini de bastonaşe în plus, n-am văzut copil care să le facă mai strâmbe, şi dacă nu se întâmpla să îi curgă stiloul pe fiecare pagină, murea, nu se simţea bine, cred că făcea dinadins.

În fine, nu că acum e mai brează, dar să nu intru în detalii. De-aia mi-am şi luat o vacanţă mai lungă, toate responsabilităţile erau veşnic pe capul meu, nu mai suportam stresul. Când am plecat i-am lăsat toate seriile de la Stargate Atlantis, să o ţin ocupată, eram precis că o găsesc în acelaşi loc în care am lăsat-o. Dar când m-am întors ia-o de unde nu-i, am căutat-o până şi în frigider. A plecat nebuna şi mi-a lăsat doar trei borcane de dulceaţă zaharisită şi un plic cu praf de supă. Nu că atunci când e prezentă ar fi altă situaţie. Chestia asta nu s-a mai întâmplat până acum, nu ştiu ce-o fi în capul ei. Plus că mi-a închis toate geamurile, abia am găsit pe unde să intru în casă, nici nu vă povestesc. Bine, sunt convins că a făcut dinadins. Copchil inconştient, are impresia că poate să se descurce fără mine. Dar pentru asta o să vadă ea. O să fug în lume şi nu o să mă mai întorc. Am zis.

Şi voi ce vă uitaţi aşa la mine? Cum despre ce vorbesc? Mă gândeam că v-aţi dat seama până acum cu cine staţi de vorbă. Nu, nu sunt un extraterestru, nici spiriduşul din urechea dreaptă.
Sunt eu, cheful Ioanei. Patrocle mă cheamă.

Patrocle

Nenorocitul ăla de Patrocle e plecat de două săptămâni, m-a lăsat cu 5 sezoane din Stargate şi s-a dus şi nici nu dă semne că se întoarce. Nu ştiu ce o să se întâmple după ce le văd pe toate, nu o să mai am chef de nimic. Deja termin seria trei, plus că jumate din seria doi nu a mers, sunt convinsă ca i-a făcut ceva dinadins, l-a sabotat. Îl cred în stare.

Patrocle e cheful meu, cred ca v-am mai povestit despre el. L-am găsit pe stradă când eram mică, tremura de frig şi strănuta; mergea aiurea, neatent cum am observat că are obiceiul şi s-a împiedicat de mine şi eu de el. Nu eram atentă. Prima dată am crezut că m-am împiedicat de un bolovan. A făcut cum necum şi a rămas pe capul meu de-atunci. Eu i-am dat toată libertatea de care bineînţeles că a profitat fără umbră de jenă. A venit şi a plecat mereu după bunul plac, ca un vagabond, fără să anunţe măcar. Când mi-e lumea mai dragă, mă trezesc că nu am chef. Dar ce naiba pot să îi fac, dacă încerc să comentez, zice că sunt prea posesivă, ca el are nevoie de libertate. Mai zi ceva. Adevărul e că m-am ataşat şi acum nu mai pot să fac nimic fără el, drept pentru care şi-a luat-o în cap.

Din partea mea poate nici să nu mai vină, n-am chef de el.

Scurte şi deştepte

Dacă v-aţi întrebat care eram eu la Scurte, bune şi deştepte, ei, eram cea care stătea pe scaun. Restul nu. Bine, eu şi cei doi prieteni care veniseră cu ele.
A fost prima seară de Proiecţie de scurt metraje în aer liber, filme românesti. A fost fain Un bărbat urmăreşte o femeie; am găsit doar un making of şi un preview la prima parte, care mi-a plăcut cel mai mult:

De fapt el o duce până jos, o pândeşte să plece şi se întoarce să doarmă. Mi se pare o metodă foarte bună.
La filmul regizat de Igor Cobileanski, dăduseră drumul la Saşa, Grişa şi Ion, deci îl aveau, deci ar fi putut să îl pună; mi-a plăcut mai mult decât (Plictis) şi Inspiraţie, cel care a rulat.

Acasă am găsit alt film, tot românesc. Nu-mi explicam de ce greu suport femeile, acum m-am lămurit.
Ea, de pe scara mea, îl întărâta pe el, care era pe scara de vizavi: "Eşti un calic bă te-a făcut mă-ta cerşetor al dracu cu mă-ta care te-a făcut. Nu vii să mă baţi fir-ai al dracu hai mă vino hai ce să fac să îţi demonstrez că tu nu o să-mi închizi gura niciodată cât oi trăi. Să moară mă-ta că nu vii să mă baţi, hai să moară mă-ta dracu nu vii să dai ţi-e frică să laşi urme să intri la puşcarie fir-ai al dracu hai să moară mă-ta. Să moară mă-ta că nu eşti în stare să vii." El nu zicea nimic.
Eu m-aş fi dus, să moară vasile, pe mine mă convinsese.

morning edit: vasile e o gâsca, nu o ştiţi voi.

