Ziua în care nu am vrut să mă duc la serviciu

Mi-am amintit de ea cu ocazia duminicii trecute, când, între două episoade din Pinguinii din Madagascar, cineva mi se plânge că aoleu, mâine e luni şi trebuie să meargă la serviciu şi tare e greu numai când se gândeşte. Minunându-mă nespus, am început să scriu despre cum privesc eu problema cu obligativităţile (nu o văd deloc bine), însă am lălăit-o pentru că dacă nu-mi iese din prima, nu stau să buchisesc, las, reiau, renunţ, tocmai datorită faptului că nimic nu e musai. (Din acest simplu principiu am ratat până acum câteva subiecte de mare anvergură precum: adevărul despre Elodia, care e a patra culoare primară, cum am cunoscut eu primul extraterestru sau de ce consider că demonstraţia teoremei lui Fermat este greşită.)

Dar ca un făcut, citesc la Nina care vrea să afle dacă are cititori deprimaţi şi lasă de înţeles că ea se numără printre privilegiaţi: puţinele lucruri pe care nu le face cu plăcere sunt şi acelea în glumă, dar că a auzit şi de oameni care-şi blesteamă zilele când se trezesc de dimineaţă şi pleacă la serviciu. Şi m-am minunat iarăşi: da de ce? de ce să faci ceva ce nu îţi place, ba care chiar îţi face rău? de ce să nu faci lucrurile care îţi plac? de ce să nu faci în aşa fel încât ceva neplăcut să devină plăcut? cine te obligă să mănânci ciorbă când tu vrei îngheţată? de ce să nu te gândeşti la cai verzi pe pereţi în timp ce colegul vorbeşte şi nu se mai opreşte? de ce să faci cum vrea prietenul, bunica, pisica doar ca să nu îi superi? de ce să nu colorezi în timp ce te prefaci că lucrezi? de ce să nu îţi placă serviciul la care te duci? nu tu l-ai ales? de ce nu înveţi să faci altceva dacă nu e bun ăsta? şi dacă nu poţi să înveţi altceva, atunci de ce te plângi?

Mă contraziceam la un moment dat cu Mircea Popescu, el zicea că problema românului este lenea nativă, eu susţineam ca este lipsa de imaginaţie, însă având a face între timp cu câteva persoane nemulţumite de atitudinea mea, îmi vine să cred că problema este incapacitatea omului de a-şi asuma alegerile. Nu e altcineva vinovat pentru ratările, neajusurile şi nemulţumirile noastre. O simplă conştientizare şi acceptare a limitelor proprii ar aduce după sine şi eliminarea frustrărilor când lucrurile nu stau cum am vrea, ori ne-ar ajuta măcar să nu ne mai plângem.

Eu nestabilindu-mi să devin ceva (da, încă vreau să fiu împăratul universului), am zis mersi pentru tot ce mi s-a oferit de lucru: ca secretară, apoi în presă, apoi traducător, colaborări. În presă mi s-au oferit variantele: ori scrii ori nu scrii, am ales că n-am scris şi am preferat să nu semnez comunicatele de presă pe care le refăceam. Dar, deşi am lucrat şi m-am dus cu plăcere la orice serviciu în fiecare zi din cei trei ani, a existat şi 1 martie 2007, ziua în care aş fi făcut orice ca să nu fiu nevoită să dau ochii cu Gheorghe Smeoreanu.

Pe atunci Criteriile Politice se numeau Viitorul Argeşului, iar eu încă învăţam şi mă minunam că un oraş are Prefectură şi Consiliu Judeţean cu Preşedinte, deci eram mai mult decât habarnistă. 1 martie a fost ocazia cu care eu am semnat o felicitare a domnului Ion Georgescu, primarul Mioveniului, cu numele fostului primar, Vasile Costescu, decedat. Vestea asta mi-a comunicat-o Smeoreanu la telefon cu o seară înainte, când ziarul ieşise şi fusese deja distribuit; îl sunase şi pe el primarul. Nu prea există cuvinte să descriu cum îmi vâjâia capul, pentru mine orice greşeală este era este capăt de lume, apoi era vorba de Gheorghe Smeoreanu, apoi primarul, apoi e clar că felicitarea nu va mai fi achitată, mai era una şi din urmă, alta nu va mai face...

