Teatru absurd

Sau mic ghid de locuit cu chirie

- Deci la apă aveţi 75 de metri cubi.

- (Dom’le eşti cretin, îmi vine să-i zic) Dom’ne 80 de metri cubi se consumă într-un an aproape, nu într-o lună jumate, nu vezi că citeşti greşit?

- Când v-aţi mutat luna trecută aveaţi 408, acum 483.

- Pai 408 ai spus tu şi te-am crezut, am avut impresia că ştii să citeşti, dar era 40,8, acum e 48,3.

- Nu e, nu vezi cum se învârte acul ăsta (?!!?). Aveţi 75, asta înseamnă cam 8 milioane şi ceva doar la întreţinere. Mi-aţi dat garanţie patru cinci sute, iar din chirie mai rămân şapte sute de mii, deci cinci două sute sunt în total şi mai aveţi...

Calculase el. Cristi are 28 de ani, e cu două săptămâni mai mic decât Dan, dar asta nu e o scuză. Nevastă-sa are 22. Până ieri au fost proprietarii apartamentului în care am locuit în ultima lună jumătate.

- Ioana, zice ea. Ştii ce mă deranjează pe mine, că ne-aţi anunţat că plecaţi doar cu o zi înainte.

- Dar nu-i adevărat, v-am anunţat cu două săptămâni înainte, Noi avem chiria plătită până pe 10 martie. Doar că plecăm de azi… în vacanţă. Dar vă dăm şi cheile, oricum.

- Fato da’ tu nu înţelegi că aşa ceva nu se face? Dacă noi veneam şi vă anunţam cu o zi înainte?

- Domnişoară, (ieo) nu sunt fato cu tine. Când ne-am cunoscut, eu v-am vorbit cu dumneavoastră, voi aţi dat-o pe persoana a doua.

- În primul rând că eu sunt măritată, da? Şi am şi un copil, aşa că pot să îţi vorbesc cum vreau în casă la mine!

- Apoi dacă ne-aţi fi anunţat cu o zi înainte, restul de bani ar fi rămas la voi. Anunţându-vă noi cu o zi înainte, restul de bani rămân tot la voi, aşa că nu văd problema. Financiar nu-i nici una, presupun că sunt probleme de ordin sentimental, în cazul ăsta…

- Hai, hai să lăsam discuţiile astea, se răsteşte el, hai să calculăm câţi bani mai aveţi să ne daţi. Ia spune ce-i cu geamul ăsta, de ce se închide aşa greu?

- Cristi, eu văd că se închide ca orice geam, dar nu cred că ai tu destulă forţă…

- Nu că nu era aşa când v-aţi mutat.

- Te cred pe cuvânt, eu nu am verificat geamul când ne-am mutat, calculează tu cât costă.

- Da’ ia vino-ncoa, sertarul ăsta ce-i cu el, nu era aşa.

- Da, Cristi, calculează cât costă sertarul.

- Perdeaua de la duş văd că nu mai e.

- Da, când mi s-a făcut rău din cauza instantului de gaze, am căzut peste ea şi am rupt-o. Calculeaz-o şi pe-aia.

- Da la tine totul se calculează, zice ea. Eu nu te cred că ţi s-a făcut rău din cauza instantului, a locuit aici şi sora mea şi nu a avut nimic. Ai tu alte probleme

- (Dacă era cam nespălată, normal că nu, mă gândesc) Nici noi nu vă credem că nu ştiaţi ce probleme sunt cu gazele, aşa că suntem chit.

- Mi s-a făcut rău şi mie de câteva ori, şi fratelui meu când a venit să vă repare canalizarea, intervine Dan. Dacă Ioana e mai sensibilă, la noi nu cred că se justifică.

- Aşa şi cu canalizarea, intervine şi Cristi. Văd că nu aţi lipit la loc gresia. Să vă luaţi racordul înapoi şi banii pentru reparaţii nu se mai scad din chirie.

- Nu voi aţi zis să reparăm dacă avem cum? Când v-am chemat, a durat o săptămână doar până aţi revenit cu un telefon ca să vă reamintiţi care era problema. Sau aţi fi preferat să plătiţi pagubele pentru inundaţie vecinei de jos?

- Dacă nu e lucrarea (!!) terminată, nu ne interesează. Şi-aşa noi cu ce v-am deranjat în tot timpul ăsta?

- Păi tocmai că nu ne-aţi deranjat, deşi v-am spus că sunt probleme cu gazele. În loc să veniţi să rezolvaţi problemele, ne-aţi sunat doar să vă dăm banii pentru chirie.

Între timp Dan, Toni şi Lăcrămioara cară bagajele.

