Nu recunosc nimic

      Îmi amintesc ca ieri o discuţie avută pe la 10 ani cu bunica. Mă rog, discuţie e mult spus, eu ziceam şi ea mă aproba ca pe copiii prostănaci.

     Eram în vacanţă la Campina, în casa ei mereu cu linişte şi umbră. Mirosea a săpunuri ascunse în şifonier, printre prosoape, a trandafiri roz şi a aerisit. Bunica mea a avut toată viaţa o manie pentru curăţenie, mania stăruie chiar şi acum când e rău cu inima, şi mi-am dat seama că o moştenesc cu succes, chiar aseară, când, în ciuda unei dezordini exempare la mine în casă, m-am trezit că spăl peria de la wc. O să ajung o bătrânică sclerozată care nu-şi găseşte ochelarii puşi pe nas, ca să spele peria de la wc.

      Dar să ne întoarcem la Câmpina; era iulie şi o după-amiază leneşă, cu soare dogorind nesimţitor ca să nu mai pot eu juca elasticul în faţa blocului. În casă ziceam că era umbră de la draperii grele şi liniştea aceea pe care numai ticăitul ceasului o scoate în evidenţă. Soţul bunicii a fost ceasornicar şi de aceea casele rudelor mele erau invadate de aceste tic-ţăcăneli insuportabile, însă, în mod paradoxal, degrabă-vestitoare de linişte. Eu cu ceasurile am o ceartă sau aşa ceva, nu port, nu pot să sufăr, dacă întâmplător se găseşte vreunul în camera în care dorm, îl dau afară. Cu toate astea, nu îmi pot imagina tihna perfectă fără de ticăitul vreunei pendule, şi chiar acum, la birou, unde şeful meu a adunat pe puţin 5 ceasuri, tot zgomotul lor scoate în evidenţă liniştea.

      Ca o paranteză, nimic nu este mai plăcut decât o dimineaţă de luni, când colegii ţi-s plecaţi în concediu, când şeful îşi vede de ale lui şi tu eşti astenic după o nemernică de gripă, cu ploaia şi toamna, ca în Rapsodiile lui Topârceanu, şi un ciulin bezmetic agăţat de fustă.

      Şi îi spuneam eu bunicii şi oracolul din Delphi era mic copil pe lângă mine: "Băi bunica, o să vezi că o să mă fac mare şi o să mă duc unde vreau eu şi o să fac numai ce vreau eu". Şi bunica ar fi vrut să îmi dea dreptate ca să o las să doarmă, dar nu se putea abţine: "Ehee, ai vrea tu. Ai impresia că e aşa de simplu? O să vezi câte griji o să ai şi câte o să trebuiască să faci fără să vrei. Crezi că dacă o să creşti o să faci numai ce vrei tu?" "Las' că o să vezi!", tunam eu, prevestind neprevestitul. "Bine, bine, mai vorbim noi".
      După-amiaza aceea nu mi-a oferit niciun ţel nemaipomenit şi precis, însă am ştiut clar că eu vreau să mă fac mare să lucrez şi să nu mai depind de nimeni. Cum voi obţine asta, ce voi ajunge să lucrez, lucrurile pe care trebuie să le învăţ, erau detalii înceţoşate şi absurde şi drept este ca încă îmi sunt neclare mecanismele prin care, după 15 ani, lucrurile stau exact cum am prevăzut.

      Ei, iată că după trei ani de muncă, trei servicii, concedii ba lipsă, ba cu laptopul în braţe, multe facturi achitate, multe prostii făcute, multe oarecare lucruri învăţate, când credeam că nimic nu m-ar mai putea surprinde, pot să spun că am aflat o veste care m-a dezorientat teribil. Trebuie să mă credeţi că NU, eu nu recunosc nimic, de altfel sunt sigură că e o monstruoasă conspiraţie, acum mai mult ca niciodată. Ieri mi-au spus doi oameni, fără nicio legătură unul cu celălalt, deci cu atât mai grav, că sunt "o persoană responsabilă" şi, respectiv, că sunt "o femeie matură".

      Deci, nu, da? eu nu! Trebuie să înţelegeţi că în timpul liber ba chiar şi la serviciu eu colorez, desenez, mă joc şi mă uit la desene animate. N-are a face faptul că lucrez cu vreo intenţie de seriozitate. Treburile mele preocupative sunt să mănânc dulciuri, să citesc bancuri, să mă joc travian, zuma şi return to castle wolfenstein, să mă uit pe poze în dicţionarul explicativ oxford, să văd filme sf şi să visez noaptea că sunt împăratul universului şi locuiesc în altă dimensiune... deci chestii normale, zic, care nu au nimic a face cu maturitatea. Nu ştiu câţi m-au auzit vorbind serios, nu ştiu de ce aş trece drept un om în toată firea şi până la urmă nu ştiu de ce şi-ar putea dori cineva vreodată să fie adult, cu responsabilităţi şi nevoit să ia decizii. Eu nu am vrut decât să mă fac mare şi să lucrez ca să pot să mănânc ciocolată în loc de ciorbă şi pentru ca pe 15 septembrie să nu mă duc la şcoală.

      Dacă vreţi voi să fiţi adulţi, n-aveţi decât, eu n-am treabă cu asta, aşa că vă rog să nu mai încercaţi să mă trageţi la răspundere pentru toate alea că nu vă merge. Băga-ţi-vă minţile-n cap!

Arta de a fi leneş

D-aia îmi place cu autobuzul, aud tot felul de chestii, îmi mai dau şi eu seama încotro e tendinţa. Oamenii discută despre criză: s-au făcut multe concedieri, "da ştii, fată, acum e mai bine, că am mereu ceva de făcut, nu mai stau degeaba ca să mă plictisesc". Mno. Când eram mică, mama făcea glume cu mine: "cât iei o pauză, mai şterge şi tu praful". Încă face glume de-astea când mă prinde, dar acum nu mai ţin.

Privesc şi mă uit că lumea toată are probleme, toată se zbate să facă ce trebuie: pe sărite şi la întâmplare: trebuie să ai un punct de vedere, o părere, trebuie să ai carnet de şofer, altfel nu te descurci, trebuie să fii diplomat, trebuie să mănânci mâncare şi abia apoi desert, trebuie să ştii ce vrei, să ai un ţel, sau cam aşa ceva, trebuie să ai o casă, trebuie să fii ordonat, trebuie. Monstruos. Îmi amintesc de trebuie numai ca de o poveste cu bau-bau. Copil cum eram pe-atunci şi încă mai sunt, dar acum doar altfel, aveam problemele apăsătoare că trebuia să merg la şcoală, să fac ordine la mine în cameră, să mănânc la orele stabilite de alţii şi multe asemenea, însă ăstea m-au marcat pentru că nu aveau logică. Erau probleme pentru că nu decideam eu, acum n-aş mai avea scuză. Aşa cu toate problemele oricui.