"Să-l suni să-ţi ceri scuze, vorbim mâine". Aş fi preferat mai bine să nu am conexiune la internet o săptămână. După ce m-am plâns, răsucit, învârtit, l-am sunat şi mi-am cerut o căruţă de scuze, domnul primar a fost mai mult decât înţelegător (a se citi m-a compătimit), dar prostia tot făcută era. A doua zi nu m-am dus până nu m-au luat pe sus colegii de atunci, Costi Ivaşcu (acum cred că e pe la Antena 1 Piteşti), Codruţ şi Adrian Costăchescu, iar când am ajuns la birou s-au aşezat toţi ca la spectacol. Aş fi preferat să strige la mine şi să facă scandal, de obicei critica şi morala făcute de Gheorghe Smeoreanu compensează cam orice gafă, dar m-a lăsat în pace, probabil se lămurise că sunt irecuperabilă, şi a rămas să mă duc într-o zi la Mioveni să îmi cer scuze personal şi să îl rog pe primar să achite facturile, lucru care mi se părea imposibil, îmi calculasem deja că nu mai iau salariul.

Şi m-am dus, ţin minte că stăteam pe treptele primăriei iar Costi şi Codruţ mă ţineau de câte o mână să nu mă întorc din drum. În primele momente m-am bâlbâit toată, mi-am mai cerut o serie de scuze fără sens, dar domnul primar este o persoană foarte calmă şi binevoitoare, a stat de vorbă cu noi, a achitat şi facturile şi mi-a răspuns la telefon de fiecare dată după aceea.

Din această aventură a reieşit că orice "tragedie" se poate sfârşi cu bine dacă ai puţin curaj să nu o ocoleşti şi dacă ai coloana vertebrală să îţi asumi responsabilitatea, că lucruri neplăcute se întâmplă oricum, deci mai bine să porneşti cu o atitudine pozitivă, sunt mai multe şanse să le rezolvi, dar mai ales că întotdeauna e bine să verifici măcar din două surse înainte de a spune sau scrie ceva.

Toate vechi

pline de praf, mai copilăreşti, mai stângace, dar ale mele: puţinele desene pe care le-am mai păstrat şi câteva poezele nerătăcite aici, la dom' radu florea (sau în cafeneaua literară, dar cam exact aceleaşi).

LE: Iote, mai găsii pe acesta, făcut după coperta unui volum din Jalna, nu îmi mai amintesc care, dar erau din colecţia asta, pentru cine le ştie.

Iar acesta este primul desen pe care am îndrăznit să îl fac, pe la vreo 15 ani aşa. Care ghiceşte cine-i personajul primeşte... sincere felicitări.

Caut bonă

      E simplu: care să îmi spună când să mănânc. Da, pentru mine caut. Pur şi simplu am nevoie de cineva care să îmi spună la ce ore ar trebui să mănânc. Nu o dată şi gata, să îmi spună zilnic şi, dacă nu mă aşează la masă, măcar să mă sune şi să zică: "Acum mănânci". Deci am nevoie de o bonă răbdătoare şi perseverentă, dar nu cicălitoare. Adică e mişto aşa... să mănânc oricând vreau eu, dar am impresia că ar fi mai sănătos dacă aş mânca la anumite ore pe care eu nu le cunosc, şi daca le-aş cunoaşte, oricum nu le-aş respecta. Mi-ar lua de pe umeri o mare responsabilitate pentru că e foarte neplăcută senzaţia de foame doar din cauză că am omis masa de dimineaţă. Ei, da, ar putea să-mi spună mama, dar nu, e important să fie o persoană imparţială, deoarece cu mama mă contrez din principiu şi risc să rămân nemâncată toată ziua; nu are sens să o amestec pe ea.