- Deci apă aţi consumat 75 de metri cubi, reia cretinul. Da' o să ne ducem să vorbim cu administratorul totuşi.

- Îmi e şi ruşine să îl deranjez, se pisiceşte handicapat nevastă-sa. Şi fii-ta e singură acasă, eu nu mai suport să mai stau aici să mă cert cu ăştia. Înainte să vă mutaţi eu am venit aici şi am făcut curăţenie o zi întreagă, aşa v-am lăsat eu aragazul ăsta?

- Mult mai rău, iar tigaia şi oalele din el erau mucegăite. Dar dacă aşa ştii tu să faci curăţenie o zi întreagă, e nasol.

- Jfytftyfubjb

Pauză, se lasă cortina. Plec cu bagajele, rămâne Dan să calculeze ce mai avem de plată şi mă sună între timp: A venit administratorul. Le-a explicat ăstora că nu ştiu ei să citească apa şi că sunt de fapt 8 metri cubi, nu 80, cantitate care ar fi însemnat să inunde tot blocul. Şi că într-adevăr instalaţia de gaze e proastă, cine le-a făcut-o şi-a bătut joc de ei. Să vezi cum s-a schimbat asta la faţă când a văzut că nu are cum să ne pună 80 de litri de apă. A zis Cristi că mai avem să le dăm 1 milion 100.

Mă întorc. Până coboară Dan şi urc eu s-au făcut 150. Parcă nu mă mai văd plecată.

- Aţi avut mare noroc cu apa, comentează ea imbecil şi vizibil ofuscată că nu are de unde să scoată bani. Cristi, calculează dragă câţi bani are să ne dea.

- Păi 1 milion o sută pentru facturi, zice el prudent, şi 400 de mii pentru sertar.

- Dragă, da' ce noi suntem bătaia lor de joc, eu n-am chef să ies în pierdere aici.

- Şi geamul 500 de mii, reia Cristi, doar dacă credeţi voi că se face mai ieftin, veniţi cu cineva să reparaţi.

- Pune acolo cât vrei, noi aici nu mai venim.

- Auzi dragă, pune acolo 500 de mii.

- Deci 500, şi o perdea ca aia de la baie costă cel puţin 500 de mii, se uită el chiorâş la mine.

- Aşa…

- Şi 500 de mii reparaţia la canalizare. Şi mai e ceva? priveşte îndoit spre nevastă-sa.

- Să zicem că nu. Trage linie şi calculează.

- Mai aveţi să ne daţi 3 milioane.

Dan către Ioana, după câteva ore:

- Am dat pentru gaze 4 milioane două sute, Proştii ăştia au calculat de trei ori şi au greşit de fiecare dată. Să vezi cum sună după noi când o să le vină factura de 6 milioane şi ceva.

Zi end

Delir

Duc lipsă de perspectivă clară. Mi-am uitat ochelarii undeva, unde n-am idee. În mod normal m-aş agita, dar ştiu sigur că nu i-am pierdut. Aştept să apară. Între timp, dumnezeu cu mila şi cu treburile mele pe ziua de azi.

Şi Ceaţă. M-am trezit la 7 şi 10. La 7 şi 10 trebuia să fiu la serviciu. Este sigur a treia sau sigur a patra oară când mi se întâmplă asta în 2 ani.. Nu fac parte din categoria celor care pun două sau patru puncte în loc de trei sau care lasă spaţiu înainte de virgulă şi nu lasă după. Doar că de ce nu as pune punct după punct? Susţin punerea de semne de punctuaţie după semnele de punctuaţie;.!

Totul a început într-o marţi din noiembrie. De-atunci trăiesc o mare conspiraţie, Dan zice că a evreilor. Timpul chiar că e relativ, trei ceasuri rele se pot transforma lejer în trei luni. Orice începe într-o marţi, nu se mai termină niciodată.

îN Mateo au ceaiuri, mai nou. "Ediţia de toamnă"... aşa scrie pe pliant, ce! Au schimbat şi playlistul, aşa, hodoronc~tronc, după câţiva ani. Sunt descumpănită. Pe cuvânt că totul pare brusc altfel, acum că nu ştiu sigur când vor apărea ochelarii mei. Imposibilitatea de a privi corect îmi dă senzaţia că sunt într-un univers paralel.

Privind în urmă, totul ar trebui să pară o glumă. După ce m-au inundat, proprietarul a vrut bani ca să zugrăvească. Banii mei ca să zugrăvească apartamentul lui. În plus, şi banii pe care mi i-a dat vecinul-vinovat pentru reparaţia laptopului. Laptopul meu, banii mei. N-am vrut să-i dau, a zis să plec şi în două ore eram dusă. Nu se aştepta pentru că seara m-a sunat să mă întrebe când mă întorc. Am lăsat acolo 4 milioane, plătiţi în avans, şi doi ani de dulce linişte plictisitoare.