E un roman? E o nuvelă?

      Nu. Nu e citit vara asta. Nu e o recenzie. Nu e nici măcar o carte.

     Deci practic nu mă prea încadrez la nicio categorie, numai că am apucat să mă bag în vorbă pentru concursul Ralucăi, aşa că trebuie să acopăr cumva pagubele şi nu pot decât să sper că o păcălesc.

      Nu că n-aş avea cărţi, am cam doi metri, doar că nu ştiu ce se întâmplă cu ele, nu se citesc singure orice-aş face. Uneori stau şi mă uit la câte una minute întregi, nici măcar nu se deschide nemernica, o pun pe masă, sub masă, pe birou, pe aragaz, o mângâi, o şterg de praf, nu ştiu, zău, ce aşteaptă de la mine, e scandalos.

      Aşadar, cel despre care vreau să vorbesc nu are cum să fie o carte. Adevărul este că are un je ne sais quoi din acela, m-am îndrăgostit de el încă din prima clipă, atât de frumos mi s-a părut, încât am simţit nevoia să îmi pun ochelarii să îl vad mai bine. Trebuie să vă spun că mărimea chiar contează, dar este foarte important şi să nu fie insipid. Am avut de-a face cu unele extrem de generoase. Însă absolut plictisitoare. Din punctul meu de vedere, doar unul fraţuz se mai compară, l-am întâlnit într-un anticariat, îi zicea Le Petit, dar nu era deloc aşa. Însă despre el, în altă poveste.

      Azi doar despre Dicţionarul Oxford Explicativ Ilustrat al Limbii Engleze, editat în 2008, lucrare revizuită a ediţiei The Oxford Compact English Dictionary (1998). Este o practică printre îngâmfaţi să citească dicţionare, însă acum nu avem a face cu unul pur şi simplu. Acesta are minunata inspiraţie de a conţine patru mii cinci sute de iustraţii şi din acest motiv este imposibil să îl deschizi şi să nu-ţi petreci măcar o jumătate de oră pe zi răsfoind aiurea prin el.

      Începi să citeşti care sunt componentele unui castel din Franţa secolului XVI, treci fără să-ţi dai seama la tipurile de pene, outer, inner, de pe corp şi din coadă, pe culori şi mărimi, apoi spre distilarea fracţională, citrice, citron, lemon, lime, tipuri de noduri (!), fotbal australian, american şi după regulile Asociaţiei Naţionale de Fotbal din A, mergi mai departe spre o poză cu secţiune în pielea umană care conţine păr, aici e chiar neplăcut, apoi trecem la anatomia internă a unei albine, tipuri de frunze, sistemul limfatic, alcătuirea Vaticanului, după aia îţi dă toate ţările cu steaguri, capitală şi monedă, constelaţiile, diferite unităţi de măsură, clasificarea organismelor vii pe regnuri, încrengături, clase, ordine, familii, genuri, specii şi scara perioadelor geologice ale Terrei. Asta aşa, pe larg şi foarte pe sărite, dar partea nemaipomenită, cel puţin pentru mine, e că toate sunt poze colorate în culori, cu săgeţele şi articole, reprezentări, planşe, termeni de specialitate, transcriere fonetică şi explicaţii oferite la explicaţii. E cea mai bună metodă de dicţionar pentru oricine şi este clar că pănă şi cel mai neatent om rămâne cu ceva învăţat după ce îl închide.

      Şi la 1000 de pagini, cât are, clar nu trebuie să îţi mai cumperi altă carte vreodată.

      Vuala şi căteva dovezi:

Ză end

Nu recunosc nimic

      Îmi amintesc ca ieri o discuţie avută pe la 10 ani cu bunica. Mă rog, discuţie e mult spus, eu ziceam şi ea mă aproba ca pe copiii prostănaci.