      Şi eventual să îmi spună şi ce. Ideal ar fi să îmi dea să mănânc, dar e suficient să îmi facă o listă doar. Zilnic, chiar dacă e aceeaşi. Şi să se găsească toate în acelaşi loc, că nu îmi place să colind aiurea, cu atât mai puţin pentru mâncare. Nu zic, e simplu să mănânc doar ce am poftă, dar îmi lipseşte imaginaţia. Şi ţi se mai şi ia de castraveţi cu roşii la un moment dat. Deci nu să îmi gătească, asta ar fi pierdere de timp: dacă a intervenit obligativitatea, adică mă simt obligată să mănânc pentru că te-ai obosit să îmi găteşti... deja nu ne mai înţelegem. Mănânc orice mi s-ar spune, bineînţeles chestii... bănuiesc că există anumite... alimente, legume.... în anumite combinaţii, cantităţi, pe care oamenii normali şi sănătoşi le consumă... ălea le vreau eu, dar să nu fiu obligată să reţin care sunt sau să mă ocup eu. Aşa pot foarte bine să mănânc îngheţată în continuare la prânz, dar simt eu că e timpul să existe şi o oarecare ordine în viaţa mea, iar la treaba asta cu hrana nu am nici timp nici chef să mă gândesc, mai ales că există... în mod sigur trebuie să existe persoane care gândesc lucrurile astea în mod natural.

      Nu am nevoie de un bucătar, nu durează decât 2 minute să mi se spună când şi ce, iar bucătarul nu ar şti de exemplu să îmi spună şi cu ce să mă îmbrac. Da, pentru că aş avea nevoie şi de asta. Doar să-mi indice, că am cu ce... adică nu e complicat pentru alţii, cred... Mă uit pe stradă la haine (pe care le am şi eu) în combinaţii normale, fireşti, nimic ieşit din comun, dar pe care eu nu mi le pot imagina pentru că deci nu pot, nu-mi stă gândul la asta. Aş vrea să mă îmbrac şi altfel, dar pentru mine asta nu înseamnă decât nou, altceva, deşi cele luate cu o lună în urmă n-au nimic, ba sunt chiar şi nepurtate. Şi aşa, doar să îmi spună cum să le amestec, cum să le învârt. Să hotărască cineva lucrurile astea şi să nu-mi dea voie să mă răzgândesc pentru că sunt foarte răzgândicioasă şi e obositor. Mai ales pentru mine. Găndul meu e razna şi de colo-colo, nu are stare pentru lucruri... deci trebuie cineva care să se ocupe de mine în locul meu.

      Şi să aibă gusturi, un simţ estetic pe care să mă pot baza... eventual să îmi spună şi să citesc. Nu că n-am ce, nu că nu citesc, sunt foarte degrabăstrângătoare de cărţi, dar trebuie să mă pună cineva să citesc. Adică să îmi închidă efectiv calculatorul şi să îmi pună cartea în mână. La serviciu, când mă plictisesc să traduc despre izolaţii termice cu ecran antifoc pe tablă cutată din oţel galvanizat sau despre deschiderile pentru luminatoare şi trape de fum pe acoperiş necirculabil, se găseşte mereu de citit, din astea sau din astea, dar de exemplu am luat acum un an cartea asta şi nu am pus mâna să o deschid, iar ca ea sunt multe. Ei, dacă îmi pune cineva cartea în mână, citesc. Până o dau la o parte pentru alta şi pe-aia pentru alta, deci trebuie şi să îmi reamintească. După cum am zis, e nevoie de puţină răbdare şi perseverenţă, şi numai cineva care deţine aşa ceva poate să se descurce.

      Şi ar fi nemaipomenit şi dacă ar putea să îmi spună şi ce să zic. Sau ce să nu zic. Când nu tac, eu nu mint şi asta se pare că nu e bine. Cel puţin aşa lasă lumea de înţeles. Şi să-mi spună ce e bine şi ce e rău şi ce trebuie să consider. Astea sunt cele mai obositoare alegeri. Mă uit că oamenii au delimitări foarte clare, fiecare ştie la fix: aia e bine, aia e strâmbă, aia e nocivă, aia e o chestie genială, ce-a zis ăla e rău, ce face ăstălalt e corect. Ei, eu n-am, sunt atâtea aspecte şi variante încât mi se pare absurd să mă opresc asupra uneia. Rar consider ceva şi aproape niciodată nu ştiu ce ar trebui sau ce n-ar trebui. Deci asta e, am nevoie de o persoană cu un punct de vedere, unul pe care să pot să îl împrumut. Bineînţeles că trebuie să fie un punct mobil, că nu are sens să ne plictisim.