Am mai terminat o carte de ROB. La întâmplare. Zilele astea nu pot să citesc altceva. La fiecare final de lectură mă simt ca şi cum m-ar fi părăsit iubitul. Nevinovată. Aştept OSM.

M-am mutat la o doamnă drăguţă care mi-a povestit că îmi ia patru milioane pe lună şi că ea o să plece în Franţa în două săptămâni. Asta era în noiembrie, ziceam. Apartamentul distrus de ultima "chiriaşă" căreia nu-i luase bani pe chirie şi care, în schimb, nu plătise nicio factură. Dar distrus, nu aşa în glumă... A descoperit dumneaei, doamna drăguţă, nişte jurnale ale fetei şi a constatat că se ocupa cu ceva treburi sataniste. Mi-a împărtăşit impresiile şi mi-a arătat că nişte poze pe care le-a făcut fetei, tocmai acelea!, nu ieşiseră. Apoi a plecat şi m-a lăsat să dorm singură în apartamentul distrus, pe o improvizaţie de saltea şi cu poveştile despre fata satanistă care nu a ieşit în poze.

Mâine este ziua lui. Mă gândesc că nu pot să scap cu un buchet de flori şi o cutie de bomboane. Deşi…

L-am întrebat de 10 ori, în modul cel mai subtil: "Nu mai bine îţi dau bani în loc să mă gândesc ce cadou să-ţi iau?", iar el, subtil ca şi mine, mi-a răspuns: "Eu te vreau doar pe tine".

Deci doamna trebuia să plece în noiembrie. Între timp mi-a dat Lăcrămioara un pat de campanie. La sfârşitul lui decembrie, lună de chin şi convieţuire cum nu mi se mai întâmplase de când am terminat facultatea, am întrebat subtil, aşa cum mi-e obiceiul: "În cazul în care plecaţi până la revelion, e vreo problemă să-l fac aici?"

Nu faci ncio brânză cu subtilitatea, zilele trecute s-a întâlnit Dan cu doamna. Întâmplător. Nu în Paris. Am plecat lăsând în urmă alte patru milioane şi câteva iaurturi în frigiderul care nu funcţionase oricum toată luna.

Şi-am vrut să mă duc la biserică. Mi-am zis, doamne, e clar că avem probleme, hai să stăm de vorbă şi să ne împăcăm. Vin eu la tine. Ningea mărunt şi se înserase. Dau să deschid uşa. Dinăuntru femeia de serviciu strigă la mine nervoasă: „Da’ tu nu vezi că am închis, ce-ai de tot tragi aşa?” După ora şapte se închide la credinţă. M-am închinat.

Acum căutăm să ne mutăm iarăşi. Motive din cele mai diverse: vecina de jos m-a ameninţat că ne pune lipici pe clanţă dacă mai scutur ceva pe geam. Dedesubt e rău, deasupra e rău, la naiba. Mă deprimă balamucul mutărilor, imposibilitatea de a-mi crea alte tabieturi, alunele din ciocolată, autobuzele care au mereu acelaşi traseu.

N-am perspectivă. Sau e de la fără ochelari.

Nişte bloggeri!

A avut loc a 62g10a69y89,89.89 - a întâlnire a bloggerilor care suntem şi deşi nu ne simţim neapărat aşa, ghinionul face să avem bloguri.

Nu m-aş fi aventurat să postez dacă nu m-aş fi găsit în ingrata postură de unic fotograf de serviciu, aşa că trebuia să arunc şi două trei cuvinte pe lângă pozele care mi se par foarte reuşite din punct de vedere al atmosferei... care s-a lăsat surprinsă.

Nu pot să spun că a fost cea mai reuşită seară, pentru că toate cele de până acum au fost în aceeaşi măsură de interesante, şi când am fost 4-5 şi 100. În ordine alfabetică: Oana, cu vestea fericită pentru mine că Parfumul văduvei negre apare cu următorul număr al revistei Flacăra, Raluca, fotograf-copilot, care a facut cinste cu o bere pentru că a câştigat locul II la concursul pe PA-uri de pe Trilema, Ema cu Alin al cărui blog merită promovat pentru originalitate, Mişu împreună cu soţia-amantă, Adi Preda, Adi Enache, Geocer care a avut de împărţit un vin cu Remus şi Dan Badea cu amanta lui.