Hai să zicem că şcoala a fost un rău necesar, nu mi-a plăcut să învăţ deloc dar deloc şi adevărul e că dacă nu eram eu cu tacticile mele, clar mă ratam. Cum fentam şcoala citind, aşa evitam şi învăţătura, cititul pe furate era pasiunea mea nebună, obicei pe care l-am păstrat şi la serviciu. Să ne înţelegem, nu cititul. Cititul pe furate, cu cartea sub caiete, sub pernă, sub pat sau sub foaia de word ori excel; unii fac cele mai bune lecturi pe tron, nu râdeţi, ştiţi că aşa e, eu doar atunci când ar trebui să fac altceva neapărat decât trebuie. Iar ce am învăţat eu pe furate este următorul lucru: cuvântul trebuie nu trebuie să existe.

   Nu trebuie să mănânci întâi mâncare şi apoi dulciuri, poţi oricând înlocui mâncarea cu dulciurile, funcţionează; skittles e tot ce ai nevoie pentru a supravieţui. Tot aşa cu ideea că ar trebui să ştii să găteşti. Doamne fereşte, all you need is love.

   Nu trebuie să faci ordine pentru că nici nu ai timp de aşa ceva, ordinea e unul din lucrurile acelea rare care te face să te simţi minunat dar care durează puţin şi aici mă refer la ciocolata de casă, de exemplu.
   Deloc nu trebuie să ai un punct de vedere, dacă funcţionezi la parametri normali, acest punct se va schimba imediat ce l-ai formulat, nu vei face decât să derutezi şi să inspiri nesiguranţă. Dacă nu ţi-l schimbi, e grav, caută-te, oamenii care au convingeri nu pot înota, sunt rigizi, ce naiba te faci dacă vine potopul?

   Nu trebuie carnet, trebuie să ştii doar să conduci în caz de urgenţă, spre exemplu dacă este o invazie de extratereştri de care să fie nevoie să fugi, sau dacă eşti Sandra Bullock în Speed, La Vitesse, în franceză. Atât. Fă şcoala, dar nu da examenul, poţi să iei taxiul dacă arde, doar nu munceşti pe nasturi.

   Un apartament al tău între pereţii căruia să poti să te închizi este iarăşi e ceva de care nu ai nevoie. Mai nou e programul "prima casă, ultimii nervi". Mă bate şi pe mine mama la cap cu el, dar am o reţinere normală, zic, faţă de angajamentele pe termen lung, credit, căsătorie, astea. Dacă ar fi pe degeaba, aş primi o casă, cu o curte mică pentru un căţelandru, flori, poate şi câteva fire de roşii galbene, aş vinde-o şi aş călători de toţi banii.

  Nici scopuri nu tre să ai, contează elementul surpriză. Eu n-am ştiut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare, acum cu atât mai puţin ştiu. Mă simţeam mereu obligată să mint, dar despre diplomaţie, în alt episod. Am două prietene care vor să mergem în Africa, să îngrijim copii africanezi, hipopotami şi crocodili. Deşi eu funcţionez mai bine la rece, aş prefera în Groenlanda, să salvăm aurora boreală şi urşii polari. Aş pleca şi mâine, dar cică e complicat, ne-am interesat.

Sunt răcită pe rând, de-aia par agitată, adică ieri mă durea în gât, azi mi-a trecut, strănut şi nu pot să respir, mâine o să fiu răguşită şi poimâine o să mă doară capul. Pe rând. Aşa se întâmplă cand descopăr câte ceva, am un soi de nestare agitată, la fel am păţit şi când am dat peste Eddie Izzard, sau peste Jeffrey Batchelor, sau Julius Constantinescu. Azi am descoperit David Garrett:

Încet pînă fi pescari

Geocer, adică George cum îmi place mie să-i spun, a început un concurs de criptograme. M-am uitat pe ele zilele trecute, dar dacă nu m-am prins din prima i-am dat pace pentru că e foarte important să fii pe fază, adică primul venit, primul servit. Deci trebuie stat gogă pe blogul lui si urmărit când mai postează câte una, ceea ce e greu. Şi în plus trebuie şi gândit, ceea ce e groaznic.

Concursul a prins şi sunt deja câţiva care se bat pentru felicitări şi glorie, pentru că s-a pornit pe ideea că nu se dau premii, dar că ne mai gândim. (update: mi se şopteşte din culise că s-a hotărât ca premiu un sac de cartofi, dar eu am cerut creioane colorate pentru că am câştigat la Nina o carte de colorat şi e musai ca să o colorez, nu?!)

Şi am nimerit azi, întâmplător, prima, primul cuvânt:

pinteni ( pi in te in i). Dar a doua criptogramă era criminală:

Aşa că am apelat la vestitul Cosmin şi ne-am apucat să o rezolvăm:

cosmin: deci 5 cuvinte

ioana: da

ioana: singurul care îmi vine în minte e grupul al doilea "pînă"

cosmin: ăla nu e pi

ioana: dar ce e

cosmin: 2 roman

ioana: ar fi dacă ar mai avea sens A-ul

ioana: dar nu ar mai avea

cosmin: aaa, e pi şi sub el e linia de la a

cosmin: pătratul ăla de 10 pe 10 e ar

ioana: ar cu i?

ioana: pe ăla nu-l ştiam

ioana: şi mulţimea aia vidă e fi

cosmin: aşa e

cosmin: primul e Carte

cosmin: sau nu

cosmin : are şi temă chestia asta?

ioana: te in ce, te in c, t in c, t in ce, ce cu te, ce cu t

ioana: nu are sens

ioana: nu...

ioana: ce temă... n-are

cosmin: nasol

cosmin: ne mai gândim

cosmin: să videm deci

cosmin: ultima o fi pescari

cosmin: ultimul cuvânt

ioana: moamă!

cosmin: ultimele două cuvinte fi pescari

ioana: pe scări?

cosmin: rămânem fără cuvinte

cosmin: în a fi pescari

cosmin: şi ar mai trebui un cuvânt

ioana: deci t şi c şi pi?

ioana: să fie un cuvânt?

cosmin: nu ştiu dacă e bine ce am zis mai sus

ioana: e logic

cosmin: dar cred că ultimele două cuvinte sunt fi pescari

ioana: adică are sens

ioana: în ce te

ioana: ... nush

cosmin: sunt 5 cuvinte toate

ioana: încet pînă fi pe scări

ioana: încet

cosmin: asta da

ioana: parcă era o expresie

ioana: cu pe scări

cosmin: încet cu pianul pe scări

ioana: hai mă!

cosmin gulie: aia e

ioana: asta e?

cosmin: we fucking rock

ioana: eşti absolut genial

cosmin: deloc

cosmin: amândoi ne-am prins de manevră

ioana: trebuie să pun o postare despre asta

Deci eu nu m-aş fi gândit, cel puţin nu azi, aşa că depinde dacă şi ce câştigăm, ori va avea de făcut o mâncare de cartofi, ori vom împărţi creioanele colorate. Cosmin, îţi dau negrul şi albul, deal?