     Eram în vacanţă la Campina, în casa ei mereu cu linişte şi umbră. Mirosea a săpunuri ascunse în şifonier, printre prosoape, a trandafiri roz şi a aerisit. Bunica mea a avut toată viaţa o manie pentru curăţenie, mania stăruie chiar şi acum când e rău cu inima, şi mi-am dat seama că o moştenesc cu succes, chiar aseară, când, în ciuda unei dezordini exempare la mine în casă, m-am trezit că spăl peria de la wc. O să ajung o bătrânică sclerozată care nu-şi găseşte ochelarii puşi pe nas, ca să spele peria de la wc.

      Dar să ne întoarcem la Câmpina; era iulie şi o după-amiază leneşă, cu soare dogorind nesimţitor ca să nu mai pot eu juca elasticul în faţa blocului. În casă ziceam că era umbră de la draperii grele şi liniştea aceea pe care numai ticăitul ceasului o scoate în evidenţă. Soţul bunicii a fost ceasornicar şi de aceea casele rudelor mele erau invadate de aceste tic-ţăcăneli insuportabile, însă, în mod paradoxal, degrabă-vestitoare de linişte. Eu cu ceasurile am o ceartă sau aşa ceva, nu port, nu pot să sufăr, dacă întâmplător se găseşte vreunul în camera în care dorm, îl dau afară. Cu toate astea, nu îmi pot imagina tihna perfectă fără de ticăitul vreunei pendule, şi chiar acum, la birou, unde şeful meu a adunat pe puţin 5 ceasuri, tot zgomotul lor scoate în evidenţă liniştea.

      Ca o paranteză, nimic nu este mai plăcut decât o dimineaţă de luni, când colegii ţi-s plecaţi în concediu, când şeful îşi vede de ale lui şi tu eşti astenic după o nemernică de gripă, cu ploaia şi toamna, ca în Rapsodiile lui Topârceanu, şi un ciulin bezmetic agăţat de fustă.

      Şi îi spuneam eu bunicii şi oracolul din Delphi era mic copil pe lângă mine: "Băi bunica, o să vezi că o să mă fac mare şi o să mă duc unde vreau eu şi o să fac numai ce vreau eu". Şi bunica ar fi vrut să îmi dea dreptate ca să o las să doarmă, dar nu se putea abţine: "Ehee, ai vrea tu. Ai impresia că e aşa de simplu? O să vezi câte griji o să ai şi câte o să trebuiască să faci fără să vrei. Crezi că dacă o să creşti o să faci numai ce vrei tu?" "Las' că o să vezi!", tunam eu, prevestind neprevestitul. "Bine, bine, mai vorbim noi".
      După-amiaza aceea nu mi-a oferit niciun ţel nemaipomenit şi precis, însă am ştiut clar că eu vreau să mă fac mare să lucrez şi să nu mai depind de nimeni. Cum voi obţine asta, ce voi ajunge să lucrez, lucrurile pe care trebuie să le învăţ, erau detalii înceţoşate şi absurde şi drept este ca încă îmi sunt neclare mecanismele prin care, după 15 ani, lucrurile stau exact cum am prevăzut.

      Ei, iată că după trei ani de muncă, trei servicii, concedii ba lipsă, ba cu laptopul în braţe, multe facturi achitate, multe prostii făcute, multe oarecare lucruri învăţate, când credeam că nimic nu m-ar mai putea surprinde, pot să spun că am aflat o veste care m-a dezorientat teribil. Trebuie să mă credeţi că NU, eu nu recunosc nimic, de altfel sunt sigură că e o monstruoasă conspiraţie, acum mai mult ca niciodată. Ieri mi-au spus doi oameni, fără nicio legătură unul cu celălalt, deci cu atât mai grav, că sunt "o persoană responsabilă" şi, respectiv, că sunt "o femeie matură".

      Deci, nu, da? eu nu! Trebuie să înţelegeţi că în timpul liber ba chiar şi la serviciu eu colorez, desenez, mă joc şi mă uit la desene animate. N-are a face faptul că lucrez cu vreo intenţie de seriozitate. Treburile mele preocupative sunt să mănânc dulciuri, să citesc bancuri, să mă joc travian, zuma şi return to castle wolfenstein, să mă uit pe poze în dicţionarul explicativ oxford, să văd filme sf şi să visez noaptea că sunt împăratul universului şi locuiesc în altă dimensiune... deci chestii normale, zic, care nu au nimic a face cu maturitatea. Nu ştiu câţi m-au auzit vorbind serios, nu ştiu de ce aş trece drept un om în toată firea şi până la urmă nu ştiu de ce şi-ar putea dori cineva vreodată să fie adult, cu responsabilităţi şi nevoit să ia decizii. Eu nu am vrut decât să mă fac mare şi să lucrez ca să pot să mănânc ciocolată în loc de ciorbă şi pentru ca pe 15 septembrie să nu mă duc la şcoală.