Spre sfârşit, când toată lumea vorbea în acelaşi timp cu toată lumea, am facut şi un film, iar dacă nu îl încarc cât de curând, înseamnă că am găsit motiv să îl păstrez ca material de şantaj :D

Pentru eventuale reclamaţii şi solicitări de ştergere de poze, apelaţi cu încredere, deşi eu cred că ar fi păcat:

PS. Ca dovadă că suntem tineri inteligenţi şi deosebiţi, nu ştim să spunem sigur nici a câta întâlnire a fost - vorba vine sigur, că suntem total în ceaţă - nici câţi am fost, până nu încercăm să ne numărăm pe degete sau cu boabe de fasole, nici ce am avut de citit, sau ce vom citi pentru data viitoare, nici numărul sticlelor... nici măcar ce culoare aveau ochii domnişoarei care ne-a servit aseară!! Nişte... bloggeri!

O societate bolnavă

Zilele trecute stăteam. În jur plutea o stare de împăcare şi o linişte conspirativă. Am realizat dintr-o dată că asta e vocaţia tuturor. Pentru că nu stăteam orişicum. Stăteam şi aşteptam să intru undeva. Asta mi se pare cea mai perversă modalitate de a pierde timpul. Din cauză că se justifică. Adică aştepţi să-ţi vină rândul să intri la dentist, să zicem. E o treabă serioasă, trebuie să iţi rezolvi problemele de dantură.

Stai pe scaun şi te uiţi în gol, sau la televizorul acela pus intenţionat pentru că oamenii, atât cei programaţi, cât şi cei care te cheamă la o anumită oră, ştiu cât de perfect improbabil este să intri chiar atunci când s-a stabilit.

Stai acolo cu expresia că dacă ar fi după tine ai prefera să fii la serviciu, să găteşti trei feluri complicate de mâncare şi să ai grijă de câţiva draci de copii, ori să baţi cel puţin covoarele la -10 grade. Dar universul te obligă ca tu să stai degeaba acolo şi să te iroseşti.

Minciuni sfruntate. Toată lumea ştie că la dentist e singurul loc unde nu poţi fi tras la răspundere că stai. Dar nimeni nu spune nimic. E o conspiraţie monstruoasă şi tacită. Pe motivul „că la mine e ceva complicat, o să mă ţină foarte mult şi nu are sens să aşteptaţi după mine”, uneori se întâmplă chiar să îi dai voie celui care e după tine să intre înainte, numai ca să prinzi ultimele 15 minute din Esmeralda.

Trăim intr-o societate alcătuită din veritabili pierde-vară şi din indivizi care ar spune orice că sa se degreveze de responsabilităţi. Mi-e mie jenă.

Am uitat. Eu stăteam să intru la masaj. Am nişte probleme groaznice cu spatele…

Poze live sau cum a luat sfârşit o dramă

Poze live în direct de acum două zile cu animalul zurliu şi glumesc, cred că vă daţi seama, n-a fost chiar o dramă. Mai mult un dezastru.

Pe mine mă sperie chiar şi amintirea ei, deşi era foarte blândă (mint, da?), a produs ceva pagube triste, dar încep să mă vindec. Trecerea ei prin viaţa noastră a lăsat urme. În toată casa, unele cred că încă nedescoperite, însă am aprins beţişoare parfumate.

Cel mai marcat a fost Dan, (ca teritoriu, vreau să zic) cred că de 6-7 ori, dovadă a unei iubiri persistente, călduţe şi cam urât mirositoare.

După ce am cedat psihic şi am trimis-o la colţ (adică nu i-am mai dat voie în pat) s-a îmbolnăvit. Pentru că de-asta arată aşa cuminte, nu vă lăsaţi amăgiţi şi să credeţi că n-am eu suflet:

... şi într-un final a venit Lucian (ştie cine cunoaşte):

... propritarul de drept, şi a luat-o acasă, într-un loc mai bun, cu multe pisici aşa ca ea. Amin

(Eu şi cu Dan am hotărât că cel mai înţelept ar fi să înfiem. Un copil de vârsta noastră. El zice că o domnişoară, eu mai mă gândesc, aş vrea gemeni...)

Pisica zgubilitică

Avem pisică. Nu o cheamă nicicum pentru că nu vine orice i-am face. Oricum, în afară de "pis, pis", "mâţă frumoasă" şi "cretino care eşti ce m-ai zgâriat" nu i-am spus până acum şi nici nu cred că o vom chema altfel, deci nu se justifică o risipă de nume.

