Ziua în care nu am vrut să mă duc la serviciu

Mi-am amintit de ea cu ocazia duminicii trecute, când, între două episoade din Pinguinii din Madagascar, cineva mi se plânge că aoleu, mâine e luni şi trebuie să meargă la serviciu şi tare e greu numai când se gândeşte. Minunându-mă nespus, am început să scriu despre cum privesc eu problema cu obligativităţile (nu o văd deloc bine), însă am lălăit-o pentru că dacă nu-mi iese din prima, nu stau să buchisesc, las, reiau, renunţ, tocmai datorită faptului că nimic nu e musai. (Din acest simplu principiu am ratat până acum câteva subiecte de mare anvergură precum: adevărul despre Elodia, care e a patra culoare primară, cum am cunoscut eu primul extraterestru sau de ce consider că demonstraţia teoremei lui Fermat este greşită.)

Dar ca un făcut, citesc la Nina care vrea să afle dacă are cititori deprimaţi şi lasă de înţeles că ea se numără printre privilegiaţi: puţinele lucruri pe care nu le face cu plăcere sunt şi acelea în glumă, dar că a auzit şi de oameni care-şi blesteamă zilele când se trezesc de dimineaţă şi pleacă la serviciu. Şi m-am minunat iarăşi: da de ce? de ce să faci ceva ce nu îţi place, ba care chiar îţi face rău? de ce să nu faci lucrurile care îţi plac? de ce să nu faci în aşa fel încât ceva neplăcut să devină plăcut? cine te obligă să mănânci ciorbă când tu vrei îngheţată? de ce să nu te gândeşti la cai verzi pe pereţi în timp ce colegul vorbeşte şi nu se mai opreşte? de ce să faci cum vrea prietenul, bunica, pisica doar ca să nu îi superi? de ce să nu colorezi în timp ce te prefaci că lucrezi? de ce să nu îţi placă serviciul la care te duci? nu tu l-ai ales? de ce nu înveţi să faci altceva dacă nu e bun ăsta? şi dacă nu poţi să înveţi altceva, atunci de ce te plângi?

Mă contraziceam la un moment dat cu Mircea Popescu, el zicea că problema românului este lenea nativă, eu susţineam ca este lipsa de imaginaţie, însă având a face între timp cu câteva persoane nemulţumite de atitudinea mea, îmi vine să cred că problema este incapacitatea omului de a-şi asuma alegerile. Nu e altcineva vinovat pentru ratările, neajusurile şi nemulţumirile noastre. O simplă conştientizare şi acceptare a limitelor proprii ar aduce după sine şi eliminarea frustrărilor când lucrurile nu stau cum am vrea, ori ne-ar ajuta măcar să nu ne mai plângem.

Eu nestabilindu-mi să devin ceva (da, încă vreau să fiu împăratul universului), am zis mersi pentru tot ce mi s-a oferit de lucru: ca secretară, apoi în presă, apoi traducător, colaborări. În presă mi s-au oferit variantele: ori scrii ori nu scrii, am ales că n-am scris şi am preferat să nu semnez comunicatele de presă pe care le refăceam. Dar, deşi am lucrat şi m-am dus cu plăcere la orice serviciu în fiecare zi din cei trei ani, a existat şi 1 martie 2007, ziua în care aş fi făcut orice ca să nu fiu nevoită să dau ochii cu Gheorghe Smeoreanu.

Pe atunci Criteriile Politice se numeau Viitorul Argeşului, iar eu încă învăţam şi mă minunam că un oraş are Prefectură şi Consiliu Judeţean cu Preşedinte, deci eram mai mult decât habarnistă. 1 martie a fost ocazia cu care eu am semnat o felicitare a domnului Ion Georgescu, primarul Mioveniului, cu numele fostului primar, Vasile Costescu, decedat. Vestea asta mi-a comunicat-o Smeoreanu la telefon cu o seară înainte, când ziarul ieşise şi fusese deja distribuit; îl sunase şi pe el primarul. Nu prea există cuvinte să descriu cum îmi vâjâia capul, pentru mine orice greşeală este era este capăt de lume, apoi era vorba de Gheorghe Smeoreanu, apoi primarul, apoi e clar că felicitarea nu va mai fi achitată, mai era una şi din urmă, alta nu va mai face...

"Să-l suni să-ţi ceri scuze, vorbim mâine". Aş fi preferat mai bine să nu am conexiune la internet o săptămână. După ce m-am plâns, răsucit, învârtit, l-am sunat şi mi-am cerut o căruţă de scuze, domnul primar a fost mai mult decât înţelegător (a se citi m-a compătimit), dar prostia tot făcută era. A doua zi nu m-am dus până nu m-au luat pe sus colegii de atunci, Costi Ivaşcu (acum cred că e pe la Antena 1 Piteşti), Codruţ şi Adrian Costăchescu, iar când am ajuns la birou s-au aşezat toţi ca la spectacol. Aş fi preferat să strige la mine şi să facă scandal, de obicei critica şi morala făcute de Gheorghe Smeoreanu compensează cam orice gafă, dar m-a lăsat în pace, probabil se lămurise că sunt irecuperabilă, şi a rămas să mă duc într-o zi la Mioveni să îmi cer scuze personal şi să îl rog pe primar să achite facturile, lucru care mi se părea imposibil, îmi calculasem deja că nu mai iau salariul.

Şi m-am dus, ţin minte că stăteam pe treptele primăriei iar Costi şi Codruţ mă ţineau de câte o mână să nu mă întorc din drum. În primele momente m-am bâlbâit toată, mi-am mai cerut o serie de scuze fără sens, dar domnul primar este o persoană foarte calmă şi binevoitoare, a stat de vorbă cu noi, a achitat şi facturile şi mi-a răspuns la telefon de fiecare dată după aceea.

Din această aventură a reieşit că orice "tragedie" se poate sfârşi cu bine dacă ai puţin curaj să nu o ocoleşti şi dacă ai coloana vertebrală să îţi asumi responsabilitatea, că lucruri neplăcute se întâmplă oricum, deci mai bine să porneşti cu o atitudine pozitivă, sunt mai multe şanse să le rezolvi, dar mai ales că întotdeauna e bine să verifici măcar din două surse înainte de a spune sau scrie ceva.