Aventuri la ora şapte

      V-aţi fi aşteptat poate că am glumit când am povestit că săptămâna asta ar fi prudent să stau degeaba.
      Ei bine, atât am evitat să muncesc, încât ieri am reuşit să plec de la serviciu abia la ora şapte, motiv pentru care în viaţa mea au avut loc iarăşi o serie de întâmplări nefericite şi bulversante. Însă nu despre peripeţii la ora şapte seara este vorba, deoarece soarta a fost destul de parşivă încât să mă facă să cred că totul este în regulă, ci abia despre cele de la ora şapte dimineaţa, azi. Totul a pornit de la acţiunea neinspirată de a mă trezi.
      Deşi m-am prins că ceva nu este în regulă în momentul în care m-am spălat pe ochi cu apă fierbinte, am hotărât să fiu vitează şi să mă iau la trântă cu parşiva fatalitate. Într-o primă fază m-am trântit în pat de durere, un lucru de bun simţ atunci când te loveşti la degetul mic în pragul de lemn.
      Am înghiţit în sec şi am pornit mai departe, sărind strategic peste masă, nu că aş fi capabilă, dar uitasem să iau de mâncare. Am schimbat geanta ca să fiu în ton cu outfitul, am mutat toate hangaralele de colo colo şi am ieşit pe uşă. Autobuzul a venit imediat cum am ajuns în staţie, treabă suspectă, am prins un scaun care nu mergea cu spatele şi în momentul în care am intenţionat să stau degeaba, am văzut că buzunarul genţii în care băgasem cheile de la birou era deschis, iar cheile plecaseră din el.
      Din acel moment evenimentele au luat o turnură tragică: a început să-mi vâjâie capul, m-am ridicat, am picat peste o doamnă deoarece şoferul tocmai punea o frână, am lovit pe controlorul care s-a gândit că n-am bilet şi deci că ar fi mai bine să mă apuce de mână, m-am smucit, am îmbrâncit o bătrânică, am strigat ceva într-o limbă necunoscută şi m-am repezit la şofer să mă lase să cobor că eu mi-am pierdut cheile, tre să mă duc să le caut. Nasol că am reflexe, foarte nasol, pentru că sunt toate proaste. Şi e bine că mă duce capul, dar păcat că nu la timp: cum am coborât, mi-am dat seama că nu m-am uitat după ele în autobuz. Dar staţi, că devine şi mai amuzant.
      Poate că totuşi o să am noroc, îmi spun cu o dulce naivitate şi pornesc repejor spre staţia din care plecasem, în stilul meu obişnuit de căprioară rătutită. După câţiva paşi realizez cu bucurie şi în acelaşi timp cu o neplăcută stupoare că mutasem în ultima clipă cheile în alt buzunar al genţii, arză-le-ar focul de genţi cu toate buzunăraşele lor, că de mâine o să îmi pun prostiile într-o sacoşă de nailon. Am zis.
      Împăcată sufleteşte, am ignorat că nu o să mai ajung la timp la birou, fiind convinsă că asta a fost, nu are ce să se mai întâmple. Şi chiar nu s-a mai întâmplat nimic. Până la un moment dat când, preocupată cu diverse probleme metafizice, ca de pildă ce voi mânca eu azi, mi-am zis că magazinul spre care priveam seamănă izbitor cu cel din staţia în care trebuie să cobor. Ei, da, chiar acela era, dar păcat, pentru că autobuzul plecase deja.
      Uimitor este că totuşi am coborât. Câţiva metri mai încolo, dar am alergat, am călcat lumea pe sandale şi i-am zis şoferului să mă lase să cobor că aia era staţia mea.
      Următoarea aventură petrecută în decursul aceleiaşi ore şapte a fost una plăcută, ispre ca să îmi pierd din vigilenţă pesemne. În timp ce treceam pe lângă niscaiva câini cam flămânzi, s-a desprins din haită unul mare şi simpatic şi a mers cu mine până la serviciu că să mă apere şi să îmi ţină de urât. M-a lăsat la uşă şi a plecat, sper să ne mai întâlnim şi mâine. Momentul ăsta de neatenţie m-a costat pierderea ochelarilor. Normal că a durat ceva până să-i caut şi să nu-i găsesc, nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, mă gândeam că poate i-am uitat acasă, dar parcă totuşi... în sfârşit, m-am luat cu mâinile de cap. La timp ca să realizez că îi am la ochi. Îi pusesem când am coborat din autobuz, în ideea că o să văd cheile mai bine, iar tocul îl băgasem în buzunarul fustei.
      Bine, probabil petrecute separat, nu ar fi cine ştie ce, însă cum toate au conspirat la un loc în scopul dezorientării mele, nu pot decât să fiu suspicioasă.
      Între timp lucrurile par a se fi liniştit, ba chiar am câştigat o carte la Daily Cotcodac. Iniţial am crezut că e vorba despre Înţelegerea vieţii de Alfred Adler, o lectură de care părea logic că am nevoie, dar mi-am dat seama apoi că din altă parte trebuie să aleg. E ok, oricum înţeleg suficiente, în special că trebuie să iau măsuri în ceea ce priveşte seria mea de întâmplări imposibile. Drept pentru care am intrat în prima farmacie şi am cumpărat nişte pastile pentru memorie.

O serie de aventuri imposibile

Cât mai imediat în decursul acestei zile vă veţi putea delecta cu Evenimentele orei 7, o serie de întâmplări bulversatoare şi bulversante, care numai lui Ion i se puteau întâmpla.

Din deja seria O Săptămână Aproximativ Dezastruoasă, colecţia de povestiri incluse în volumul O Lună Efectiv Catastrofală, care va face parte din ciclul Un An Complet Ţăcănit, concretizat ca simplu capitol în saga O Viaţă Aproape Necăjită, astăzi doar o serie de aventuri imposibile, doar pentru dumneavoastră.

Ţaca Paca

     Treaba e că un asemenea început de săptămână nu anunţă nimic bun.

     Văzusem eu la horoscop că o să am câteva zile de stat musai degeaba, dar mai mult timp decât pierd de obicei nu există. Aşa îmi ziceam azi-noapte, pe la unşpe, în timp ce scuturam covoarele. Mă lovise o bună dispoziţie suspectă, dar păcat că nu am suspectat-o la timp. Toate mergeau bine, nu-mi era lene, nu-mi era somn, nu-mi era foame, mă gândeam cu câtă plăcere o să mă trezesc să merg la serviciu, ce cafea bună o să beau, ce chestii mişto o să citesc, ce traduceri interesante o să fac. Urania e o fraieră, o să am o săptămână foarte cul. Dar aşa e întotdeauna înaintea furtunii.

      La 12 fără un sfert m-am hotărât că sunt vitează, nu contează că mâine (cum ar veni azi) e luni, eu sunt tânără, doamnă, tânără, o să mă uit la film. The boat that rocked, văzusem trailerul la Cristian Şuţu, abia aşteptam. Mare greşeală. La 12 şi câteva minute deja mi se făcuse rău de somn. La unu şi 50 de minute deja mă trezisem odihnită, se pare, şi cu o idee pentru blog, idee pe care am început să o învârt în minte. Mare greşeală şi asta. M-am mai trezit apoi abia la ora 7, în condiţiile în care la 7 şi 10 sunt de obicei la serviciu.