E mică şi zgubilitică şi cam uşchită cu capul. Un picuţ de pisică albă toată. După ce i-am dat drumul în casă, ne-a scuipat şi a vrut să o ia la fugă, dar a alunecat pe parchet şi s-a dat cu capul de oglinda de la şifonier. Apoi a dispărut pur şi simplu şi de-atunci n-am mai văzut-o. Părerea mea este că nici nu există. De fugit nu avea pe unde. Ori s-a evaporat, ori nu a fost de la bun început şi am visat. De exemplu am mai visat eu odată că mi-a intrat salariul pe card cu o săptămână mai devreme, deci tot ce e posibil.

Mama mă întreabă ce îi facem când plecăm mai multe zile de-acasă. Eu zic că abia o să se bucure pentru că oricum nu îi place de noi.

PS. Poze, când o să apară... dacă o să apară.

Printre pietre

Îmi trebuie apă, nu pot să mor cu mâinile murdare;
pământ, să mă îngrop printre pietre, piatră cu piatră;
să plec spre muntele care mă cheamă la fiecare miez de iarnă grea,
să calc cărări pe aripi până la tine, la ochii cerului,
să ne dea Domnul un gând bun;
trebuie să găsesc pădurea peste stânci -
am de stat la poveşti în taină, am să spun multe de pe suflet,
două-trei vorbe şi o să mă dea pământul afară:
în veci nu primeşte oameni cu oameni în pântec,
în veci nu se pleacă fruntea
spre mâna mea de piatră.

Pentru concursul de Proză Arhiscurtă (proză sms, cum îi zice Dan) de pe Trilema, dacă mai era vreun dubiu.

Vizită în casa din lemn

Singur mi-ai deschis poarta de la ograda cu trei câini. Ai proptit umărul în ea când îngerul împingea cu o aripă de partea cealaltă, şi parcă văd aievea o veche Evă cum m-a întâmpinat pe şoptite, să nu ne destrame din singurătăţi. Am intrat şi m-am minunat în gând de ceasul târziu în odăile cu fereşti spre cer, din lemn îngânând a Brel şi ave maria pictat între icoane. Acum, aproape de miezul nopţii, caut după tine cu vătraiul prin foc; spre zori ai să te prefaci cenuşă şi voi rămâne eu, tăcerea ta.

Încă pentru concursul de Proză Arhiscurtă al lui Mircea, ultimul, dar nu cel din urmă. Text.

Să ziceţi mersi

Mai ţineţi minte cum era să fiu o glumă proastă?

Ei bine, se întâmpla fix acum 26 de ani.

Să ziceţi mersi, că nu ştiu zău ce vă făceaţi fără mine.

Viaţa la ţară

PEPENI, hai la PEPENI BĂ, să vă dăm pepeni! O găină grasă, cum se cuvine, grăbeşte cu o liotă de pui negricioşi pe urmă, de-ăia de-ţi ciugulesc degetele când îi prinzi. Mereu lipseşte unul: dacă-l mănâncă pisica, găsi-o-ar boala, se necăjeşte naşa mea. Din straturile cu roşii galbene, cotoiul miaună languros la vecina handicapată: Ncenfanci? Bine, ia, ascult Tezaur Folcloric.

Şi îmi e dor de un cer senin. Plouă atât de cald peste frunze, încât aş sta toată ziua într-un pântec şi aş refuza să mă nasc.

O scriere veche în straie noi (rămasă mai mult în costum de baie, dacă e să mă întrebaţi pe mine) pentru concursul trilematic al lui Mircea. Regula este ca textul să se încadreze în 495-500 505 caractere pentru a se numi un PA.

Pierdut cuvinte

Mi-a notat Costin în dedicaţia romanului său de poezii: „Poetei X”. X sunt eu. Costin este constructor de versuri albe, aşează frumos vorbe unele peste altele, ca pe cărămizile arse de soare, şi face adăposturi pentru gânduri. Eu nu mai sunt. Demult, cam de pe când mi s-au rătăcit cuvintele. Uneori îşi iau singure câmpiile (poate din cauză că adevărurile limpezi chiar sunt inexprimabile) şi te lasă, aşa cum îşi lasă un om femeia, aşa cum ne lasă la răstimpuri dragostea. Vorbele mele din lemn de brad.

Scris-am eu pentru Concursul de Proză Arhiscurtă organizat de Trilema. Deşi mai degrabă de Mircea.

Aroganţe

Pe 2010, eu, Ioana, mi-am propus să fac un lucru pentru blogul ăsta şi anume să scriu. Asta în ciuda faptului că de când nu am mai avut decât o postare la două săptămâni, am urcat vertiginos în Zelist. Dar succesul mă incomodează.