      Dacă vreţi voi să fiţi adulţi, n-aveţi decât, eu n-am treabă cu asta, aşa că vă rog să nu mai încercaţi să mă trageţi la răspundere pentru toate alea că nu vă merge. Băga-ţi-vă minţile-n cap!

Arta de a fi leneş

D-aia îmi place cu autobuzul, aud tot felul de chestii, îmi mai dau şi eu seama încotro e tendinţa. Oamenii discută despre criză: s-au făcut multe concedieri, "da ştii, fată, acum e mai bine, că am mereu ceva de făcut, nu mai stau degeaba ca să mă plictisesc". Mno. Când eram mică, mama făcea glume cu mine: "cât iei o pauză, mai şterge şi tu praful". Încă face glume de-astea când mă prinde, dar acum nu mai ţin.

Privesc şi mă uit că lumea toată are probleme, toată se zbate să facă ce trebuie: pe sărite şi la întâmplare: trebuie să ai un punct de vedere, o părere, trebuie să ai carnet de şofer, altfel nu te descurci, trebuie să fii diplomat, trebuie să mănânci mâncare şi abia apoi desert, trebuie să ştii ce vrei, să ai un ţel, sau cam aşa ceva, trebuie să ai o casă, trebuie să fii ordonat, trebuie. Monstruos. Îmi amintesc de trebuie numai ca de o poveste cu bau-bau. Copil cum eram pe-atunci şi încă mai sunt, dar acum doar altfel, aveam problemele apăsătoare că trebuia să merg la şcoală, să fac ordine la mine în cameră, să mănânc la orele stabilite de alţii şi multe asemenea, însă ăstea m-au marcat pentru că nu aveau logică. Erau probleme pentru că nu decideam eu, acum n-aş mai avea scuză. Aşa cu toate problemele oricui.

Hai să zicem că şcoala a fost un rău necesar, nu mi-a plăcut să învăţ deloc dar deloc şi adevărul e că dacă nu eram eu cu tacticile mele, clar mă ratam. Cum fentam şcoala citind, aşa evitam şi învăţătura, cititul pe furate era pasiunea mea nebună, obicei pe care l-am păstrat şi la serviciu. Să ne înţelegem, nu cititul. Cititul pe furate, cu cartea sub caiete, sub pernă, sub pat sau sub foaia de word ori excel; unii fac cele mai bune lecturi pe tron, nu râdeţi, ştiţi că aşa e, eu doar atunci când ar trebui să fac altceva neapărat decât trebuie. Iar ce am învăţat eu pe furate este următorul lucru: cuvântul trebuie nu trebuie să existe.

   Nu trebuie să mănânci întâi mâncare şi apoi dulciuri, poţi oricând înlocui mâncarea cu dulciurile, funcţionează; skittles e tot ce ai nevoie pentru a supravieţui. Tot aşa cu ideea că ar trebui să ştii să găteşti. Doamne fereşte, all you need is love.

   Nu trebuie să faci ordine pentru că nici nu ai timp de aşa ceva, ordinea e unul din lucrurile acelea rare care te face să te simţi minunat dar care durează puţin şi aici mă refer la ciocolata de casă, de exemplu.
   Deloc nu trebuie să ai un punct de vedere, dacă funcţionezi la parametri normali, acest punct se va schimba imediat ce l-ai formulat, nu vei face decât să derutezi şi să inspiri nesiguranţă. Dacă nu ţi-l schimbi, e grav, caută-te, oamenii care au convingeri nu pot înota, sunt rigizi, ce naiba te faci dacă vine potopul?

   Nu trebuie carnet, trebuie să ştii doar să conduci în caz de urgenţă, spre exemplu dacă este o invazie de extratereştri de care să fie nevoie să fugi, sau dacă eşti Sandra Bullock în Speed, La Vitesse, în franceză. Atât. Fă şcoala, dar nu da examenul, poţi să iei taxiul dacă arde, doar nu munceşti pe nasturi.

   Un apartament al tău între pereţii căruia să poti să te închizi este iarăşi e ceva de care nu ai nevoie. Mai nou e programul "prima casă, ultimii nervi". Mă bate şi pe mine mama la cap cu el, dar am o reţinere normală, zic, faţă de angajamentele pe termen lung, credit, căsătorie, astea. Dacă ar fi pe degeaba, aş primi o casă, cu o curte mică pentru un căţelandru, flori, poate şi câteva fire de roşii galbene, aş vinde-o şi aş călători de toţi banii.

