marți, 19 mai 2009

De vorbă cu Adriana, doi

Ideea este că nu mai ştiam cum are Adriana balconul. Mă aşteptam să fi sărit ăla, să fi aruncat cu ceva, nah, nu poţi să fii întreg la minte să stai să te uiţi aşa în casă la om, ba te uiţi şi la el cum se uită la tine, şi la două noaptea, şi pe lună plină, mai ales.
Între timp, pe Adriana o sunase Anca, iar ea râdea relaxată, ziceai că îmi povestise poveşti, dar nu m-am mirat, e puţin dusă... e profesoară şi îi place. Mă gândeam şi îmi făceam calcule cam de când o urmărise, fiindcă ştiam eu dintr-un film cu Poirot (da, deci nu gândind logic) că de afară se vede în casă, noaptea, atunci când e lumina aprinsă, dar invers nu, şi deodată o aud:

-Fată, şi uitându-mă aşa, îl văd pe ăsta cum îşi flutură mâna la cap şi îmi zice pe un ton şocat: "Ce-ai cucoană, eşti nebună, tu nu vezi că sunt cu câinele!?"

Mna, am râs vreo cinci minute, râdea şi Adriana de cum râdeam eu, după care trag concluzia:
- Bă, da' tu nu eşti normală, mi-ai povestit dinadins în felul ăsta, ca să cred că ăla e nebun. Dar tu ai ajuns să te iei de oameni că sunt nevoiţi să-şi scoată câinele afară. Ce vrei, s-a uitat şi el la tine cum te-ai uitat şi tu la el!"

-Fată, m-am uitat foarte bine, zice Adriana tot râzând, n-avea niciun câine.

4 comentarii:

  1. Cata inventivitate pe za freak:))); si cat sange rece:)))) .
    Adriana binenteles e o mare povestitoare.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cum, daca fata zice ca n-avea caine? era pe invisible?:)))

    RăspundețiȘtergere
  3. a :)))))))) n-am fost atenta, credeam ca vorbesti de adriana:)))
    era permanently offline, da

    RăspundețiȘtergere