Ei bine, de-acum o să fac şi eu ca voi, o să scriu despre propria persoană, ce nu-mi place mie şi ce nu-mi convine, cine mă enervează şi la ce adresă locuieşte şi din ăstea asemenea, păreri. Adică treburi arogante. Numai că spre deosebire de voi eu recunosc că astea-s aroganţe, pentru că nu-i nimic interesant în informaţii despre lungimea cozii pisicii, indiferent a cui o pisică o fi. Adică o să încerc să fiu şi mai rău. Sper să-mi iasă.

Şi pentru că este şi Sfântul Ion şi toate se leagă, o să vedeţi, o să povestesc cum mi-am început eu cariera de persoană încrezută şi arogantă.

În primul an de facultate m-am dus la cămin ca tot omul, cu încredere în fiinţele oameni şi cu dorinţă de socializare. Şi ce dacă eram o roackăriţă cu tricouri negre care asculta Cradle of Filth şi Cannibal Corpse în timp ce colegele maneliste şi pe jumătate de etnie rromă încercau să-mi explice că nu se dă cu mătura în cameră încă din prima săptămână? Şi ce, credeţi că chiar nu se pot înţelege oamenii? Da, păi nu. Ăstea m-au dat afară după două săptămâni, au zis că mi-ar fi mai bine într-o cameră în care nu se fumează. Au fost de treabă şi mi-au propus să-mi las la ele frigiderul, dar noile colege care nu s-au lăsat intimidate de puţină curăţenie, au zis nu, să îl iau cu mine. Altfel eu îl lăsam, că sunt cam fraieră de fel. Pe bune, nu glumesc.

În afară că sunt fraieră (poate credeţi că glumesc, dar nu), sunt şi credulă. În noua cameră am crezut că totul a fost o întâmplare nefericită şi m-am relaxat. Aici a fost prima greşeală. Apoi, după o scurtă perioadă de dezamăgire, am început să fiu din nou eu. Aici a fost de fapt greşeala care a contat. Pentru că eram 4 colege dar cinci paturi, ălelalte au repartizat un pat sub al meu, iar când s-a pus problema ce facem cu salteaua, eu am zis că pot să o pună la mine pe pat, nu mă deranjează să am două. Adică mă încurca, eu sunt scundă şi până mă căţăram în el era o aventură, dar mă puteam sacrifica.

Totul a fost ok (aşa îmi închipuiam eu (pentru că se pare că cititul la toaletă, duşul zilnic şi jocul de canastă sunt considerate excentricităţi printre studentele la Litere) se închide şi prima paranteză), până când un hăla absolut întâmplător care nu avea de lucru a venit la noi în cameră şi a întrebat: „Dar dintre toate 4 de ce tocmai tu dormi pe două saltele?” Şi a răspuns Ioana, cu naivitate în glas şi uimire sinceră în priviri: „Pentru că eu sunt Ioana!!” Doh. Ei, da.

Drept pentru care cred că îmi puteţi ura deja la mulţi ani, treacă de la mine.

Să nu ziceţi că n-am zis

Orice explicaţii este grele spre imposibil momentan. Trebuie să pricepeţi că unii aşa ca mine nu au lucrat între crăciun şi revelion... aşa ca voi. Şi deci sunt dezorientată, confuză, căscată, timidă. Aştept cu nerăbdare următoarea vacanţă. De crăciun, normal. Mai e doar puţin.

PS. Şi poze de la revelion. Ca să nu ziceţi că am stat acasă (că sunteţi în stare) (deci n-am stat acasă, da?). Cu oameni faini pe care nu îi cunosc. Şi pe care îi cunosc. Eu eram la capătul celălalt al aparatului.

PPS. Şi un live (scuzaţi calitatea inregistrării):

Şi la vară iarnă

În primul rând vreau să vă spun mai multe chestii.

A fost un an şi au fost vreo două nopti pur şi simplu de-a dreptul, iar în ultima lună am impresia că am trăit câteva secole cel puţin.

Şi tare am impresia că nu s-au terminat.

Iar drept e că uneori când nu-ţi vezi capul, numai de scris nu-ţi mai arde, prin urmare vă transmit un călduros cu altă ocazie.

Hai la mulţi ani şi la vară iarnă.

A fost

A fost a cincea întâlnire a clubului de carte de bloggeri de indivizi care citesc.

Foarte ciudat şi uimitor cum au trecut aproape trei luni şi oamenii aceştia care suntem nu reuşim să ne certăm, ba chiar aşteptam cu nerăbdare să ne revedem, în ciuda faptului că suntem cam fiecare cu capul, în felurile noastre plăcute de altfel.

Şi a fost Ema. Ema a scris despre Adam şi Eva. Ema scrie foarte cumva cu un stil al ei aparte. Cu un fel de parfum.