      Istoria nu s-a repetat întocmai exact: câteva minute am tras de uşa de la intrare pentru că nu funcţiona cartela, apoi mi-am dat seama că nu e curent şi că uşa e încuiată cu cheile de care în mod normal nu mai aveam nevoie, dar bine că le ţineam ca breloc. Am alergat hop-ţop pe scări ca o căprioară rătutită, pentru că liftul nu a vrut nici el să funcţioneze fără curent, nici calculatoarele n-au vrut, nici aerul condiţionat, nici filtrul de cafea, nici măcar lumina. Conspiraţia curentului.

    A fost atât de linişte încât, până nu am auzit faxul, xeroxul, ploterul, imprimanta, trei calculatoare şi doi pelicani, nu mi-am revenit din derută, ba chiar încă îmi ţiuie o ureche. Deoarece condiţiile erau potrivnice oricăror activităţi normale, am ajuns până într-acolo încât am scris pe hârtie! Cu un stilou! M-am simţit foarte bine învăţând să îl fac din nou pe a, însă cred că Urania şi-a dat seama pentru că după ce a venit curentul, oricum nu am avut net. Nici nu pot să spun exact de când nu mi s-a mai întâmplat să n-am net, nu speram să reuşesc, dar observ că am supravieţuit.
    Acum că s-a restabilit conexiunea, încerc să nu citesc prea multe şi în principiu să nu dau semne că lucrez. Sunt convinsă că nu e prudent să mă zbat. Când horoscopul spune că o să stai degeaba, e bine să nu-l contrazici.

Cum era să fiu o glumă proastă

Deşi demult aveam de gând, nu-mi era aminte şi nu-mi ardea şi trebuia oricum să mă obişnuiesc întâi cu ideea. Aşa sunt eu cand vine vorba de acomodare şi apoi că evit să mă pripesc. Dar până la urmă mi s-a părut că am chinuit-o suficient pe mama şi după o lună de la termen am decis să mă nasc.

Şi făcând eu această ispravă, cineva de la spital a zis că poate ar fi bine să-mi anunţe familionul carele mă aştepta cu mare impacienţă, nu am înţeles prea bine nici de ce, dar se pare că abia fiind trecute sărbătorile, căutau şi ei un prilej nou să petreacă.

Se explică deci de ce am fost o timidă toată viaţa, când atâţia oameni aşteaptă de la tine până şi să te naşti... şi familia mea era mare: două perechi de bunici, alta de naşi, câteva mătuşi, două străbunici şi cu străbunicu trei, un tată agitat şi o mamă însărcinată... cu mine, nu-i uşor, să ştiţi, mai ales că toţi aşteptau neapărat musai o fată care trebuia să se numească Ioana.

Mno, şi sună cine sună să anunţe şi întâi parcă să zic că au nimerit la rudele mamei. Şi începe: aveţi un băieţel de 3 kg, ochi căprui, două picioare, două mâini, să vă trăiască. Şi mătuşa mea zice cu o voce cam aşa: a, un băieţel? eeei, acuma, na, să ne trăiască, să fie sănătos. Vestea se transmite şi la părinţii tatălui meu, şi ei la fel, fără să debordeze de fericire, dar nu neapărat dezamăgiţi, doar na, era totuşi nepotul lor, să le trăiască, să se facă mare şi aşa mai departe, hai să mergem să-l vedem.

Şi-au venit, şi întrebând de nepoţelul lor, doamna moaşa îi înştiinţează mirându-se toată: dar cum! dar aveţi o fetiţă frumoasă, vi s-a spus că e băieţel? Vaaai, dar cine a putut să facă o asemenea glumă proastă!

Vă spun, ar fi însemnat să-mi ratez existenţa, noroc că am fost inspirată din prima. Eu nu mai ţin chiar bine minte cum a fost, dar aşa se povesteşte cu fiecare ocazie şi nu pot să nu mă întreb dacă au fost toată viaţa fericiţi că m-am născut eu, sau cumva că totuşi nu m-am născut băiat. Însă mama m-a liniştit, mi-a zis că ea nu m-ar fi dat oricum.

Ei, şi cam aşa, data viitoare vă povestesc cum m-a pierdut tata când aveam vreo câteva luni.

Cum rogi universul

Cum rog universul sa ma ajute sa-mi gasesc un servici bun

Din seria gugălici - cautari care nu m-au cautat pe mine, dar bine ca m-au gasit, am facut un top cinci special pentru locul unu.

Am in primul rand o serie de cautari pe care nu stiu cum sa le cmentez, tocmai pentru ca fac parte din categoria "nu stiu". Vad ca sunt multi oameni derutati, chinuiti, depresivi: ce sa zici unei fete, cum ii spun unei fete daca vreau sa fiu cu ea, barbatul - nu stiu ce vreau, cum sa-i spun ca nu mai vreau, sunt gras si vreau fete, melodia adriana adriana nu mai vreau sa stau cu ea, am vrut sa iti spun dar nu stiu cum, sti vreau sa iti zic ceva dar nu stiu cum, imi pare rau nu stiu ce vreau nu stiu ce sa cred,

indragostit de inteligenta - intotdeauna visam la ce nu putem avea

ce sa facem sa nu mai fim constipati

cum se foloseste apa sfintita corect

Eleva Jalna dintr-a zecea

      Anul începuse prost, eram tot grăsună, tot cu ochelari şi tot nu îmi plăcea să învăţ. E drept, aşa s-ar putea povesti începutul oricărui an din viaţa mea, dar acum vorbim despre cel al anului şcolar 19jhgbr, vasăzică treceam într-a zecea.

      Aveam câteva ore pe care chiar nu puteam să le sufar, cum ar fi sportul, mai ales, apoi fizica, matematica, chimia, biologia, geografia, istoria, latina, franceza, engleza, logica şi chiar româna, şi, pentru că mama îmi spusese că dacă vreau să plec vreodată de-acasă trebuie mai întâi să termin liceul (bine, ea tot aşa mi-a spus că trebuie să termin şi facultatea), am ales să fentez sistemul ca să fie şi ca mine şi ca ei. Aţi putea gândi că am abandonat şcoala şi că am fugit cu circul sau măcar cu autobuzul până în oraşul vecin, dar nu, era perioada în care se difuza Sailor Moon pe TVR2, deci la ora 5 trebuia să fiu acasă în fiecare zi.

     Soluţia mea a fost să ignor total orele, cu excepţia părţilor importante, pauzele, şi să citesc, strategie care mi-a adus în cel mai scurt timp faima de tocilar, plus că m-au desemnat să strâng banii pentru fondul clasei. Târziu am aflat că atunci când ai o pereche de ochelari, e suficient să îi pui la ochi, deci cam ce făcea Clark Kent numai că pe invers, şi gata, eşti considerat o persoană cel puţin cultă şi responsabilă. Şi am înţeles atunci de ce insista mama atât să nu îi mai dau jos când merg cu ea pe stradă.

      Ei, în primul semestru m-am ocupat de Shogun şi de Crimă şi pedeapsă, dar începând cu al doilea nu a mai mers gluma pentru că devenisem neserios de neatentă. Aşa că am fost nevoită să chiulesc… ca să pot citi.