  Nici scopuri nu tre să ai, contează elementul surpriză. Eu n-am ştiut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare, acum cu atât mai puţin ştiu. Mă simţeam mereu obligată să mint, dar despre diplomaţie, în alt episod. Am două prietene care vor să mergem în Africa, să îngrijim copii africanezi, hipopotami şi crocodili. Deşi eu funcţionez mai bine la rece, aş prefera în Groenlanda, să salvăm aurora boreală şi urşii polari. Aş pleca şi mâine, dar cică e complicat, ne-am interesat.

Sunt răcită pe rând, de-aia par agitată, adică ieri mă durea în gât, azi mi-a trecut, strănut şi nu pot să respir, mâine o să fiu răguşită şi poimâine o să mă doară capul. Pe rând. Aşa se întâmplă cand descopăr câte ceva, am un soi de nestare agitată, la fel am păţit şi când am dat peste Eddie Izzard, sau peste Jeffrey Batchelor, sau Julius Constantinescu. Azi am descoperit David Garrett:

Încet pînă fi pescari

Geocer, adică George cum îmi place mie să-i spun, a început un concurs de criptograme. M-am uitat pe ele zilele trecute, dar dacă nu m-am prins din prima i-am dat pace pentru că e foarte important să fii pe fază, adică primul venit, primul servit. Deci trebuie stat gogă pe blogul lui si urmărit când mai postează câte una, ceea ce e greu. Şi în plus trebuie şi gândit, ceea ce e groaznic.

Concursul a prins şi sunt deja câţiva care se bat pentru felicitări şi glorie, pentru că s-a pornit pe ideea că nu se dau premii, dar că ne mai gândim. (update: mi se şopteşte din culise că s-a hotărât ca premiu un sac de cartofi, dar eu am cerut creioane colorate pentru că am câştigat la Nina o carte de colorat şi e musai ca să o colorez, nu?!)

Şi am nimerit azi, întâmplător, prima, primul cuvânt:

pinteni ( pi in te in i). Dar a doua criptogramă era criminală:

Aşa că am apelat la vestitul Cosmin şi ne-am apucat să o rezolvăm:

cosmin: deci 5 cuvinte

ioana: da

ioana: singurul care îmi vine în minte e grupul al doilea "pînă"

cosmin: ăla nu e pi

ioana: dar ce e

cosmin: 2 roman

ioana: ar fi dacă ar mai avea sens A-ul

ioana: dar nu ar mai avea

cosmin: aaa, e pi şi sub el e linia de la a

cosmin: pătratul ăla de 10 pe 10 e ar

ioana: ar cu i?

ioana: pe ăla nu-l ştiam

ioana: şi mulţimea aia vidă e fi

cosmin: aşa e

cosmin: primul e Carte

cosmin: sau nu

cosmin : are şi temă chestia asta?

ioana: te in ce, te in c, t in c, t in ce, ce cu te, ce cu t

ioana: nu are sens

ioana: nu...

ioana: ce temă... n-are

cosmin: nasol

cosmin: ne mai gândim

cosmin: să videm deci

cosmin: ultima o fi pescari

cosmin: ultimul cuvânt

ioana: moamă!

cosmin: ultimele două cuvinte fi pescari

ioana: pe scări?

cosmin: rămânem fără cuvinte

cosmin: în a fi pescari

cosmin: şi ar mai trebui un cuvânt

ioana: deci t şi c şi pi?

ioana: să fie un cuvânt?

cosmin: nu ştiu dacă e bine ce am zis mai sus

ioana: e logic

cosmin: dar cred că ultimele două cuvinte sunt fi pescari

ioana: adică are sens

ioana: în ce te

ioana: ... nush

cosmin: sunt 5 cuvinte toate

ioana: încet pînă fi pe scări

ioana: încet

cosmin: asta da

ioana: parcă era o expresie

ioana: cu pe scări

cosmin: încet cu pianul pe scări

ioana: hai mă!

cosmin gulie: aia e

ioana: asta e?

cosmin: we fucking rock

ioana: eşti absolut genial

cosmin: deloc

cosmin: amândoi ne-am prins de manevră

ioana: trebuie să pun o postare despre asta

Deci eu nu m-aş fi gândit, cel puţin nu azi, aşa că depinde dacă şi ce câştigăm, ori va avea de făcut o mâncare de cartofi, ori vom împărţi creioanele colorate. Cosmin, îţi dau negrul şi albul, deal?