Raluca, a cărei zi de naştere a fost săptămâna trecută, la mulţi ani Raluca, era să primească un trandafir de la George, numai de-ar fi venit. Nu-i nimic, l-am luat eu, din păcate din fericire.

Mişu a băut ceai. Poate din cauză că ne aflam într-o ceainărie, ori poate efect firesc al prezenţei unei soţii frumoase - al cărei nume nu mi-l voi aminti, dar nu dinadins, ci pur şi simplu, din uitare -, nu vom şti niciodată.

Apoi Alin cel Fără de Blog, excepţia care întăreşte regula că suntem o întâlnire de bloggeri, şi George cel Intolerant a cărui veşnică nemulţumire se află pornită într-o căutare asiduă, o campanie de cucerire, parcă, a tot ce poate fi combătut, cârcotit, bombănit şi contraargumentat.

Şi Oana care a făcut pustiul de bine şi a livrat-o întreagă pe Ioana la noua locuinţă, în mod ironic tot în pădure, dar acum mai pe lângă biserică, dacă o fi trebuind asta să însemne ceva pentru Ioana.

Iar pentru data viitoare a rămas să citim de Ileana Vulpescu Arta conversaţiei, o carte pe care nu mă satur să o reiau şi care parcă este alta la fiecare lectură, o carte a multor destine, cu toate că este una a singurătăţii.

Contra timp

Pe fugă

Stiţi, senzaţiile de fericire sunt scurte şi de cele mai multe ori nu au motiv aparent. Senzaţiile veritabile, nu fericirea fabricată, vreau să zic. Există câte un moment în care te trezeşti, hodoronc-troc, cum ar veni, că iată, vârtejul de lucruri din jurul tău se aşează cum n-ai fi putut bănui şi exact în felul în care trebuie, poate nu neapărat în cel care ţi-ar fi plăcut.

Exact în acelaşi fel există momentele în care ştii că a luat sfârşit o perioadă şi că începe alta, fără ca nimic să poată prevesti asta. Nu sunt treceri marcate de evenimente importane, când ai terminat facultatea, poate când ai pierdut pe cineva, sau când te-ai căsătorit, nu sunt nici măcar momente fericite şi nici neapărt triste. Există pur şi simplu un punct de tranziţie, pe care probabil nu ţi-l vei aminti când te vei gândi peste ani la trecut, ceea ce îl face cu atât mai important, mă gândesc.

Ce importanţă are că eşti în curs de mutare dintr-un loc care nu era al tău, în alt loc care nu este al tău, una dintr-un lung şir, nici măcar nu ştii dacă eşti la jumătatea firului sau cine ştie unde. Iar în mijlocul oamenilor care se foiesc în jurul tău şi a grămezilor de lucruri şi evenimente care nu îşi întrerup cursul, te aşezi pur şi simplu o clipă, te uiţi pe un album de poze cam vechi care ţi-a picat în mână întâmplător şi îţi dai seama ca aici s-a închis o uşă, mai bună, mai rea şi că se deschide alta, mai rea sau mai bună.

Şi zâmbeşti şi o iei de la capăt, uitând. Pare-mi-se că asta-i viaţa.

Părerea mea

Părerea mea e că am terminat de scris.

Indecent

Strategia mea e très simplă. Nu fac, nu mă pasionează să vorbesc despre, de altfel nici n-aş avea ce zice, nu citesc nimic în materie de aşa ceva. Ieu mă uit pe poze. Nu ştiu cum vine asta, îmi trezeşte interesul, dar nu mă preocupă.

Sunt fel dă fel de saituri şi forumuri pe tema asta. Da ştiu, voi nu vă uitaţi, de-aia vă şi zic eu. Mno, şi ăia pe-acolo sunt care mai de care mai cunoscători şi pricepuţi, fiecare deţine tactica supremă şi piatra filozofală. Doar adevăraţii specialişti, ăi care se pricep la teorie şi nici practica nu-i omoară, ştiu cum se împart "pasionaţii" din acest domeniu: avem (vorbesc din auzite) neiniţiaţii - gură-cască, dacă e să facem un spirit de glumă -, apoi învăţăceii fără pretenţii, care se străduie pentru că trebuie, şi aici intră familiştii, amatori cum ar veni, oameni care au o idee vagă şi cum-necum se descurcă. După ăştia sunt cei care trăiesc cu iluzia că se pricep şi nu poţi să-i convingi alminteri, mediocri care dacă ştiu cum arată, se simt cel puţin zei în domeniu - ăştia sunt peste tot. Între mediocri şi adevăraţii maeştri nu-i decât un mic mare pas, aici ori eşti bun, ori eşti degeaba. Guru ăştia care le combină în toate chipurile, de nici nu ţi-ai putea închipui că se poate şi aşa, te fac să crezi că doar pare complicat, pentru că în fapt ar fi greu să gândeşti atât de simplist. Asta e fraiereală, în realitate arată simplu doar pentru că e în asemenea măsură de complicat şi depinde de atât de multe, încât e imposibil să vezi dincolo de aparenţe.