Semestrul 2 l-am început cu Jalna de Mazo de la Roche, o saga în 16 volume, iar de chiulit chiuleam la doi paşi, în curtea din spate a şcolii unde erau o masă de tenis şi o băncuţă. Pe băncuţă eram eu, până când la un moment dat au început să vină câţiva tipi mai mari să joace tenis. Şi azi un da' ce citeşti acolo?, mâine un aoleu, tot aia citeşti?... se ştie că tipilor dintr-a doişpea le plac gagicile grăsune şi cu dioptrii plus cinci, încet-încet am ajuns să îi înlocuiesc pe cei care se plictiseau să joace, sau pe cei care nu erau tocilari şi se duceau la ore.

      Habar nu aveam să joc, dar îmi plăcea şi am învăţat, mă descurcam chiar bine, cu timpul s-au strâns din ce în ce mai mulţi şi la un moment am renunţat la banii de ciocol sandwich şi mi-am luat două palete, destul de proaste, dar ale mele. Când nu jucam tenis, citeam Jalna, nume sub care de altfel începusem să fiu cunoscută pentru că, spre disperarea asistenţei, trecuseră 2-3 luni şi eu tot cu Jalna eram. Când s-au rupt amandouă paletele am încept să “recitesc” După 20 de ani, o ediţie cartonată, perfectă pentru ping-pong, profa de româna fiind distrusă că la vârsta mea încă pierd vremea cu Dumas.

      În semestrul acela am reuşit să dau gata cele 16 volume, să învăţ destul de bine un joc antrenant şi să fac parte din ceea ce de fapt a fost prima mea gaşcă, momente care m-au ajutat să trec mult mai uşor peste şocul mamei când a văzut câte absenţe are fata ei cea “tocilară” care citeşte până şi în pauză. Cam aşa păţeşti deci când citeşti…

      Dar în clasa a XI-a mama a pus piciorul în prag şi a zis că e cazul să îmi vină mintea la cap. Aşa că am renunţat la cărţi şi am intrat într-o gaşcă de rockeri.

Un căţel fără copil

      Am visat nu azi-noapte. Alaltă-noapte. Un căţel crem şi pufos. Avea o rasă incertă, dar nu era maidanez, era măricel, dar era un pui, deci un pui măricel de căţel. Măricel ca dimensiune adică, şi avea un bot aşa şi urechi, şi pe lângă asta patru picioare şi dădea din coadă care nu ştiu cum arăta pentru că nu am visat-o. Era tot-tot crem, de la bot până la coadă şi avea o blăniţă scurtă şi moale, numai bun de mângâiat. Se juca împreună cu mine, era vesel şi îl iubeam foarte tare după cum se vedea în vis.

     Aşadar, dacă vedeţi pe undeva un astfel de căţel care umblă fără copil, vă rog să îmi daţi de veste pentru că e al meu. Eu am fost întotdeauna un copil fără căţel.

Ziua în care nu am vrut să mă duc la serviciu

Mi-am amintit de ea cu ocazia duminicii trecute, când, între două episoade din Pinguinii din Madagascar, cineva mi se plânge că aoleu, mâine e luni şi trebuie să meargă la serviciu şi tare e greu numai când se gândeşte. Minunându-mă nespus, am început să scriu despre cum privesc eu problema cu obligativităţile (nu o văd deloc bine), însă am lălăit-o pentru că dacă nu-mi iese din prima, nu stau să buchisesc, las, reiau, renunţ, tocmai datorită faptului că nimic nu e musai. (Din acest simplu principiu am ratat până acum câteva subiecte de mare anvergură precum: adevărul despre Elodia, care e a patra culoare primară, cum am cunoscut eu primul extraterestru sau de ce consider că demonstraţia teoremei lui Fermat este greşită.)

Dar ca un făcut, citesc la Nina care vrea să afle dacă are cititori deprimaţi şi lasă de înţeles că ea se numără printre privilegiaţi: puţinele lucruri pe care nu le face cu plăcere sunt şi acelea în glumă, dar că a auzit şi de oameni care-şi blesteamă zilele când se trezesc de dimineaţă şi pleacă la serviciu. Şi m-am minunat iarăşi: da de ce? de ce să faci ceva ce nu îţi place, ba care chiar îţi face rău? de ce să nu faci lucrurile care îţi plac? de ce să nu faci în aşa fel încât ceva neplăcut să devină plăcut? cine te obligă să mănânci ciorbă când tu vrei îngheţată? de ce să nu te gândeşti la cai verzi pe pereţi în timp ce colegul vorbeşte şi nu se mai opreşte? de ce să faci cum vrea prietenul, bunica, pisica doar ca să nu îi superi? de ce să nu colorezi în timp ce te prefaci că lucrezi? de ce să nu îţi placă serviciul la care te duci? nu tu l-ai ales? de ce nu înveţi să faci altceva dacă nu e bun ăsta? şi dacă nu poţi să înveţi altceva, atunci de ce te plângi?

Mă contraziceam la un moment dat cu Mircea Popescu, el zicea că problema românului este lenea nativă, eu susţineam ca este lipsa de imaginaţie, însă având a face între timp cu câteva persoane nemulţumite de atitudinea mea, îmi vine să cred că problema este incapacitatea omului de a-şi asuma alegerile. Nu e altcineva vinovat pentru ratările, neajusurile şi nemulţumirile noastre. O simplă conştientizare şi acceptare a limitelor proprii ar aduce după sine şi eliminarea frustrărilor când lucrurile nu stau cum am vrea, ori ne-ar ajuta măcar să nu ne mai plângem.

Eu nestabilindu-mi să devin ceva (da, încă vreau să fiu împăratul universului), am zis mersi pentru tot ce mi s-a oferit de lucru: ca secretară, apoi în presă, apoi traducător, colaborări. În presă mi s-au oferit variantele: ori scrii ori nu scrii, am ales că n-am scris şi am preferat să nu semnez comunicatele de presă pe care le refăceam. Dar, deşi am lucrat şi m-am dus cu plăcere la orice serviciu în fiecare zi din cei trei ani, a existat şi 1 martie 2007, ziua în care aş fi făcut orice ca să nu fiu nevoită să dau ochii cu Gheorghe Smeoreanu.

Pe atunci Criteriile Politice se numeau Viitorul Argeşului, iar eu încă învăţam şi mă minunam că un oraş are Prefectură şi Consiliu Judeţean cu Preşedinte, deci eram mai mult decât habarnistă. 1 martie a fost ocazia cu care eu am semnat o felicitare a domnului Ion Georgescu, primarul Mioveniului, cu numele fostului primar, Vasile Costescu, decedat. Vestea asta mi-a comunicat-o Smeoreanu la telefon cu o seară înainte, când ziarul ieşise şi fusese deja distribuit; îl sunase şi pe el primarul. Nu prea există cuvinte să descriu cum îmi vâjâia capul, pentru mine orice greşeală este era este capăt de lume, apoi era vorba de Gheorghe Smeoreanu, apoi primarul, apoi e clar că felicitarea nu va mai fi achitată, mai era una şi din urmă, alta nu va mai face...