      Cam atât, nu sunt multe sau prea complicate... pentru alţii. Şi dacă s-ar putea să fie bărbat... colaborez mai bine.

Cinci

Nimic

Poate decât că ieri când mă întorceam din marele concediu, vedem noi, maxi-taxenii târgovişteni-piteşteni, un nene care făcea disperat şi insistent cu mâna. Asta era imediat după Topoloveni. Deşi nea' şoferu ăsta nu prea opreşte mai nicăieri în afară de Găeşti şi cam atât, pesemne i s-a făcut milă, pesemne şi ca să nu rişte să îl calce, treaba e că a frânat la câţiva metri înaintea lui. Nea' ăstălalt vine fuga. Are întipărită pe faţă o agitaţie, aproape o frământare metafizică. Bagă mâna în buzunarul vestei. Deschide uşa din dreapta şoferului, scoate 10 lei şi glăsuieşte: "Aveţi să îmi schimbaţi şi mie pe jumate?"

N-am avut, dar nu-i nimic, trebuia să treacă şi Bucureştiul.

Am şi eu gugălici

      Dacă până acum eram dezastruoasă, acum sunt mult mai bine: nu mai scriu deloc. Şi într-un moment ca acesta de lene şi concediu în care chiar nu regret că stau de-a dreptul degeaba, intru şi eu în trend şi-mi etalez gugălicii. Cu promisiunea că mâine sau poimâine o să vă povestesc aventurile de la grădina zoologică, pentru că mi-a spus Cosmin că au băgat animale proaspete... popândăi... popălăi... oximoroni... nu mai ştiu, dar mă duc să mă edific.
      Şi deci da, deşi sigur nu vă vine să credeţi, mă cată şi pe mine lumea, mai neintenţionat, mai din greşeală; am şi eu gugălicii mei şi se împărţesc în trei:

      Primele sunt căutările care mi-au confirmat că oamenii chiar fac poezii cu dicţionarul de rime: ce rimeaza cu opt (cu opt, opt. clar), rimeaza cu bine (cont în euro), prietenie-rime,versuri (foaie verde prietenie, una ţie, două mie), rime cu ioana (million dollar baby), poezii care rimeaza cu alina (alinuţa cea sadică o trăgea de mână pe soru-sa, noaptea, prin pădure. mi-e frică, mi-e frică, zice aia mică. să vezi ce frică mi-e mie, răspunde alina, că trebuie să mă întorc singură).

      Apoi căutările care sub nicio formă nu ar fi trebuit să ducă aici, dar la care nu pot ca să nu răspund sincer şi după ştiinţa mea nevinovată:
recomandari culinare - peşte cu îngheţată şi topping de muştar, cu garnitură de fluturi la grătar şi un strop de miere. dar e o delicatesă,
lectii de crosetat.blogspot.com - bob pe faţă, bob pe spate, până terminăm punga de orez,
http//edithfrincu blogspotcom/ - aţi greşit, dar n-are nimic, ştiu şi eu că ouăle se gătesc fără coji. cred că e suficient,
In numele credintei - eşti un păcătos, credincioşii nu folosesc calculatorul. 10 aleluion. punct blogspot punct com.

      Şi restul pe care numai eu le pot explica:
preludiu ce inseamna - pff, preludiu e atunci când pretena ta îţi dă voie să îi cumperi în fiecare zi bombonele, floricele, mărgeluşe, cerceluţi, danteluţe, chiloţei, covigei, suculeţ, cremuţe şi rujuleţe. Ca să nu vă rutinaţi şi fincă te iubeşte, ea are grijă ca săptămânal să îi oferi măcar câte un preludiu ieşire la munte, salon cosmetică şi pereche de săndăluţe, iar lunar să ai parte şi de preludiile speciale: rată apartament, rată bemveu şi perioada neplăcută când e mai nervoasă... ca de obicei. Anul nu o să îl apuci în ritmul ăsta. Preludiu asta înseamnă, zău pe cuvânt.
hai mai ioana daca ciocolata e a mea - hai mah, la naiba, dacă e a ta, mi se pare corect... ce-i al meu e al meu, ce-i al tău e-al meu.
ce am patit?? - te-ai născut, dar mă aşteptam la asta din partea ta, necăjitule.
stau la parter si am facut balcon - ce-aş putea să mai zic, balcon de beton.
ai impresia ca ai uitat usa deschisa - aha, asta e atunci când pleci în concediu la mare şi te întrebi ce n-ai luat: periuţa de dinţi sau pastilele de memorie.
masterul la ce ma ajuta? - să aprofundezi ce n-ai învăţat în facultate, normal.
aventuri din cripta - numai la noi, trei la zece mii.