Pentru că aici, în afară că trebuie să pricepi practic procesele fizice şi chimice - în teorie ceva mare nu intră în ceva mic, deci n-ai avea cum să le "combini", dar practica a arătat că se poate, şi alte exemple nu pot să vă dau că nu le am cu ştiinţele exacte, ziceam, în afara de asta, trebuie să ai şi fler, talentul ăla de a face totul să fie o artă, un simţ care să îţi spună unde, cât, în ce fel, în care moment, când bagi, când scoţi. Şi să nu mai vorbim de experienţă. E suficient să lipsească un singur astfel de ingredient şi rezultatul va fi unul care să răspundă unei simple nevoi primare.

Acum nu pot să spun că nu am încercat şi eu, am totuşi o vârstă. Asta e precum fumatul, mulţi o fac fără să priceapă clar de ce... că aşa se obişnuieşte. Mie mi se pare absurd să te chinui când vezi că nu le ai, doar ca să demonstrezi că eşti în rândul lumii. Dacă am accepta mai des că se poate şi fără activităţi a căror lipsă, în mod aparent, este de neimaginat, cred că am fi puţin mai relaxaţi. Dar, de, e cumva paradoxal.

Eu am renunţat, după cum am zis, găsesc totuşi o plăcere în a mă uita la poze. Probabil are nevoie şi mintea de un stimul. Mă satur cu privitul, am suficientă imaginaţie, zic. În principiu mă uit aici şi aici, ei au cele mai elocvente imagini, urmăresc întregul proces, surprind detaliile, ce mai, e o poezie fotografică. Azi însă m-am surprins citind despre cum se face. Ca în orice domeniu, când realizezi că te încearcă o plăcere pentru ceva ce consideri a fi de neconceput, ai un şoc. Presupun că în cazul meu asta nu se poate numi decât perversitate culinară. Pentru că despre gătit era vorba...

Indicii anatomice

"De ce te uiţi la mine

Cu ochi străini şi goi,

Eu cred c-ar fi mai bine

Să-i scoatem pe-amândoi."

Lectura am început-o încă de la coperţi pe care, recunosc, eu iniţial am văzut desenate o pereche de silicoane. Nu că aş avea nevoie să visez mălai, dar probabil simţul meu artistic pătrunzător a interpretat aşa. Prin urmare am lăsat deoparte Integrala Andrei Mladin şi am pus mâna pe... Indiciile Oanei să văd care-i treaba.

După trei zile de de citit într-un suflet, multele idei pe care le ştiu a spune se rezumă la următoarea: mai vreau.

Calculasem eu că o să îmi placă pentru că cei care o citiseră au zis că au râs, deci dacă e cu râs, este clar pentru mine. Culmea, că nici nu am râs, dar mi-a părut şi rău că s-a terminat, cum nu îmi amintesc să-mi mai fi părut de mult. Eu l-am găsit un roman poliţist serios, cu umor suficient să nu devină plictisitor, potrivit cât să stârnească zâmbete, dar parcă nu râsul, şi cu destulă adrenalină cât să ai impresia că se va petrece toată acţiunea fără tine dacă laşi cartea din mână.

E drept totuşi că pe mine nu acţiunea cărţii m-a ţinut în priză, ci personalitatea Iolandei, personajul principal. De la Melania Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu m-a mai fascinat atât de mult o altă figură. Am bănuit că atitudinea şi replicile Lalei au provocat râsul. Eu le-am găsit fireşti pentru un om cu povestea ei.

Citind, mă întrebam dacă Iolanda Ştireanu există cu adevărat (aş fi făcut bine să urmăresc ce a scris Oana pe blogul ei despre Indicii, dar de); atât de logic construit mi-a părut personajul, încât mă gândeam că nu poate fi doar fictiv. Caracterul ei, reacţiile, replicile şi întreaga atitudine sunt foarte interesant potrivite şi surprinse şi nu pot decât să o aplaud pe Oana pentru imaginaţia creatoare şi capacitatea de redare pe care le are.

Aşadar, în speranţa că Parfumul văduvei negre va ieşi cât mai curând, nu îmi rămâne decât să vă recomand călduros Indicii Anatomice. Serviţi cu încredere.