"Să-l suni să-ţi ceri scuze, vorbim mâine". Aş fi preferat mai bine să nu am conexiune la internet o săptămână. După ce m-am plâns, răsucit, învârtit, l-am sunat şi mi-am cerut o căruţă de scuze, domnul primar a fost mai mult decât înţelegător (a se citi m-a compătimit), dar prostia tot făcută era. A doua zi nu m-am dus până nu m-au luat pe sus colegii de atunci, Costi Ivaşcu (acum cred că e pe la Antena 1 Piteşti), Codruţ şi Adrian Costăchescu, iar când am ajuns la birou s-au aşezat toţi ca la spectacol. Aş fi preferat să strige la mine şi să facă scandal, de obicei critica şi morala făcute de Gheorghe Smeoreanu compensează cam orice gafă, dar m-a lăsat în pace, probabil se lămurise că sunt irecuperabilă, şi a rămas să mă duc într-o zi la Mioveni să îmi cer scuze personal şi să îl rog pe primar să achite facturile, lucru care mi se părea imposibil, îmi calculasem deja că nu mai iau salariul.

Şi m-am dus, ţin minte că stăteam pe treptele primăriei iar Costi şi Codruţ mă ţineau de câte o mână să nu mă întorc din drum. În primele momente m-am bâlbâit toată, mi-am mai cerut o serie de scuze fără sens, dar domnul primar este o persoană foarte calmă şi binevoitoare, a stat de vorbă cu noi, a achitat şi facturile şi mi-a răspuns la telefon de fiecare dată după aceea.

Din această aventură a reieşit că orice "tragedie" se poate sfârşi cu bine dacă ai puţin curaj să nu o ocoleşti şi dacă ai coloana vertebrală să îţi asumi responsabilitatea, că lucruri neplăcute se întâmplă oricum, deci mai bine să porneşti cu o atitudine pozitivă, sunt mai multe şanse să le rezolvi, dar mai ales că întotdeauna e bine să verifici măcar din două surse înainte de a spune sau scrie ceva.

Toate vechi

pline de praf, mai copilăreşti, mai stângace, dar ale mele: puţinele desene pe care le-am mai păstrat şi câteva poezele nerătăcite aici, la dom' radu florea (sau în cafeneaua literară, dar cam exact aceleaşi).

LE: Iote, mai găsii pe acesta, făcut după coperta unui volum din Jalna, nu îmi mai amintesc care, dar erau din colecţia asta, pentru cine le ştie.

Iar acesta este primul desen pe care am îndrăznit să îl fac, pe la vreo 15 ani aşa. Care ghiceşte cine-i personajul primeşte... sincere felicitări.

Caut bonă

      E simplu: care să îmi spună când să mănânc. Da, pentru mine caut. Pur şi simplu am nevoie de cineva care să îmi spună la ce ore ar trebui să mănânc. Nu o dată şi gata, să îmi spună zilnic şi, dacă nu mă aşează la masă, măcar să mă sune şi să zică: "Acum mănânci". Deci am nevoie de o bonă răbdătoare şi perseverentă, dar nu cicălitoare. Adică e mişto aşa... să mănânc oricând vreau eu, dar am impresia că ar fi mai sănătos dacă aş mânca la anumite ore pe care eu nu le cunosc, şi daca le-aş cunoaşte, oricum nu le-aş respecta. Mi-ar lua de pe umeri o mare responsabilitate pentru că e foarte neplăcută senzaţia de foame doar din cauză că am omis masa de dimineaţă. Ei, da, ar putea să-mi spună mama, dar nu, e important să fie o persoană imparţială, deoarece cu mama mă contrez din principiu şi risc să rămân nemâncată toată ziua; nu are sens să o amestec pe ea.

      Şi eventual să îmi spună şi ce. Ideal ar fi să îmi dea să mănânc, dar e suficient să îmi facă o listă doar. Zilnic, chiar dacă e aceeaşi. Şi să se găsească toate în acelaşi loc, că nu îmi place să colind aiurea, cu atât mai puţin pentru mâncare. Nu zic, e simplu să mănânc doar ce am poftă, dar îmi lipseşte imaginaţia. Şi ţi se mai şi ia de castraveţi cu roşii la un moment dat. Deci nu să îmi gătească, asta ar fi pierdere de timp: dacă a intervenit obligativitatea, adică mă simt obligată să mănânc pentru că te-ai obosit să îmi găteşti... deja nu ne mai înţelegem. Mănânc orice mi s-ar spune, bineînţeles chestii... bănuiesc că există anumite... alimente, legume.... în anumite combinaţii, cantităţi, pe care oamenii normali şi sănătoşi le consumă... ălea le vreau eu, dar să nu fiu obligată să reţin care sunt sau să mă ocup eu. Aşa pot foarte bine să mănânc îngheţată în continuare la prânz, dar simt eu că e timpul să existe şi o oarecare ordine în viaţa mea, iar la treaba asta cu hrana nu am nici timp nici chef să mă gândesc, mai ales că există... în mod sigur trebuie să existe persoane care gândesc lucrurile astea în mod natural.

      Nu am nevoie de un bucătar, nu durează decât 2 minute să mi se spună când şi ce, iar bucătarul nu ar şti de exemplu să îmi spună şi cu ce să mă îmbrac. Da, pentru că aş avea nevoie şi de asta. Doar să-mi indice, că am cu ce... adică nu e complicat pentru alţii, cred... Mă uit pe stradă la haine (pe care le am şi eu) în combinaţii normale, fireşti, nimic ieşit din comun, dar pe care eu nu mi le pot imagina pentru că deci nu pot, nu-mi stă gândul la asta. Aş vrea să mă îmbrac şi altfel, dar pentru mine asta nu înseamnă decât nou, altceva, deşi cele luate cu o lună în urmă n-au nimic, ba sunt chiar şi nepurtate. Şi aşa, doar să îmi spună cum să le amestec, cum să le învârt. Să hotărască cineva lucrurile astea şi să nu-mi dea voie să mă răzgândesc pentru că sunt foarte răzgândicioasă şi e obositor. Mai ales pentru mine. Găndul meu e razna şi de colo-colo, nu are stare pentru lucruri... deci trebuie cineva care să se ocupe de mine în locul meu.

      Şi să aibă gusturi, un simţ estetic pe care să mă pot baza... eventual să îmi spună şi să citesc. Nu că n-am ce, nu că nu citesc, sunt foarte degrabăstrângătoare de cărţi, dar trebuie să mă pună cineva să citesc. Adică să îmi închidă efectiv calculatorul şi să îmi pună cartea în mână. La serviciu, când mă plictisesc să traduc despre izolaţii termice cu ecran antifoc pe tablă cutată din oţel galvanizat sau despre deschiderile pentru luminatoare şi trape de fum pe acoperiş necirculabil, se găseşte mereu de citit, din astea sau din astea, dar de exemplu am luat acum un an cartea asta şi nu am pus mâna să o deschid, iar ca ea sunt multe. Ei, dacă îmi pune cineva cartea în mână, citesc. Până o dau la o parte pentru alta şi pe-aia pentru alta, deci trebuie şi să îmi reamintească. După cum am zis, e nevoie de puţină răbdare şi perseverenţă, şi numai cineva care deţine aşa ceva poate să se descurce.