O problemă şi-altă problemă, toate de ilogică

      Mă sună de la banca Rjhghtghnnjk:

"Bună ziua, mă numesc cum mă cheamă..."

"A, da, ştiu, nu am putut să vă mai răspund ieri, nu vreau asigurare..."

"Nu, nu, noi suntem alţii. (!!!) Noi facem un interviu. Aţi fost ieri la sucursala nuştiucare Târgovişte şi aţi alimentat contul şi am fi vrut..."

"Zi zău, nu, eu nu...", mă mir sincer, ştiindu-mă în Piteşti.

"A, nuuu? Cum?", se minunează şi duduca pe un ton foarte suspicios.

Îmi revin amintirile în cap şi încerc să nu o mai lungesc: "Da, da, ştiu cine, mi s-au pus nişte bani pe card, ştiu despre ce e vorba."

"Dar cum adică, nu aţi fost dumneavoastră?"

"Altcineva..."

"S-a recomandat cu numele dumneavoastră..."

"Nu, sunt în alt oraş, dar ştiu despre ce e vorba... dar s-a întâmplat ceva, e vreo problemă?"

"A, nuuu, nu, noi vroiam să vă întrebăm ce părere aveţi despre serviciile şi personalul băncii Rjbbbleahmnbhg, facem un sondaj."

"Aaa, o părere foaarte bună, excelentă, sunt foarte mulţumită"

"Da? Vă mulţumim foarte mult, o zi bună."

      Ca să înţeleg dacă numai în minţile mele a fost stupid dialogul, o întreb şi pe mama, autorul ilegalităţii, poate s-o fi întâmplat ceva şi a uitat să-mi spună. Mama că nu, au sunat-o si pe ea, mă căutau pe mine să-şi facă publicitate la niste nuşce produse de-ale lor... Da, normal că le-a dat buletinul şi că au văzut că ea nu sunt eu nicidecum. Măi mamă, era foarte mirată şi deranjată aia că nu eu am fost. Aiurea, zice mama, că de obicei un cont de salarii este alimentat de firmă, sau de tine personal... Ei bine aici am rămas încă o dată şocată, dacă mai era posibil.

      Că n-au treabă cei care m-au sunat, ei doar au văzut contul alimentat. Păi NU, mă! Deşi nu mă suni pentru asta, ajungi totuşi să mă tragi la răspundere pe o temă despre care nu ai informaţii. Nu că nu le ai corecte, nu le ai deloc, aşa ai bănuit tu, ca eu mi-am alimentat contul. Şi n-ar fi o problemă că nu te-ai informat, că nefiind domeniul tău nu te interesează şi nu te interesezi, dar măcar dacă mă sunai să mă întrebi cine a fost.

      Nu, tu mă suni de fapt să mă întrebi dacă sunteţi nişte oameni capabili şi ajungi să îmi spui ce-am făcut ieri, apoi eşti neplăcut surprinsă că nu-i ca tine şi mă iei la rost că de ce şi cum de nu am fost eu. Bă, pai n-am fost, iar voi sunteţi caraghioşi pentru că, până la urmă, nici nu a contat cine, de ce şi cum de nu, mi-ati făcut doar conversaţie elucubrantă.

      Dar cel mai şocant nu m-au şocat nici pe departe concluzia şi tactica, ci raţionamentul întregii poveşti. Că dacă până şi mama mea proprie gândeşte aşa despre mine: "un cont de salarii este alimentat (...) de tine personal...".

      Mă, păi cum, păi NU!! Interesul şi scopul firesc al posesorului de card este să îl GOLEASCĂ. De alimentat se ocupă firma, mama, tata, bunica, pisica. Eu una sunt împotriva acestei idei neortodoxe, cum că e treaba mea să pun bani pe cardul meu. Nu dom'le, eu îi scot şi îi cheltuiesc.