      Şi ar fi nemaipomenit şi dacă ar putea să îmi spună şi ce să zic. Sau ce să nu zic. Când nu tac, eu nu mint şi asta se pare că nu e bine. Cel puţin aşa lasă lumea de înţeles. Şi să-mi spună ce e bine şi ce e rău şi ce trebuie să consider. Astea sunt cele mai obositoare alegeri. Mă uit că oamenii au delimitări foarte clare, fiecare ştie la fix: aia e bine, aia e strâmbă, aia e nocivă, aia e o chestie genială, ce-a zis ăla e rău, ce face ăstălalt e corect. Ei, eu n-am, sunt atâtea aspecte şi variante încât mi se pare absurd să mă opresc asupra uneia. Rar consider ceva şi aproape niciodată nu ştiu ce ar trebui sau ce n-ar trebui. Deci asta e, am nevoie de o persoană cu un punct de vedere, unul pe care să pot să îl împrumut. Bineînţeles că trebuie să fie un punct mobil, că nu are sens să ne plictisim.

      Cam atât, nu sunt multe sau prea complicate... pentru alţii. Şi dacă s-ar putea să fie bărbat... colaborez mai bine.

Cinci

Nimic

Poate decât că ieri când mă întorceam din marele concediu, vedem noi, maxi-taxenii târgovişteni-piteşteni, un nene care făcea disperat şi insistent cu mâna. Asta era imediat după Topoloveni. Deşi nea' şoferu ăsta nu prea opreşte mai nicăieri în afară de Găeşti şi cam atât, pesemne i s-a făcut milă, pesemne şi ca să nu rişte să îl calce, treaba e că a frânat la câţiva metri înaintea lui. Nea' ăstălalt vine fuga. Are întipărită pe faţă o agitaţie, aproape o frământare metafizică. Bagă mâna în buzunarul vestei. Deschide uşa din dreapta şoferului, scoate 10 lei şi glăsuieşte: "Aveţi să îmi schimbaţi şi mie pe jumate?"

N-am avut, dar nu-i nimic, trebuia să treacă şi Bucureştiul.

Am şi eu gugălici

      Dacă până acum eram dezastruoasă, acum sunt mult mai bine: nu mai scriu deloc. Şi într-un moment ca acesta de lene şi concediu în care chiar nu regret că stau de-a dreptul degeaba, intru şi eu în trend şi-mi etalez gugălicii. Cu promisiunea că mâine sau poimâine o să vă povestesc aventurile de la grădina zoologică, pentru că mi-a spus Cosmin că au băgat animale proaspete... popândăi... popălăi... oximoroni... nu mai ştiu, dar mă duc să mă edific.
      Şi deci da, deşi sigur nu vă vine să credeţi, mă cată şi pe mine lumea, mai neintenţionat, mai din greşeală; am şi eu gugălicii mei şi se împărţesc în trei:

      Primele sunt căutările care mi-au confirmat că oamenii chiar fac poezii cu dicţionarul de rime: ce rimeaza cu opt (cu opt, opt. clar), rimeaza cu bine (cont în euro), prietenie-rime,versuri (foaie verde prietenie, una ţie, două mie), rime cu ioana (million dollar baby), poezii care rimeaza cu alina (alinuţa cea sadică o trăgea de mână pe soru-sa, noaptea, prin pădure. mi-e frică, mi-e frică, zice aia mică. să vezi ce frică mi-e mie, răspunde alina, că trebuie să mă întorc singură).

      Apoi căutările care sub nicio formă nu ar fi trebuit să ducă aici, dar la care nu pot ca să nu răspund sincer şi după ştiinţa mea nevinovată:
recomandari culinare - peşte cu îngheţată şi topping de muştar, cu garnitură de fluturi la grătar şi un strop de miere. dar e o delicatesă,
lectii de crosetat.blogspot.com - bob pe faţă, bob pe spate, până terminăm punga de orez,
http//edithfrincu blogspotcom/ - aţi greşit, dar n-are nimic, ştiu şi eu că ouăle se gătesc fără coji. cred că e suficient,
In numele credintei - eşti un păcătos, credincioşii nu folosesc calculatorul. 10 aleluion. punct blogspot punct com.

      Şi restul pe care numai eu le pot explica:
preludiu ce inseamna - pff, preludiu e atunci când pretena ta îţi dă voie să îi cumperi în fiecare zi bombonele, floricele, mărgeluşe, cerceluţi, danteluţe, chiloţei, covigei, suculeţ, cremuţe şi rujuleţe. Ca să nu vă rutinaţi şi fincă te iubeşte, ea are grijă ca săptămânal să îi oferi măcar câte un preludiu ieşire la munte, salon cosmetică şi pereche de săndăluţe, iar lunar să ai parte şi de preludiile speciale: rată apartament, rată bemveu şi perioada neplăcută când e mai nervoasă... ca de obicei. Anul nu o să îl apuci în ritmul ăsta. Preludiu asta înseamnă, zău pe cuvânt.
hai mai ioana daca ciocolata e a mea - hai mah, la naiba, dacă e a ta, mi se pare corect... ce-i al meu e al meu, ce-i al tău e-al meu.
ce am patit?? - te-ai născut, dar mă aşteptam la asta din partea ta, necăjitule.
stau la parter si am facut balcon - ce-aş putea să mai zic, balcon de beton.
ai impresia ca ai uitat usa deschisa - aha, asta e atunci când pleci în concediu la mare şi te întrebi ce n-ai luat: periuţa de dinţi sau pastilele de memorie.
masterul la ce ma ajuta? - să aprofundezi ce n-ai învăţat în facultate, normal.
aventuri din cripta - numai la noi, trei la zece mii.

O problemă şi-altă problemă, toate de ilogică

      Mă sună de la banca Rjhghtghnnjk:

"Bună ziua, mă numesc cum mă cheamă..."

"A, da, ştiu, nu am putut să vă mai răspund ieri, nu vreau asigurare..."

"Nu, nu, noi suntem alţii. (!!!) Noi facem un interviu. Aţi fost ieri la sucursala nuştiucare Târgovişte şi aţi alimentat contul şi am fi vrut..."

"Zi zău, nu, eu nu...", mă mir sincer, ştiindu-mă în Piteşti.

"A, nuuu? Cum?", se minunează şi duduca pe un ton foarte suspicios.

Îmi revin amintirile în cap şi încerc să nu o mai lungesc: "Da, da, ştiu cine, mi s-au pus nişte bani pe card, ştiu despre ce e vorba."

"Dar cum adică, nu aţi fost dumneavoastră?"

"Altcineva..."

"S-a recomandat cu numele dumneavoastră..."

"Nu, sunt în alt oraş, dar ştiu despre ce e vorba... dar s-a întâmplat ceva, e vreo problemă?"

"A, nuuu, nu, noi vroiam să vă întrebăm ce părere aveţi despre serviciile şi personalul băncii Rjbbbleahmnbhg, facem un sondaj."

"Aaa, o părere foaarte bună, excelentă, sunt foarte mulţumită"

"Da? Vă mulţumim foarte mult, o zi bună."

      Ca să înţeleg dacă numai în minţile mele a fost stupid dialogul, o întreb şi pe mama, autorul ilegalităţii, poate s-o fi întâmplat ceva şi a uitat să-mi spună. Mama că nu, au sunat-o si pe ea, mă căutau pe mine să-şi facă publicitate la niste nuşce produse de-ale lor... Da, normal că le-a dat buletinul şi că au văzut că ea nu sunt eu nicidecum. Măi mamă, era foarte mirată şi deranjată aia că nu eu am fost. Aiurea, zice mama, că de obicei un cont de salarii este alimentat de firmă, sau de tine personal... Ei bine aici am rămas încă o dată şocată, dacă mai era posibil.

      Că n-au treabă cei care m-au sunat, ei doar au văzut contul alimentat. Păi NU, mă! Deşi nu mă suni pentru asta, ajungi totuşi să mă tragi la răspundere pe o temă despre care nu ai informaţii. Nu că nu le ai corecte, nu le ai deloc, aşa ai bănuit tu, ca eu mi-am alimentat contul. Şi n-ar fi o problemă că nu te-ai informat, că nefiind domeniul tău nu te interesează şi nu te interesezi, dar măcar dacă mă sunai să mă întrebi cine a fost.

      Nu, tu mă suni de fapt să mă întrebi dacă sunteţi nişte oameni capabili şi ajungi să îmi spui ce-am făcut ieri, apoi eşti neplăcut surprinsă că nu-i ca tine şi mă iei la rost că de ce şi cum de nu am fost eu. Bă, pai n-am fost, iar voi sunteţi caraghioşi pentru că, până la urmă, nici nu a contat cine, de ce şi cum de nu, mi-ati făcut doar conversaţie elucubrantă.

      Dar cel mai şocant nu m-au şocat nici pe departe concluzia şi tactica, ci raţionamentul întregii poveşti. Că dacă până şi mama mea proprie gândeşte aşa despre mine: "un cont de salarii este alimentat (...) de tine personal...".

      Mă, păi cum, păi NU!! Interesul şi scopul firesc al posesorului de card este să îl GOLEASCĂ. De alimentat se ocupă firma, mama, tata, bunica, pisica. Eu una sunt împotriva acestei idei neortodoxe, cum că e treaba mea să pun bani pe cardul meu. Nu dom'le, eu îi scot şi îi cheltuiesc.

Nu ştiu ce vreau să spun, dar zic

    Onorată instanţă, joia trecută mâncam liniştită o piţă în compania domnişoarei Adriana, într-un local foarte plăcut sufletelor noastre.

     Deodată, PAAC, se dă uşa de perete şi apare patronul localului, stimată instanţă, strigând sus, tare şi nervos: "Să vină batozica! Batoza, unde-i batozica? Să vină imediat!". Batoza, adică batozica, apare plouată, sub forma unei fete normale, dar puţin mai făcută decât colegele dumisale, carele sunt alese la angajare special zlabe şi cu fuste cât o curea mai lată. Adică nu zic, insul are gusturi bune şi la cure fuste şi la proporţii. Şi nu zic, insul este simpatic, are o moacă plăcută, dar numai că atunci când merge, parcă se rostogoleşte, cum să spun, adică atât de grăsan şi pufos este.

Acum să încep altfel:

      În principiu şi din principiu eu spun cu suficientă lejeritate "cretinule", "eşti imbecil", "este stupid ceea ce zici". Dacă aş primi câte un bănuţ... în fine.

      În cazul în care spun asta în loc să te ignor, înseamnă că deja îmi pasă şi îmi pare rău că e aşa, aş fi vrut să fii mai puţin idiot, dar îmi asum faptul că s-a ajuns până într-acolo încât să fii idiot. Îmi mai asum şi responsabilitatea sicerităţii. Este, cred, un minim respect pe care fiecare îl datorăm celor cu care nu alegem să nu interacţionăm: sinceritatea cu toate consecinţele. În plus, ar fi înjositor pentru mine să mă prefac că nu eşti cretin, din moment ce asta consider. Dacă am ajuns la concluzia că esti, şi, din motive care nu depind de posibilităţile mele, nu te pot evita, la ce mi-ar folosi să fiu făţarnică? Dacă tot ai de-a face cu mine, ce sens are să crezi că am o părere bună? Şi să ne înţelegem, eu te-am etichetat din punctul meu de vedere, alţii te pot considera de-a dreptul genial, ori de-a dreptul troglodit.

      Foarte mulţi au catalogat asta drept îngâmfare, aroganţă. Cei care şi-au primit acest alint au vrut neapărat să ignore că am şi demonstrat ceea ce am afirmat. Când m-am exprimat, neapărat am spus şi de ce, cu exemple concrete, analiză pe text, argumente, raţionamente, cauze, precum şi cu scuzele de rigoare. Dar ideea rămâne, eşti cretin. Argumentele sunt pentru mine, nu pentru tine. Aş fi eu cretină dacă nu le-aş avea.

      O primă idee ar fi că cei mulţi preferă să fie menajaţi, minţiţi şi prostiţi pe faţă. Ar alege la orice oră părerea bună a unui duplicitar, decât părerea proastă a unui nesimţit sincer. Nu pot şi nu vreau să înţeleg motivele.

      A doua idee-nedumerire este că de ce, dar DE CE, când lucrurile sunt evidente, când nu este niciun dubiu că cel căruia te adresezi stă mult mai bine decât tine la capitolul la care te referi... DE CE nu te abţii? Poate în domeniul cretinismelor lucrurile sunt oarecum interpretabile, dar când tu eşti un bursuc panda de 120 kg, cum poţi să te adresezi cuiva sub jumate din greutatea ta cu apelativul de "batoză". Eşti cretin?

      Nu e vorba de misandrism, mai mereu fac un front comun destul de suspect cu misoginii... Dar e ca şi cum aş spune eu oricui chiorule!... trist şi ilar.

Am întâlnit şi români fericiţi

Sunt o leidi

      Azi dimineaţă se uita tuată lumea dupe mine... bărbaţi, fomei, copchi, tăt poporul. Băieţii de la benzinărie mi-au făcut şăgalnic cu ochiul, controlorul mi-a zâmbit, vrăbiuţele-au cipcirit.

      E clar, mi-am zis, e musai neapărat să mă îmbrac mai des în costumul ăsta, chit că tre să renunţ la geanta aia în care încape cuierul, că trebuie efectiv, deci efectiv, să mă pieptăn şi... cam atât pentru că tocuri am mereu ca să par un pic mai puţin decât pătrăţică (mi se spunea Pătrătsel).

      Oricum, ce mai încoace şi-ncolo, am facut senzaţie. Când am ajuns la serviciu, mi-au esplicat colejii de ce: